Cămine divine – familii eterne

PREŞEDINTELE THOMAS S. MONSON

primul consilier în Prima Preşedinţie

Să clădim un cămin etern

PREŞEDINTELE THOMAS S. MONSON Cu umilinţă reprezint Prima Preşedinţie astăzi, în calitate de ultim vorbitor la această adunare. Am fost inspiraţi şi întăriţi spiritual de cuvintele rostite de elder Bednar, elder Perry şi sora Parkin. Gândurile noastre s-au concentrat asupra căminului şi familiei în timp ce ni se reamintea: „Căminul este baza pentru o viaţă virtuoasă şi nici un alt lucru nu poate să-l înlocuiască sau să îndeplinească funcţiile sale esenţiale“.¹

Un cămin este mai mult decât o casă din lemn, cărămidă sau piatră. Căminul se întemeiază prin dragoste, sacrificiu şi respect. Răspundem de căminul pe care ni-l facem. Trebuie să construim înţelept, căci eternitatea nu este o călătorie scurtă. Vom avea parte de calm şi vânt, de lumină şi întuneric, de bucurie şi tristeţe. Dar, dacă încercăm sincer, căminul nostru poate fi un colţ de rai aici, pe pământ. Gândurile pe care le avem, faptele pe care le facem, vieţile pe care le ducem nu numai că influenţează succesul călătoriei noastre pe pământ, ci şi marchează drumul către scopurile noastre eterne.

Unele familii sfinte din zilele din urmă sunt alcătuite dintr-o mamă, un tată şi un copil, toţi locuind împreună, în timp ce alţii au privit cu tristeţe plecarea unuia, apoi a altuia şi a altuia dintre membrii familiei. Uneori, chiar şi o singură persoană poate alcătui o familie. Oricare ar fi componenţa ei, familia va continua să existe – pentru că familiile pot fi veşnice.

Putem să învăţăm de la Marele Arhitect – însuşi Domnul. El ne-a învăţat cum trebuie să construim. El a declarat: „Orice... casă dezbinată împotriva ei însăşi nu poate dăinui“ (Matei 12:25). Apoi, El ne avertizează: „Iată, casa Mea este o casă a ordinii... şi nu o casă de confuzie“ (D&L 132:8).

Într-o revelaţie dată prin profetul Joseph Smith în Kirtland, Ohio, la 27 decembrie 1832, Învăţătorul ne-a sfătuit: „Organizaţi-vă; pregătiţi tot ce este necesar; şi întemeiaţi o casă, chiar o casă de rugăciuni, o casă de post, o casă de credinţă, o casă de învăţătură, o casă de slavă, o casă a ordinii, o casă a lui Dumnezeu“ (D&L 88:119; vezi, de asemenea, 109:8).

Unde ar putea cineva dintre noi să găsească un plan mai clar după care să poată construi înţelept şi corect. O astfel de casă va respecta regulile de construcţie subliniate în Matei, chiar o casă zidită „pe stâncă“ (Matei 7:24, 25; vezi, de asemenea, Luca 6:48; 3 Nefi 14:24, 25), o casă capabilă să reziste ploii de suferinţe, şuvoiului de încercări şi vânturilor îndoielii prezente peste tot în lumea noastră în schimbare şi plină de provocări.

Mulţi ar putea spune: „Dar acea revelaţie a fost dată pentru a oferi îndrumare pentru construirea unui templu. Mai este ea relevantă în zilele noastre?“.

Le-aş răspunde astfel: „Nu a declarat apostolul Pavel: ‘Nu ştiţi că voi sunteţi Templul lui Dumnezeu, şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?‘“ (1 Corinteni 3:16).

Lăsaţi-L pe Domnul să fie principalul contractant pentru proiectul nostru de construcţie. Apoi, fiecare dintre noi poate să răspundă de un segment vital al întregului proiect. Astfel, toţi vom fi constructori. Pe lângă construirea propriilor cămine, avem, de asemenea, responsabilitatea de a ajuta la clădirea împărăţiei lui Dumnezeu aici pe pământ, slujind cu credinţă şi eficient în chemările noastre. Permiteţi-mi să vă ofer îndrumări de la Dumnezeu, lecţii din viaţă, puncte la care să medităm în timp ce începem să construim.

Îngenuncheaţi şi rugaţi-vă

„Încrede-te în Domnul din toată inima ta, şi nu te bizui pe înţelepciunea ta! Recunoaşte-L în toate căile tale, şi El îţi va netezi cărările“ (Proverbele 3:5–6). Astfel a vorbit înţeleptul Solomon, fiul lui David, rege al lui Israel.

Despre aceasta, pe continentul American, Iacov, fratele lui Nefi, a declarat: „Priviţi către Dumnezeu cu fermitatea minţii şi rugaţi-vă la El cu credinţă mare“. (Iacov 3:1).

