Preoţia – un dar sacru

Una dintre amintirile cele mai clare pe care le am este legată de participarea la adunarea preoţiei, ca diacon nou rânduit, şi intonarea imnului de deschidere, „Fii ai Lui Dumnezeu, ce-aţi primit preoţia”¹. În această seară, mă adresez tuturor celor care s-au adunat aici, în Centrul de conferinţe şi, cu adevărat, peste tot în lume, evoc spiritul acelui imn special şi vă spun: Fii ai Lui Dumnezeu, ce-aţi primit preoţia, să ne gândim la chemările noastre; să reflectăm asupra responsabilităţilor noastre; să stabilim care este datoria noastră şi să-L urmăm pe Isus Hristos, Domnul nostru. Chiar dacă putem fi diferiţi în ceea ce priveşte vârsta, tradiţiile sau naţionalitatea, noi suntem uniţi ca unul în chemările din cadrul preoţiei pe care o deţinem.

Pentru fiecare dintre noi, restaurarea Preoţiei aaronice, care a fost conferită lui Joseph Smith şi Oliver Cowdery de către Ioan Botezătorul, reprezintă un lucru foarte important. De asemenea, restaurarea Preoţiei lui Melhisedec, care a fost conferită lui Joseph şi Oliver de către Petru, Iacov şi Ioan, reprezintă un eveniment preţios.

Sper ca noi să abordăm cu mai multă seriozitate responsabilităţile şi îndatoririle care vin odată cu preoţia pe care o deţinem.

Am avut un sentiment de mare responsabilitate atunci când am fost chemat să fiu secretar în cvorumul diaconilor. Am pregătit cu mare conştiinciozitate înregistrările pe care le ţineam, deoarece doream să fac tot ceea ce puteam mai bine în acea chemare. Am fost mândru de munca mea. Să fac tot ce pot, atât cât îmi permit abilităţile, a fost ţelul meu în orice poziţie pe care am avut-o.

Sper ca fiecare tânăr băiat care a fost rânduit la Preoţia aaronică să fie ajutat să înţeleagă din punct de vedere spiritual caracterul sacru al chemării la care a fost rânduit şi, de asemenea, să i se ofere ocazii pentru a-şi îndeplini chemarea cu credinţă şi sârguinţă. Mi s-a oferit o astfel de ocazie în timp ce slujeam ca diacon, atunci când membrii episcopatului mi-au cerut să duc împărtăşania unui om pe care boala îl obliga să rămână în casă şi care locuia la aproximativ un kilometru şi jumătate de capela noastră. În acea duminică dimineaţă specială, când am ciocănit la uşa fratelui Wright şi am auzit glasul său slab: „Intră”. Am intrat nu doar în umila lui casă, ci într-o încăpere plină de Spiritul Domnului. M-am apropiat de căpătâiul patului fratelui Wright şi am întins cu grijă o bucată de pâine spre buzele sale. Apoi am ţinut cupa cu apă pentru ca el să poată bea. În timp ce mă pregăteam să plec, am văzut lacrimi în ochii lui şi mi-a spus: „Dumnezeu să te binecuvânteze, băiatul meu.” Şi Dumnezeu m-a binecuvântat – cu apreciere faţă de simbolurile sacre ale împărtăşaniei şi preoţia pe care o deţin.

Nici un diacon, învăţător sau preot din episcopia noastră nu va uita vreodată vizita memorabilă pe care am făcut-o în Clarkston, Utah, la mormântul lui Martin Harris, unul din cei trei martori ai Cărţii lui Mormon. Când ne-am aşezat în jurul monumentului care marchează mormântul său şi, în timp ce unul dintre conducătorii cvorumului ne-a citit acele cuvinte pătrunzătoare din „Mărturia a trei martori”, care se găsesc la începutul Cărţii lui Mormon, am dobândit o dragoste pentru acea cronică sfântă şi pentru adevărurile conţinute în ea.

