Este încă minunată pentru voi?

Soţia mea şi cu mine am avut marea bucurie de a ne creşte cei cinci copii lângă magnificul oraş Paris. În toţi acei ani am vrut să le oferim multe ocazii bune de a descoperi lucrurile minunate ale acestei lumi. În fiecare vară, familia noastră făcea călătorii lungi pentru a vizita cele mai importante monumente, situri istorice şi minuni ale naturii din Europa. În final, după ce am petrecut 22 de ani în zona Parisului, eram pregătiţi să ne mutăm. Îmi amintesc ziua în care copiii mei au venit la mine şi mi-au spus: „Tată, este de-a dreptul ruşinos! Am trăit aici toată viaţa şi nu am fost niciodată la Turnul Eiffel!”.

Sunt atât de multe minuni în această lume. Cu toate acestea, când le avem permanent în faţa noastră, le luăm de bune. Ne uităm, dar nu vedem cu adevărat; auzim, dar nu ascultăm cu adevărat.

În timpul slujirii Sale pe pământ, Isus le-a spus slujitorilor Lui:

„Ferice de ochii care văd lucrurile pe care le vedeţi voi!

Căci vă spun că mulţi proroci şi împăraţi au voit să vadă ce vedeţi voi, şi n-au văzut, să audă ce auziţi voi, şi n-au auzit”¹.

M-am întrebat de multe ori cum ar fi fost să fi trăit în timpul Salvatorului nostru. Vă puteţi imagina cum ar fi fost să staţi la picioarele Lui? Să simţiţi îmbrăţişarea Sa? Să fiţi martori în timp ce le slujea altora? Şi, totuşi, mulţi dintre cei care L-au cunoscut nu au reuşit să recunoască – să „vadă” – că Fiul lui Dumnezeu trăia printre ei.

Şi noi suntem privilegiaţi să trăim într-o perioadă excepţională. Profeţii din vechime au considerat munca restaurării ca fiind „o lucrare minunată… da, o lucrare minunată şi un miracol”². În nicio altă dispensaţie nu au fost chemaţi atât de mulţi misionari, deschise atât de multe naţiuni pentru a auzi mesajul Evangheliei şi construite atât de multe temple în întreaga lume.

Pentru noi, în calitate de sfinţi din zilele din urmă, minunile au loc şi în vieţile noastre. Acestea includ convertirea noastră personală, răspunsurile pe care le primim la rugăciunile noastre şi binecuvântările pline de dragoste pe care ni le oferă Dumnezeu din abundenţă zi de zi.

Faptul de a admira minunile Evangheliei este un semn de credinţă. Aceasta înseamnă a recunoaşte mâna Domnului în vieţile noastre şi în tot ceea ce ne înconjoară. Uimirea noastră produce, de asemenea, tărie spirituală. Ne oferă energia necesară pentru a ne păstra mărturia puternică şi a ne angaja în munca de salvare.

Dar să fim atenţi. Abilitatea noastră de a ne minuna este fragilă. În timp, pot apărea lucruri precum ţinerea poruncilor în mod ocazional, apatia sau chiar oboseala care ne pot face insensibili chiar şi la cele mai remarcabile semne şi miracole ale Evangheliei.

Cartea lui Mormon descrie o perioadă, foarte similară cu a noastră, care a precedat venirea lui Mesia pe continentul american. Dintr-o dată, pe cer, au apărut semnele naşterii Sale. Oamenii au fost atât de uimiţi, încât s-au umilit şi aproape toţi au fost convertiţi. Cu toate acestea, patru ani mai târziu, „poporul a început să uite acele semne şi minuni despre care auzise; şi oamenii au început să fie din ce în ce mai puţin uimiţi de un semn sau de o minune din cer… şi au început să nu mai creadă în toate cele pe care le auziseră şi le văzuseră”³.

Dragii mei fraţi şi surori, este încă minunată Evanghelia pentru voi? Puteţi încă vedea, auzi, simţi şi vă puteţi încă minuna? Sau senzorii dumneavoastră spirituali aşteaptă o comandă? Indiferent de împrejurările personale, vă invit să faceţi trei lucruri.

În primul rând, să nu obosim niciodată să descoperim sau să redescoperim adevărurile Evangheliei. Scriitorul Marcel Proust a spus: „Adevărata călătorie a descoperirii nu constă în căutarea de noi peisaje, ci în a avea ochi noi”⁴. Vă amintiţi prima dată când aţi citit un verset din scripturi şi aţi simţit că Domnul vă vorbeşte personal? Vă amintiţi prima dată când aţi simţit influenţa dulce a Duhului Sfânt, poate chiar înainte să vă daţi seama că era Duhul Sfânt? Nu au fost aceste momente sacre şi speciale?

