Credinţă şi fapte într-o lume laică

Episcop Keith B. McMullin

al doilea consilier în Episcopatul prezidenţial

Seară la gura sobei pentru tinerii adulţi, organizată de SEB 5 noiembrie 2006 • Universitatea Brigham Young

Episcop Keith B. McMullin Dragi fraţi şi surori, ce privelişte impunătoare oferiţi, dumneavoastră care veniţi din diverse medii şi diverse părţi ale ţării. Şi gândiţi-vă că, în această seară, suntem adunaţi pe tot întinsul pământului. În timpul ce va trece între acest moment şi retransmisia lucrărilor acestei adunări, tinerii adulţi ai Bisericii de pretutindeni se vor aduna şi vor participa la evenimente ca acesta. Este cu adevărat minunat.

Ceva glorios s-a întâmplat la conferinţa generală din luna trecută. Pentru majoritatea oamenilor a trecut neobservat dar, pentru cei care cunosc şi iubesc adevărul, a fost ca zgomotul făcut de zece mii de tunete.

Amintiţi-vă sesiunea de încheiere. Corul Tabernacolului intona cunoscutele versuri:

Îţi mulţumim, Doamne, Tatăl nostru,
Pentru că ne-ai trimis un profet.
Pentru Evanghelia-Ţi sfântă
Ce spiritul ne-a luminat.¹

Deodată, bărbaţi şi femei, băieţi şi fete, adunaţi la Centrul de Conferinţe, s-au ridicat ca semn de respect şi recunoştinţă pentru binecuvântările despre care se vorbeşte în acest imn. Stăteam în picioare, foarte recunoscători pentru că Evanghelia lui Isus Hristos a fost restaurată, că Dumnezeu, Tatăl, şi Fiul Său Preaiubit au vorbit din ceruri, că Joseph Smith a fost un profet şi că preşedintele Gordon B. Hinckley este, astăzi, profetul Domnului pe pământ.

A fost o experienţă spirituală impresionantă. A fost momentul în care cetăţenii împărăţiei lui Dumnezeu, acţionând sub influenţa Duhului Sfânt, s-au ridicat pentru a-şi exercita credinţa!

Mai devreme în acea zi, preşedintele Hinckley a vorbit blând şi recunoscător despre vârsta sa înaintată şi despre sănătatea sa la această vârstă. Întotdeauna un exemplu de credinţă, el s-a angajat, din nou, să-şi dedice viaţa împlinirii scopurilor Domnului. El a spus:

„Domnul mi-a permis să trăiesc; nu ştiu pentru cât timp. Dar indiferent de timpul pe care îl mai am, eu voi continua să fac tot ce-mi stă în putinţă pentru a-mi îndeplini misiunea... …

Trebuie să continuăm atât timp cât vrea Domnul... Iar, când timpul va veni ca cineva să urmeze după mine, tranziţia se va face cu uşurinţă şi conform voinţei Lui, a Cărui Biserică este aceasta. Şi astfel, înaintăm cu credinţă - şi acesta este subiectul despre care vreau să vă vorbesc în această dimineaţă”.²

Mesajul său a fost oportun şi inspirat. A venit ca o aducere aminte spirituală despre ceea ce înseamnă, de fapt, viaţa şi despre cum pot copiii Tatălui Ceresc să depăşească fiecare obstacol. A venit către o lume cufundată în laic, în necredinţă şi în păcat.

Laicul

Educaţia referitoare la subiectele laice contribuie mult la îmbunătăţirea lumii noastre. Învăţătura laică la cel mai înalt nivel înfloreşte într-o atmosferă de virtute, responsabilitate morală, adevăr spiritual şi credinţă.

Astăzi, societăţile laice sunt foarte preţuite. Popoarele şi naţiunile se mândresc să fie considerate laice, concentrându-se asupra „lucrurilor lumeşti, [asupra] lucrurilor care nu sunt privite ca fiind religioase, spirituale sau sacre”.³

Multă lume, azi, consideră că laicul este vital pentru o guvernare echilibrată, dreaptă şi ordonată. De aceea, exprimarea religioasă este descurajată în forurile publice; drepturile civile depind de tribunale şi de procese legislative, bărbaţii şi femeile caută imediat soluţii şi compensări prin mijloace litigioase. Dusă la maximum, laicizarea societăţii scapă din vedere conceptul vieţii eterne, plasează toate lucrurile în contextul lumii fireşti şi este înclinată, în mod consecvent, să acţioneze fără credinţă.