În timpul acelor ani, ţelul nostru a fost să devenim ca fii lui Mosia. Despre ei s-a spus:

„Ei se întăriseră în cunoaşterea adevărului; pentru că ei erau oameni cu bună înţelegere şi cercetaseră scripturile cu sârguinţă pentru ca să poată cunoaşte cuvântul lui Dumnezeu.

Dar aceasta nu este totul; ei se dedaseră la multă rugăciune şi post; de aceea, aveau spiritul profeţiei şi spiritul revelaţiei şi atunci când propovăduiau, ei propovăduiau cu puterea şi autoritatea de la Dumnezeu”².

Nu mă pot gândi la un ţel mai nobil pe care îl poate avea un tânăr băiat, decât acela de a fi descris aşa cum au fost fiii curajoşi şi neprihăniţi ai lui Mosia.

Pe când mă apropiam de cea de-a 18-a zi de naştere şi mă pregăteam să încep serviciul militar obligatoriu, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, am fost recomandat să primesc Preoţia lui Melhisedec, dar, mai întâi trebuia să-i telefonez preşedintelui meu de ţăruş, Paul C. Child, pentru a stabili data unui interviu. El era o persoană care iubea şi înţelegea sfintele scripturi şi dorea ca toţi ceilalţi să le iubească şi să le înţeleagă la fel. Auzisem de la unii dintre prietenii mei despre interviurile lui foarte amănunţite şi profunde şi doream să-mi expun cât mai puţin cunoştinţele despre scripturi; de aceea, atunci când l-am sunat, am sugerat ca interviul să aibă loc duminica ce urma, cu o oră înainte de adunarea de împărtăşanie.

Răspunsul său a fost: „O, frate Monson, dar nu vom avea suficient timp să examinăm scripturile”. Apoi, el a sugerat să ne întâlnim cu trei ore înainte de adunarea de împărtăşanie şi mi-a spus să-mi aduc setul de scripturi cu însemnările personale.

Duminica, atunci când am ajuns la casa sa, am fost întâmpinat cu căldură şi, apoi, a început interviul. Preşedintele Child a spus: „Frate Monson, dumneata eşti deţinător al Preoţiei aaronice. Ţi-au slujit vreodată îngerii? Am răspuns că nu. Atunci când m-a întrebat dacă ştiam că sunt îndreptăţit să am parte de aşa ceva am răspuns din nou cu nu.

El mi-a spus: „Frate Monson, spune din memorie a 13-a secţiune din Doctrină şi legăminte.”

Am început: „Vouă, tovarăşilor mei în slujire, în numele lui Mesia, eu vă confer Preoţia lui Aaron, care deţine cheile slujirii îngerilor…”

„Opreşte-te!”, s pus preşedintele Child. Apoi, cu un ton calm, amabil, m-a sfătuit: „Frate Monson, să nu uiţi niciodată că, în calitate de deţinător al Preoţiei aaronice, eşti îndreptăţit să-ţi slujească îngerii”.

A fost aproape ca şi când un înger ar fi fost în încăpere în acea zi. Nu am uitat niciodată interviul. Încă mai simt spiritul pe care l-am simţit cu acea ocazie solemnă, atunci când am citit împreună despre responsabilităţile, îndatoririle şi binecuvântările Preoţiei aaronice şi Preoţiei lui Melhisedec – binecuvântări de care nu doar noi avem parte, ci şi familiile noastre şi alţii pe care avem privilegiul să-i slujim.

Am fost rânduit vârstnic şi, în ziua în care am plecat pentru a-mi îndeplini stagiul militar în cadrul forţelor navale, un membru al episcopatului s-a alăturat familiei şi prietenilor, care veniseră la staţia de tren pentru a-mi ura drum bun. Cu puţin timp înainte ca trenul să plece, el mi-a oferit o cărticică mică întitulată Missionary Handbook (Îndrumarul misionarului). Am râs şi am spus că nu mergeam într-o misiune.

El a răspuns: „Ia-o, oricum. Poate-ţi va fi de folos”.