Acest sfat de inspiraţie divină ajunge la noi astăzi ca o apă limpede pe un pământ arid. Trăim în vremuri tulburi.

Cu doar câteva generaţii în urmă, cineva nu şi-ar fi putut imagina lumea în care trăim acum şi problemele ei. Suntem înconjuraţi de imoralitate, pornografie, violenţă, droguri şi o mulţime de alte boli care afectează societatea de astăzi. A noastră este provocarea, chiar responsabilitatea nu numai să ne păzim „neîntinaţi de lume“ (Iacov 1:27) dar, de asemenea, să ne îndrumăm copiii şi pe alţii de care suntem responsabili în siguranţă prin mările furtunoase ale păcatului care ne înconjoară pe noi toţi, pentru ca să putem într-o zi să ne întoarcem să trăim alături de Tatăl nostru Ceresc.

Pregătirea familiilor noastre necesită prezenţa, timpul şi cele mai susţinute eforturi ale noastre. Ca să fim eficienţi în pregătirea noastră, trebuie să fim fermi în exemplul pe care îl dăm membrilor familiei şi dornici să petrecem timp cu fiecare membru al familiei, precum şi să rezervăm timp pentru sfaturi şi îndrumări.

Deseori, ne simţim copleşiţi de sarcinile noastre. Totuşi, avem ajutor la îndemână. El, care îl cunoaşte pe fiecare dintre copiii Săi, va răspunde rugăciunilor noastre fierbinţi şi sincere, rostite în timp ce căutăm ajutor pentru a-i ghida. O astfel de rugăciune va rezolva mai multe probleme, va alina mai multe suferinţe, va preveni mai multe păcate şi va aduce mai multă pace şi mulţumire în sufletul nostru omenesc decât orice alt mijloc.

Pe lângă faptul că avem nevoie de astfel de îndrumări pentru familiile noastre, noi am fost, de asemenea, chemaţi să slujim în oficii în care suntem responsabili şi pentru alţii. Ca episcop sau consilier, conducător al cvorumului preoţiei sau al unei organizaţii auxiliare, aveţi ocazia să influenţaţi în bine viaţa altora. Poate pe a acelora care vin din familii inactive sau unde numai o parte sunt membri; unii poate s-au îndepărtat de părinţii lor, neglijându-le rugăminţile şi sfaturile. Am putea foarte bine să fim unelte în mâinile Domnului pentru a influenţa în bine viaţa cuiva care se afla într-o astfel de situaţie. Totuşi, fără îndrumarea Tatălui nostru Ceresc nu putem face tot ce am fost chemaţi să facem. Primim ajutor prin rugăciune.

Un remarcabil judecător american a fost întrebat ce am putea noi, ca cetăţeni ai unei ţări, să facem pentru a reduce delincvenţa şi încălcarea legii şi pentru a aduce pace şi mulţumire în vieţile noastre şi în naţiunile noastre. Gândindu-se, el a răspuns: „Aş propune să ne întoarcem la vechiul obicei al rugăciunii în familie“.

Ca popor, nu suntem oare recunoscători că rugăciunea în familie nu este un obicei demodat pentru noi? Există o adevărată semnificaţie în proverbul adesea rostit: „Familia care se roagă împreună, rămâne împreună“.

Domnul Însuşi ne-a îndemnat să rostim rugăciuni în familie, atunci când a spus: „Rugaţi-vă în familiile voastre la Tatăl, întotdeauna în numele Meu, pentru ca nevestele şi copiii voştri să poată fi binecuvântaţi“ (3 Nefi 18:21).

În calitate de părinţi, învăţători şi conducători de orice fel, nu ne putem permite să trecem prin această călătorie posibil periculoasă a vieţii muritoare fără sprijin divin, care să ne ajute să îi îndrumăm pe cei de care ne facem responsabili.

Când înălţăm spre Dumnezeu rugăciunile noastre ca familie şi rugăciunile noastre personale, să facem aceasta cu credinţă şi încredere în El. Îngenuncheaţi şi rugaţi-vă.

Ridicaţi-vă şi slujiţi

Dacă dorim să dăm un exemplu, ne referim la viaţa Domnului. Ca o puternică lumină a bunătăţii este viaţa lui Isus in timp ce slujea oamenilor. El a adus tărie mădularelor celor infirmi, lumină ochilor celor nevăzători, auz urechilor celor surzi şi viaţă trupurilor celor morţi.

Pildele Sale predică despre puterea Sa. În cea a bunului samaritean, El ne-a învăţat: „Să iubeşti pe aproapele tău“ (vezi Luca 10:30–35). Prin bunătatea pe care a arătat-o femeii prinse în preacurvie, Isus ne-a învăţat cum să dovedim înţelegere plină de compasiune (vezi Ioan 8:3–11). În pilda talanţilor, El ne-a învăţat că trebuie să progresăm şi să ne străduim să atingem perfecţiunea (vezi Matei 25:14–30). El ar putea să ne pregătească foarte bine pentru rolul pe care îl avem în clădirea unei familii eterne.