Este nevoie de atenţie şi de mare efort pentru a fi bărbaţi credincioşi şi femei credincioase într-o lume laică. Stă în natura omului ca, atunci când este copleşit de lumesc, „întâi, să îndure, apoi, să compătimească, apoi, să îmbrăţişeze”.⁴ Laicul copleşeşte oamenii astăzi cu astfel de rezultate.

Nestânjenită de credinţa în Hristos ca Mântuitor al omenirii, această lume laică sau firească produce bărbaţi şi femei care sunt „mândri, obsedaţi de ei înşişi, cu dorinţă nemăsurată de a-i învinge pe alţii, opuşi schimbărilor, foarte independenţi, conduşi de dorinţe, pofte [şi] dornici de a fi aclamaţi de lume... În general, omul firesc este o creatură nemântuită, o fiinţă care păşeşte... în lumina propriului lui foc... [vezi 2 Nefi 7:10-11]. O astfel de creatură este adaptată la natura lucrurilor care o înconjoară, urmând modul de exprimare şi comportamentul unei lumi decăzute”.⁵ Spus pe scurt: „Oamenii care sunt într-o stare a firii... sunt fără Dumnezeu în lume” (Alma 41:11).

Deoarece laicul ignoră, prin definiţie, perspectiva eternă, aceasta va duce în timp la necredinţă. Aşa cum a spus Wolfhart Pannenberg, profesor de teologie la Universitatea din Munchen:

„Un climat public laic subminează încrederea creştinilor în adevărul în care cred…

Într-un mediu laic, chiar şi cunoştinţele elementare despre creştinism... se risipesc. Nu mai este doar o problemă de respingere a învăţăturilor creştine; un mare număr de oameni nu au nici cea mai vagă idee care sunt acele învăţături... Cu cât este mai răspândită ignoranţa creştinătăţii, cu atât este mai mare prejudiciul adus acesteia...

Situaţia este înrăutăţită şi mai mult de faptul că factorul cultură impune statutul de relativă însăşi ideii de adevăr. După părerea multora... doctrina creştină înseamnă doar opinii care pot să fie declarate sau nu, în acord cu preferinţa personală sau dacă ele răspund sau nu nevoilor personale... …

Ordinea socială complet laică promovează sentimentul lipsei de scop”.⁶

Credinţa în Hristos este înlocuită de credinţa în om. În discursurile publice şi în gândirea personală, întrebări, cum ar fi de unde venim, unde ne ducem când viaţa ia sfârşit şi ce guvernează, în cele din urmă, viaţa pe pământ, nu numai că nu sunt adresate, dar sunt considerate neînsemnate. Această stare de necredinţă devine o imensă tragedie.

Tatăl Ceresc a ştiut că se va întâmpla aceasta. Restaurarea Evangheliei a reaprins credinţa în Isus Hristos, Creatorul, Salvatorul şi Mântuitorul. A adus din nou înţelegerea corectă a scopurilor vieţii. În anul 1831, copiilor Tatălui Ceresc li s-a spus:

„De aceea, Eu, Domnul, cunoscând nenorocirea care va veni peste locuitorii pământului, l-am chemat pe slujitorul Meu, Joseph Smith, fiul, şi i-am vorbit din ceruri şi i-am dat porunci...

Pentru ca să poată creşte credinţa pe pământ” (D&L 1:17, 21).

Înainte ca temelia acestei lumi să fi fost pusă, înainte ca, în univers, corpurile cereşti să îşi primească locul, bărbaţii şi femeile au trăit, s-au mişcat şi au existat ca fiinţe (vezi Faptele apostolilor 17:28). Conceptul laic potrivit căruia viaţa nu este nimic mai mult decât biologie neagă adevărul fundamental, cunoaşterea subconştientă care se ascunde în adâncul fiecărui suflet viu, aceea că „omul a fost, de asemenea, la început cu Dumnezeu” (D&L 93:29; subliniere adăugată). Acest fapt este sigur şi incontestabil.

Edenul paradisiac, cu primii noştri părinţi, Adam şi Eva, a venit după aceea, pentru ca omul, prin experienţa lui în viaţa muritoare şi prin mântuirea lui Hristos, să poată deveni o fiinţă completă, dezvoltată pe deplin şi perfectă. Vremea patriarhilor, venirea cerească a Salvatorului nostru şi ispăşirea Sa, unică, la mijlocul timpului şi „vremile aşezării din nou a tuturor lucrurilor” (Faptele apostolilor 3:21), care au început în 1820, au stabilit cadrul în care bărbaţii şi femeile, băieţii şi fetele, pot încă o dată să-şi conducă vieţile şi mediul în care trăiesc prin „credinţa în Domnul Isus Hristos”(Articolele de credinţă 1:4).