Ar trebui să fim în fiecare zi flămânzi şi însetaţi după cunoaştere spirituală. Acest obicei personal se bazează pe studiu, meditare şi rugăciune. Poate că, uneori, suntem tentaţi să gândim: „Nu trebuie să studiez scripturile azi, le-am citit deja pe toate” sau „Nu trebuie să merg la biserică azi, nu e nimic nou acolo”.

Dar Evanghelia este o fântână nesecată de cunoaştere. Întotdeauna putem învăţa şi simţi ceva nou în fiecare duminică, la fiecare adunare şi din fiecare verset din scripturi. Credem în promisiunea „căutaţi… şi veţi găsi”⁵.

În al doilea rând, ancoraţi-vă credinţa în adevărurile clare şi simple ale Evangheliei. Uimirea noastră ar trebui să aibă rădăcina în principiile de bază a credinţei noastre, în puritatea legămintelor şi rânduielilor pe care le-am făcut şi în actele noastre de credinţă cele mai simple.

O soră misionară a povestit despre trei bărbaţi pe care i-a cunoscut la o conferinţă de district din Africa. Ei veneau dintr-un sat izolat, situat la depărtare de zonele populate, unde Biserica nu fusese încă organizată, dar unde erau 15 membri credincioşi şi aproape 20 de simpatizanţi. Timp de două săptămâni, aceşti bărbaţi au mers pe jos, călătorind mai mult de 300 de mile (480 km) pe cărări pline de noroi, din cauza sezonului ploios, pentru a putea participa la conferinţă şi a aduce zeciuielile membrilor din grupul lor. Ei plănuiau să rămână pentru o săptămână întreagă pentru a se putea bucura de privilegiul de a lua din împărtăşanie duminica ce urma şi sperau să se întoarcă ducând cu ei, pe capetele lor, cutii pline cu exemplare ale Cărţii lui Mormon pentru a le da oamenilor din satul lor.

Sora misionară a depus mărturie despre cât de impresionată a fost de sentimentul de mirare pe care l-au creat aceşti fraţi şi de sacrificiile sincere făcute de ei pentru a obţine lucruri pe care ea le-a avut întotdeauna la îndemână.

Ea s-a întrebat: Dacă m-aş trezi într-o duminică dimineaţa, în Arizona, şi aş descoperi că maşina mea nu funcţionează, aş merge pe jos la biserica aflată la doar câteva străzi depărtare de casă? Sau aş sta acasă pentru că este prea departe sau pentru că ploua?”⁶. Acestea sunt întrebări bune pe care trebuie să le luăm cu toţii în considerare.

În final, vă îndemn să căutaţi şi să preţuiţi tovărăşia Duhului Sfânt. Cele mai multe minuni ale Evangheliei nu pot fi percepute prin simţurile noastre naturale. Acestea sunt lucrurile pe care „ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit… lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei [care]-L iubesc”⁷.

Când avem Spiritul cu noi, simţurile noastre spirituale sunt mai ascuţite şi memoria noastră este alertă pentru a nu uita miracolele şi semnele la care am fost martori. De aceea, ştiind că Isus urma să-i părăsească, ucenicii Săi nefiţi s-au rugat cu ardoare „pentru ceea ce doreau cel mai mult; şi ei au dorit ca Duhul Sfânt să le fie dat lor”⁸.

Chiar dacă Îl văzuseră pe Salvator cu proprii ochi şi Îi atinseseră rănile cu propriile mâini, ei au ştiut că mărturiile lor s-ar putea diminua dacă nu ar fi reînnoite în mod constant prin puterea Spiritului lui Dumnezeu. Dragi fraţi şi surori, nu faceţi niciodată nimic pentru a risca pierderea acestui dar preţios şi minunat – tovărăşia Duhului Sfânt. Căutaţi-L prin rugăciune fierbinte şi o viaţă neprihănită.

Depun mărturie că lucrarea în care suntem angajaţi este „o lucrare minunată şi un miracol”. În timp ce Îl urmăm pe Isus Hristos, Dumnezeu ne depune mărturie „[prin] semne, puteri şi felurite minuni şi cu darurile Duhului Sfânt, împărţite după voia Sa”⁹. În această zi specială, depun mărturie că minunile şi miracolele Evangheliei au la bază cel mai mare dar al lui Dumnezeu – ispăşirea Salvatorului. Acesta este darul perfect de dragoste pe care Tatăl şi Fiul, uniţi în scop, l-au oferit fiecăruia dintre noi. Alături de voi „Eu mă minunez de măreaţa Sa dragoste… Cât e de minunat, ce mult m-a iubit!”¹⁰

Mă rog să avem mereu ochi să vedem, urechi să auzim şi inimi care să înţeleagă minunile acestei minunate Evanghelii, în numele lui Isus Hristos, amin.