Aşa a fost. Aveam nevoie de un obiect tare, dreptunghiular, ca să-l pun la fundul rucsacului meu de marinar, pentru ca hainele mele să stea mai ordonat şi, prin urmare, să se şifoneze mai puţin. Cărticica Missionary Handbook era tocmai ce aveam nevoie, şi timp de 12 săptămâni, mi-a fost de mare folos în rucsacul meu de marinar.

În noaptea dinaintea permisiei de Crăciun, gândurile noastre erau la cei de acasă. Era linişte în cazarmă, dar, apoi, liniştea a fost întreruptă de gemetele de durere ale prietenului meu – un tânăr mormon, Leland Merrill – care stătea în patul alăturat. L-am întrebat care era motivul şi el mi-a răspuns că se simţea foarte rău. Nu a vrut să meargă la dispensarul bazei militare, deoarece ştia că acest lucru l-ar împiedica să poată merge acasă în ziua următoare.

Se simţea din ce în ce mai rău odată cu trecerea timpului. Într-un final, ştiind că eram un vârstnic, mi-a cerut să-i dau o binecuvântare a preoţiei.

Eu nu dădusem niciodată o binecuvântare, nu primisem niciodată o binecuvântare şi nu asistasem niciodată atunci când s-a dat o binecuvântare. În timp ce mă rugam în gând, mi-am amintit de cărticica Missionary Handbook care se afla la fundul rucsacului meu de marinar. Am golit rucsacul în grabă şi am luat cărticica pentru a o răsfoi la lumina slabă a nopţii. Acolo am citit despre modul în care se binecuvântează bolnavii. Înconjurat de mulţi marinari curioşi, am început să dau binecuvântarea. Înainte să termin de pus totul la loc în rucsacul meu, Leland Merrill dormea ca un copil. S-a trezit în dimineaţa următoare simţindu-se bine. Recunoştinţa pe care fiecare dintre noi am simţit-o pentru puterea preoţiei a fost foarte mare.

De-a lungul anilor am avut parte de mai multe ocazii de a oferi binecuvântări celor în nevoie decât aş putea număra. În fiecare ocazie am fost profund recunoscător pentru că Dumnezeu mi-a încredinţat acest dar sacru. Onorez preoţia. Am fost martor la puterea ei de nenumărate ori. Am văzut puterea ei. M-am minunat de miracolele pe care le-a făcut.

Stimaţi fraţi, fiecăruia dintre noi i-a fost încredinţat unul dintre cele mai preţioase daruri care au fost conferite omenirii. Pe măsură ce ne onorăm preoţia şi ne trăim vieţile în aşa fel încât să fim demni tot timpul, binecuvântările preoţiei se vor revărsa prin noi. Îndrăgesc cuvintele consemnate în Doctrină şi legăminte secţiunea 121, versetul 45, care ne spun ceea ce trebuie să facem pentru a fi demni: „Inima ta să fie, de asemenea, plină de caritate faţă de toţi oamenii şi fraţii în credinţă şi virtutea să înfrumuseţeze, fără încetare, gândurile tale; atunci, încrederea ta va creşte puternic în prezenţa lui Dumnezeu; şi doctrina preoţiei va cădea deasupra sufletului tău ca roua din cer”.

Ca deţinători ai preoţiei lui Dumnezeu, noi suntem angajaţi în lucrarea Domnului Isus Hristos. Noi am răspuns chemării Sale; noi suntem în slujba Sa. Să învăţăm despre El. Să Îi urmăm paşii. Să trăim conform preceptelor Sale. Făcând astfel, vom fi pregătiţi pentru orice slujire pe care El ne cheamă să o îndeplinim. Aceasta este lucrarea Sa. Aceasta este Biserica Sa. Într-adevăr, El este căpitanul nostru, Împăratul slavei, chiar Fiul lui Dumnezeu. Eu depun mărturie că El trăieşte şi fac aceasta în numele Său sfânt, amin.