Dragii mei prieteni tineri, vă aflaţi la confluenţa evenimentelor acestei lumi. „Ce a fost este prologul şi ce este va fi.”⁷ Ce se poate întâmpla, ce trebuie să se întâmple este faptul că credinţa dumneavoastră şi faptele care o însoţesc vor încetini progresul necredinţei. Acesta este rolul dumneavoastră în viaţă. Aceasta este datoria dumneavoastră sacră.

Criteriile credinţei

Învăţătorul nostru a spus: „Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar… nimic nu v-ar fi cu neputinţă” (Matei 17:20). Preşedintele Hinckley ne-a reamintit:

„După ce se spune şi se face totul, singura bogăţie adevărată a Bisericii constă din credinţa oamenilor ei”.⁸

„În susţinerea acestei cauze măreţe, credinţa crescândă este lucrul de care avem cel mai mult nevoie. Fără ea, lucrarea ar stagna. Cu ea, nimeni nu-i poate opri progresul”.⁹

O astfel de credinţă este mai mult decât o atitudine, mai mult decât un crez, mai mult decât o mărturie despre ceea ce simte sau cunoaşte cineva. Credinţa adevărată, credinţa despre care a vorbit preaiubitul nostru profet, aduce neprihănirea în această viaţă şi salvarea în viaţa care va veni. Este centrată pe Dumnezeul adevărat şi viu şi pe Isus Hristos pe care L-a trimis El (vezi Ioan 17:3). Se bazează pe adevăr, este precedată de cunoaştere şi perfecţionată prin fapte. Îi face pe muritori să înţeleagă şi să se poarte aşa cum trebuie să se poarte copiii Tatălui Ceresc. Această credinţă „este primul mare principiu conducător care [ne dă posibilitatea să avem] putere, stăpânire şi autoritate peste”¹⁰ modul în care gândim, acţionăm şi asupra tipului de oameni care suntem.

Apostolul Iacov ne-a dat formula pentru a ajunge la o astfel de credinţă:

„Ce-i foloseşte... cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte?...

Dar va zice cineva: ‘Tu ai credinţa şi eu am faptele’; dar eu spun: ‘Arată-mi credinţa ta fără fapte, şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele’...

Credinţa, dacă n-are fapte este moartă în ea însăşi...

Vezi că credinţa lucrează împreună cu faptele şi, prin fapte, credinţa a ajuns desăvârşită?” (TJS, Iacov 2:14-15, 17, 21)

Auzim multe azi despre criterii. Un criteriu este „un standard de excelenţă [sau] o realizare... în funcţie de care sunt măsurate sau judecate lucruri similare”.¹¹

Există patru criterii care ne pot ajuta să ştim când credinţa noastră personală în Hristos „a ajuns desăvârşită” prin faptele noastre. Aceste criterii sunt 1) alegerile pe care le facem, 2) devotamentul pe care-l demonstrăm, 3) supunerea pe care o arătăm şi 4) slujirea pe care o facem. Permiteţi-mi să vă explic.

Alegerile pe care le facem

Primul, criteriul alegerii. Sfinţii din zilele din urmă cred „că trebuie să [fie] cinstiţi, fideli, puri, binevoitori, virtuoşi... Dacă este ceva care este virtuos, vrednic de iubit, care are bună reputaţie sau este demn de laudă, noi căutăm aceste lucruri” (Articolele de credinţă 1:13, subliniere adăugată).

Imaginaţi-vă un vârstnic tânăr pe care-l vom numi Bill. El a învăţat aceste lucruri la Societatea Primară. A crezut în ele atunci; crede în ele acum. Totuşi, o vreme, Bill a fost atras de pornografie. A considerat-o atractivă şi s-a lăsat în voia ei. După fiecare întâlnire cu aceste materiale murdare, Bill s-a simţit bolnav, ruşinat şi lipsit de valoare.

Cu câteva săptămâni în urmă, Bill a participat la conferinţa generală. În timpul sesiunii preoţiei, l-a auzit pe preşedintele Hinckley spunând:

„Fiecare bărbat sau băiat din cadrul vastei congregaţii din această seară îşi poate îmbunătăţi viaţa. Şi aceasta trebuie să se întâmple. În definitiv, noi deţinem preoţia lui Dumnezeu…

Cu această preoţie vine o mare obligaţie, aceea de a fi demn de ea. Nu putem accepta gânduri necurate. Nu trebuie să participăm la acte pornografice. Nu trebuie, niciodată, să ne facem vinovaţi de vreun fel de abuz. Trebuie să ne ridicăm deasupra unor astfel de lucruri. ‘Ridicaţi-vă, o, bărbaţi ai lui Dumnezeu!’ şi lăsaţi aceste lucruri în spatele dumneavoastră şi Domnul va fi îndrumătorul şi stâlpul dumneavoastră”.¹²

Bil a hotărât: „Este timpul să-mi apăr credinţa!”

S-a dus la acel loc secret, a luat fotografiile obscene, filmele şi literatura vulgare şi le-a distrus. Şi-a curăţit biblioteca de muzica stridentă, dură şi cu versuri murdare. A şters din computerul său toate referinţele despre site-urile pornografice, a instalat filtre de protecţie şi şi-a aşezat computerul într-un loc mai circulat, pentru a se feri astfel de repetarea păcatului.

Bill a recunoscut că a păcătuit înaintea lui Dumnezeu. S-a rugat cu ardoare pentru a avea puterea să se pocăiască, să elimine răul din viaţa sa. A cerut ajutorul episcopului său şi al celor pe care-i iubea. În situaţia sa grea, Bill a simţit asigurarea liniştitoare: „Fiul Meu, eşti pe calea cea bună”. Credinţa lui, datorită faptelor lui, a fost afirmată şi întărită.

Mai rămân multe de făcut. Vor urma postul, rugăciunea, studiul scripturii şi multe lacrimi. Un episcop bun îi va da ajutorul necesar. Credinţa şi rugăciunile părinţilor şi ale celor iubiţi îi vor asigura sprijinul necesar. Totuşi, criteriul arată: Bill a început să-şi exercite credinţa pocăindu-se - a făcut alegerea cea dreaptă!

Devotamentul pe care îl demonstrăm

Al doilea, criteriul devotamentului. Noi, sfinţii din zilele din urmă „credem în tot ceea ce a revelat Dumnezeu, tot ceea ce revelează El în zilele noastre şi credem că El va revela, încă, multe lucruri măreţe şi importante referitoare la Împărăţia lui Dumnezeu.

Noi credem în adunarea adevărată a lui Israel şi în restaurarea celor zece triburi; că Sionul (Noul Ierusalim) va fi clădit pe continentul american” (Articolele de credinţă 1:9-10) şi că bărbaţii şi femeile sunt... „[chemaţi] de Dumnezeu prin profeţie” şi prin autoritatea divină pentru a realiza aceasta (Articolele de credinţă 1:5).

Devotamentul adevărat este legat de cauze divine care au început înainte de crearea acestei lumi. Strămoşi drepţi s-au angajat în aceste cauze şi şi-au dat viaţa pentru promovarea scopurilor Tatălui Ceresc. Ne-au fost încredinţate să le ducem mai departe, să clădim pe munca lor consacrată.

Şi acum o istorisire, una cunoscută de unii dintre dumneavoastră:

În anul 1856, Robert şi Ann Parker, împreună cu cei patru copii ai lor, s-au îmbarcat în Anglia pentru a se alătura sfinţilor din Utah. Profetul vorbise şi era sarcina lor să se adune în Marele Bazin şi să ajute la clădirea Sionului. Ca membri ai companiei McArthur de cărucioare fiecare din familia lor avea o sarcină de îndeplinit. Tatăl şi mama trăgeau căruciorul greu, Maxie (în vârstă de 12 ani) împingea, iar Marta (în vârstă de 10 ani) avea grijă de micul Arthur (în vârstă de 6 ani). Micuţa Ada (în vârstă de 1 an) era purtată în braţe sau în cărucior.

Undeva în Nebraska, micuţul Arthur s-a aşezat jos să se odihnească şi a adormit. Deodată, s-a stârnit o furtună. Compania s-a grăbit şi a făcut tabără. Atunci au descoperit că Arthur nu era cu ceilalţi copii.

Zilele de căutare au fost zadarnice. Compania trebuia să se grăbească să-şi continue drumul. Era timpul ca Robert şi Ann Parker să acţioneze în conformitate cu credinţa lor. Archer Walters a consemnat în jurnalul său în 2 iulie 1856: „Băieţelul fratelui Parker... s-a pierdut şi fratele s-a întors să-l caute”.

La plecarea lui Robert, Ann i-a pus pe umeri un şal de un roşu aprins şi a spus: ‘Dacă-l găseşti mort, înveleşte-l în şal ca să-l îngropi. Dacă-l găseşti viu, îl poţi folosi ca pe un steag, ca să ne dai de veste’. Ea, împreună cu ceilalţi copii, a luat căruciorul şi s-a străduit să ţină pasul cu compania.

Robert a parcurs din nou milele cărării din pădure, chemând, căutând şi rugându-se pentru micuţul lor fiu lipsit de ajutor. În cele din urmă a ajuns la un oficiu poştal, unde a aflat că micuţul lor copilaş fusese îngrijit de pădurar şi soţia lui. Micuţul Arthur fusese bolnav din cauza frigului şi fricii, dar Dumnezeu auzise rugăciunile părinţilor lui iubitori.

Pe drum, în fiecare noapte, Ann şi copiii ei stăteau de pază. În a treia seară, în ultimele raze ale soarelui care apunea, au surprins sclipirea unui şal roşu aprins şi această mamă vitează s-a prăbuşit ca o grămadă jalnică în nisip. Complet epuizată, Ann a dormit prima oară după şase zile şi nopţi lungi.¹³ Dumnezeu a fost, într-adevăr, bun şi milos; faptele lor le răsplătiseră devotamentul şi sfinţiseră credinţa lor; în bucuria inimilor lor, sfinţii au cântat: „Totul este bine”.¹⁴

Micuţa Ada, bunica mea, a devenit femeie şi s-a căsătorit cu bunicul meu, Brigham Young McMullin. Acum vine morala. Ea nu a permis niciodată copiilor ei să uite că ea şi familia ei au venit traversând câmpiile cu compania de cărucioare a lui Daniel D. McArthur. Povestea şalului roşu a devenit povestea noastră - moştenirea credinţei lor a devenit şi a noastră. Şi astfel, noi toţi „mergem mai departe”¹⁵ şi obstacolele mari ne dispar din cale aşa cum roua dispare la atingerea razelor soarelui de dimineaţă.

Referitor la aceşti sfinţi de la început, criteriul arată: Faptele lor au fost caracteristici distincte ale credinţei, devotamentul lor un standard după care să trăiască urmaşii lor.

Supunerea pe care o arătăm

Al treilea, criteriul supunerii. Noi, sfinţii din zilele din urmă, „credem că, prin Ispăşirea lui Hristos, toţi oamenii pot fi salvaţi supunându-se legilor şi rânduielilor Evangheliei” (Articolele de credinţă 1:3; subliniere adăugată).

Să ne imaginăm un cuplu tânăr, reprezentativ pentru cei care trăiesc în această lume laică. David şi Michelle au cunoscut aceste Articole de credinţă cu mult timp înainte de a se cunoaşte unul pe celălalt. Cu toate acestea, ei se confruntă cu multe griji, la fel ca mulţi dintre cei care participaţi la această transmisie prin satelit. Vedeţi, David şi Michelle au peste douăzeci şi cinci de ani. Se cunosc de ceva vreme; ei „ies” împreună; sunt îndrăgostiţi. Totuşi, nu se pot hotărî dacă să se căsătorească şi să-şi întemeieze o familie. Trebuie să-şi amâne căsătoria până când îşi termină studiile, până când vor avea mai mulţi bani, până când unele dintre ambiţiile lor vor fi realizate?

Îşi pun, de asemenea, întrebări cu privire la tendinţa de creştere a numărului divorţurilor, la războaiele şi la revoltele din lume şi la creşterea mare a populaţiei. Ar rezista căsnicia lor? Ar trebui să aibă copii într-o asemenea lume?

O, David şi Michelle, exercitaţi-vă credinţa! Aduceţi-vă aminte: „Căsătoria dintre un bărbat şi o femeie este rânduită de Dumnezeu”.¹⁶ „Ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei 19:6; vezi, de asemenea, D&L 132:19-20). „Fiii sunt o moştenire de la Domnul” (Psalmii 127:3). „Pământul este plin... şi este suficient şi chiar din belşug” (D&L 104:17).

Acţionaţi aşa cum ştiţi că este drept şi faptele dumneavoastră drepte vor desăvârşi credinţa dumneavoastră. Vieţile dumneavoastră vor fi pline şi minunate. Urmaţi exemplele bune ale părinţilor dumneavoastră. Ei nu-şi puteau permite să se căsătorească, dar s-au căsătorit. Şi ei au fost îngrijoraţi de războaie şi revolte, dar şi-au exercitat credinţa şi v-au avut pe dumneavoastră! Greutăţile căsniciei şi ale familiei nu au adus prejudicii educaţiei lor, ci au îmbogăţit-o. Cât despre ambiţiile lor personale, ele s-au completat şi s-au întreţesut în mod fericit în grija unuia faţă de bunăstarea celuilalt, faţă de dumneavoastră, faţă de fraţii şi surorile dumneavoastră şi faţă de nepoţi.

Viaţa nu a fost uşoară pentru părinţii dumneavoastră. Au trebuit să economisească şi să pună bani deoparte, să se descurce cu ceea ce aveau. Şi ei s-au confruntat cu probleme şi situaţii pentru care nu aveau răspuns, dar ei ştiau că drumul rânduit de Dumnezeul Atotputernic arăta că ei trebuie să meargă înainte. Şi dumneavoastră sunteţi cu mult mai „bogaţi” datorită acestui lucru.

Din povestirile pe care vi le-au spus iar şi iar, ştiţi că drumul pentru ei a fost mereu „la deal”, de ambele părţi. Dar faptele lor au sfinţit credinţa lor.

Ei sunt mai bătrâni, cu siguranţă. Pasul lor nu mai este la fel de sprinten, felul lor de a fi nu mai este la fel de intens, modul în care arată nu este ceea ce caută cei care fac reclame. Dar dragostea lor pentru Dumnezeu şi dragostea lor unul pentru altul reflectă respect profund şi adoraţie. Dificultăţile vieţii le-au adus înţelepciune, răbdare şi recunoştinţă. Într-un fel neînsemnat, dar important, au devenit „[neclintiţi] în lucrurile nădăjduite, [puternic încredinţaţi] despre lucrurile care nu se văd” (Evrei 11:1) - lucruri pe care nu le-au putut vedea mai devreme în viaţă. Dar s-au supus. Exercitându-şi credinţa, au fost pecetluiţi în templu, au fost binecuvântaţi să aibă copii şi, acum, ştiu care este adevărata sursă a fericirii. Criteriul arată: Supunerea aduce binecuvântările cerului - s-a întâmplat astfel pentru părinţii dumneavoastră şi se va întâmpla la fel pentru dumneavoastră.

Slujirea pe care o facem

Al patrulea, criteriul slujirii. Noi, sfinţii din zilele din urmă, „credem în Dumnezeu, Tatăl Veşnic, şi în Fiul Său, Isus Hristos, şi în Duhul Sfânt…

Noi credem... că Hristos va domni în persoană pe pământ; şi că pământul va fi înnoit şi va primi gloria sa de paradis” (Articolele de credinţă 1:1, 10).

Ştim mai mult despre Dumnezeire decât tot ce şi-au imaginat vreodată minţile oamenilor - şi ceea ce ştim este adevărat. Pe deasupra, cunoaştem scopurile Dumnezeirii pentru acest pământ şi pentru toate fiinţele sale. Datorită a ceea ce cunoaştem şi deoarece Domnul a pus pe umerii noştri îndatorirea sacră de a ajuta la îndeplinirea acestor scopuri, trebuie să nu privim cu uşurinţă calitatea noastră de membri ai Bisericii.

Unii sunt tentaţi să fie mai puţin implicaţi de teamă să nu pară prea religioşi. Ei consideră „Biserica o instituţie, nu o împărăţie”.¹⁷ „O, tineri de viţă nobilă”¹⁸, faceţi ca lucrarea Bisericii şi ca împărăţia lui Dumnezeu să fie centrul vieţii dumneavoastră. Când sunteţi chemaţi să slujiţi, spuneţi „Da” şi străduiţi-vă să faceţi totul cât puteţi de bine. Ascultaţi această însărcinare care vine de la Domnul: „De aceea, nu căutaţi lucrurile acestei lumi, ci căutaţi mai întâi să zidiţi împărăţia lui Dumnezeu şi să întemeiaţi dreptatea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor adăuga” (TJS, Matei 6:38).

Peste exact patru zile, pe 9 noiembrie, se vor împlini 150 de ani de când greu încercata companie Willie de cărucioare a pionierilor s-a chinuit să ajungă în valea Salt Lake. Şi-au croit drumul prin multă suferinţă şi moarte. Viscolul şi starea de slăbiciune în care se aflau au făcut să se piardă multe vieţi - salvatorii au salvat şi mai multe.

Levi Savage se afla printre cei care au sosit în acea zi. Istoria consemnează credinţa sa şi hotărârea cu care a lucrat pentru a-i salva pe sfinţi şi pentru a-i aduce în siguranţă în vale. Dar slujirea lui nobilă nu a început pe câmpiile acoperite de zăpadă din Wyoming. Acesta a fost un alt capitol, probabil punctul culminant al unei vieţi consacrate slujirii.

Levi a fost botezat în iunie 1846 la vârsta de 26 de ani. Răspunzând la chemarea profetului de a se muta în vest, el a notat că „ne-am pregătit cât de bine am putut pentru o călătorie lungă spre un ţinut străin şi complet necunoscut nouă... Ne-am luat rămas bun de la vechea casă... şi ne-am îndreptat către vest, fără să cunoaştem locul de destinaţie, aşteptându-ne doar să ne stabilim undeva în vestul sălbatic din Munţii Stâncoşi”.¹⁹

La 16 iulie 1846, el, împreună cu alţi bărbaţi viteji, au răspuns din nou îndemnului profetului, înrolându-se în Batalionul Mormon şi mărşăluind aproximativ 3.200 km de la Council Bluffs, Iowa, până la San Diego, California, şi, apoi, la Los Angeles. Aici au fost eliberaţi din slujba guvernului. Deşi nu ştiau nimic despre locul în care vor fi casele lor şi ce se va întâmpla cu familiile lor, şi-au început călătoria către valea Great Salt Lake. Ruta pe care a călătorit Levi Savage a însemnat încă 2.100 de km pe un teren aspru şi ostil, dar în final a sosit în valea Salt Lake.

Aici, Levi a fost pionier, s-a luptat cu lăcustele, s-a căsătorit, a avut un fiu şi şi-a înmormântat soţia la câteva luni după naşterea copilului. La zece luni după moartea soţiei, la conferinţa din octombrie 1852, el şi alţi câţiva fraţi credincioşi au fost chemaţi de profet să deschidă o misiune religioasă în Siam (astăzi Thailanda).

De această dată au călătorit în echipă, într-o căruţă, înapoi pe litoralul Californiei de sud şi pe Oceanul Pacific. În timp, au navigat de la San Francisco la Calcutta, pentru a-şi îndeplini misiunea în Siam. Consemnarea din jurnalul lui Levi, din 29 ianuarie 1853, permite o privire în inimile acestor misionari de la început. El a scris:

„Corabia noastră maiestuoasă, mânată de un vânt uşor, îşi croia drumul peste adâncimi zgomotoase către locul nostru de destinaţie, lăsând în urmă ţara mult iubită în care ne-am născut... Fiecare şi-a căutat locul său de meditaţie şi, acolo, a reflectat la confortul casei sale, la afecţiunea iubitei sale soţii, a copiilor sau a prietenilor... Dar, acum, fiecare fusese chemat să-şi caute locuinţă în acest loc îndepărtat de pe pământ şi pentru ce? Pentru a strânge aur şi argint sau a se bucura de onorurile, strălucirile sau splendorile acestei lumi? Nu, într-adevăr nu! Ci pentru a se supune poruncilor Domnului de a duce mesajul adevărului şi... salvării acestor naţiuni superstiţioase, aflate în întuneric. Curând după aceea, fiecare s-a retras în patul său pentru odihnă şi linişte. Dar, indiferent dacă era adormit sau treaz, mintea fiecăruia a continuat să pribegească în realităţile trecutului şi să prospecteze viitorul.”²⁰

După misiune, Levi a navigat spre acasă, prin Boston, Massachusetts, a trecut prin localitatea în care s-a născut, Greenfield, Ohio, şi a notat la sosirea sa acolo: „Am înconjurat globul”.²¹ El s-a alăturat companiei Willie de cărucioare în Iowa City, Iowa, ceea ce a fost începutul unei saga de importanţă eternă pentru el, familia lui şi întreaga Biserică. Faptele sale în această epopee au încununat o viaţă de sacrificiu şi slujire. Despre aceşti pionieri, criteriul arată: Credinţa şi faptele lor au fost un far călăuzitor într-o lume necredincioasă, slujirea lor un model de urmat pentru fiecare dintre noi.

Suntem impresionaţi de cuvintele clericului Frederick W. Faber:

Credinţa strămoşilor noştri, stă încă vie
Deşi a îndurat închisoare, foc şi sabie;
O, cum bat inimile noastre pline de bucurie
Oricând auzim acest cuvânt plin de glorie.

Credinţa strămoşilor noştri, noi tot ce putem facem
Naţiunile lumii la tine să aducem
Şi, prin adevărul care de la Dumnezeu vine,
Omenirea liberă va fi cu tine.

Credinţa strămoşilor noştri, noi vom iubi,
Atât prietenii, cât şi duşmanii,
Iar pe tine te vom propovădui
Prin cuvinte calde şi exemplul vieţii.

Credinţa strămoşilor noştri, credinţă în toate
Fideli îţi vom fi până la moarte!²²

Vă depun mărturia mea, dragi fraţi şi surori – Dumnezeu este în cerurile Lui, numele Său este Elohim şi El îi cunoaşte pe toţi copiii Săi, indiferent de unde vin sau unde locuiesc. Isus, Cel Sfânt al lui Israel, este Fiul Său Preaiubit, Mântuitorul întregii omeniri. Joseph Smith, un băiat, a fost chemat, prin glasul lui Dumnezeu şi al Fiului Său Sfânt, ca profet şi, pornind de la acea chemare, Biserica adevărată şi împărăţia lui Dumnezeu au fost restaurate pe pământ. Cât suntem de binecuvântaţi să ştim aceste lucruri, iar dumneavoastră, dragi fraţi şi surori, vă aflaţi la răscrucea istoriei. Aţi venit de pe tărâmurile slavei. Este privilegiul dumneavoastră special de a fi fideli credinţei, de a continua să faceţi fapte bune. Faceţi ceea ce spun profeţii. Generaţiile trecute aşteaptă aceasta; generaţiile prezente sunt salvate de aceasta; generaţiile viitoare depind de aceasta, iar Duhul Sfânt vă va îndruma fiecare pas în drumul dumneavoastră.

În numele lui Isus Hristos, amin.

NOTE

1. „Îţi mulţumim, Doamne, pentru profet”, Imnuri şi cântece pentru copii, p. 36.

2. În Conference Report, sept. - oct. 2006, p. 87, sau Ensign, nov. 2006, p. 82, subliniere adăugată.

3. Random House Webster’s Unabridged Dictionary, ed. a 2-a (2001), „laic”, p. 1731.

4. Alexander Pope, An Essay on Man, epistola 2, rândul 220.

5. Book of Mormon Reference Companion, ed. Dennis L. Largey (2003), p. 582.

6. „How to Think about Secularism”, First Things, iunie-iulie 1996, pp. 27, 30, www.firstthings.com/ftissues/ft9606/articles/pannenberg.html.

7. Boyd K. Packer, General Authority training meeting, oct. 2006; vezi William Shakespeare, Furtuna, ed. W. J. Craig, Oxford Shakespeare (1924), actul 2, scena 1, versul 261.

8. În Conference Report, apr. 1991, p. 74, sau Ensign, mai 1991, p. 54.

9. În Conference Report, sept. - oct. 2006, p. 90, sau Ensign, nov. 2006, p. 85.

10. Joseph Smith, comp., Lectures on Faith, (1985), pp. 5, 8.

11. Random House Webster’s Unabridged Dictionary, „benchmark”, p. 193.

12. În Raport la conferinţă, sept. - oct. 2006, p. 66, sau Ensign, nov. 2006, p. 60.

13. Vezi Boyd K. Packer, Memorable Stories and Parables by Boyd K. Packer (1997), pp. 4-6.

14. „Veniţi voi sfinţi”, Imnuri şi cântece pentru copii, p. 2.

15. „Carry On”, Hymns, nr. 255.

16. „Familia: o declaraţie oficială către lume”, Ensign, nov. 1995, p. 102.

17. Neal A. Maxwell, în Conference Report, oct. 1992, p. 89, sau Ensign, nov. 1992, p. 66.

18. „Carry On”, Hymns, nr. 255.

19. În Levi Savage Jr. Journal, comp. Lynn M. Hilton (1966), p. xii.

20. În Levi Savage Jr. Journal, p. 5; subliniere adăugată.

21. În Levi Savage Jr. Journal, p. 59.

22. „Faith of Our Fathers”, Hymns, nr. 84.