Fiecare dintre noi – fie că suntem conducător al preoţiei sau conducător într-o organizaţie auxiliară – răspundem de chemarea sacră pe care o avem. Am fost puşi deoparte pentru munca la care am fost chemaţi. În Doctrina şi legămintele 107:99, Domnul a spus: „De aceea, fiecare om să-şi înveţe îndatorirea sa şi să acţioneze în oficiul în care este numit, cu toată sârguinţa“. În timp ce ajutăm la binecuvântarea şi întărirea celor de care suntem responsabili în chemările noastre, noi vom binecuvânta şi întări, de fapt, familiile lor. Astfel, slujirea pe care o facem în familiile noastre şi în chemările noastre în Biserică poate avea consecinţe eterne.

Cu mulţi ani în urmă, slujind ca episcop într-o episcopie mare şi diversă, cu peste o mie de membri, aflată în centrul oraşului Salt Lake, m-am confruntat cu multe dificultăţi.

Într-o duminică după-amiază, am primit un telefon de la proprietarul unei alimentare aflate în zona episcopiei noastre. Ne-a spus că, mai devreme în acea dimineaţă, un tânăr a intrat în magazinul lui şi a cumpărat o îngheţată. A plătit-o cu banii pe care i-a luat dintr-un plic, şi apoi, la plecare, şi-a uitat plicul. Când proprietarul a examinat plicul, a văzut că era un plic pentru darul de post pe care erau imprimate numele şi numărul de telefon al episcopiei noastre. În timp ce mi-a descris băiatul care fusese în magazin, am recunoscut imediat persoana – un tânăr diacon din episcopia noastră care provenea dintr-o familie mai puţin activă.

Prima mea reacţie a fost una de şoc şi dezamăgire la gândul că unul dintre diaconii noştri ar lua din banii pentru darul de post, bani destinaţi celor aflaţi în nevoie, şi ar merge într-o duminică la magazin să-şi cumpere ceva din acei bani. Am hotărât să-l vizitez pe băiat chiar în acea după-amiază ca să îl învăţ despre fondurile sacre ale Bisericii şi despre datoria lui, ca diacon, de a aduna şi proteja acele fonduri.

În timp ce conduceam spre casa lui, am spus o rugăciune în inima mea, pentru a primi îndrumare în ceea ce urma să spun pentru a crea atmosfera propice propovăduirii. Am sosit şi am bătut la uşă. A fost deschisă de către mama băiatului, iar eu am fost invitat în sufragerie. Deşi camera era slab luminată, puteam vedea cât de mică şi dărâmată era. Puţinele obiecte de mobilier erau uzate. Însăşi mama părea epuizată.

Indignarea mea legată de comportamentul fiului ei din acea dimineaţă a dispărut din gândurile mele, când am realizat că aici stătea o familie aflată la mare strâmtoare. Am fost îndemnat să o întreb pe mamă dacă aveau ceva mâncare în casă. A mărturisit, printre lacrimi, că nu aveau. Mi-a spus că soţul ei nu avea un loc de muncă de ceva vreme şi că aveau nevoie disperată nu numai de mâncare, ci şi de bani cu care să-şi poată plăti chiria pentru a nu fi evacuaţi din mica lor casă.

Nu am menţionat deloc problema legată de donaţiile de post, căci mi-am dat seama că băiatului trebuie să-i fi fost foarte foame atunci când s-a oprit la magazin. În schimb, am aranjat imediat ca familia să primească asistenţă, pentru a avea ce să mănânce şi un acoperiş deasupra capetelor. În plus, cu ajutorul conducătorilor preoţiei din episcopie, noi am putut găsi o slujbă pentru soţ, aşa încât el să poată asigura, în viitor, cele necesare pentru familia sa.

În calitate de conducători ai preoţiei şi ai organizaţiilor auxiliare, noi avem dreptul să primim asistenţă de la Domnul pentru a ne perfecta chemările şi a ne îndeplini responsabilităţile. Căutaţi inspiraţia Sa, iar atunci când inspiraţia vine, acţionaţi, bizuindu-vă că prin ea veţi şti unde să vă duceţi, pe cine să vizitaţi, ce să spuneţi şi cum s-o spuneţi. Putem să întoarcem un gând pe toate feţele, dar numai când acţionăm, noi binecuvântăm vieţile oamenilor.

Fie ca noi să fim adevăraţi păstori pentru aceia care ne-au fost încredinţaţi. John Milton a scris în poezia sa, Lycidas: „Oiţele flămânde privesc în sus, şi nu sunt îngrijite“ (versul 125). Domnul Însuşi a spus profetului Ezechiel: „Vai de păstorii lui Israel care... nu îngrijesc turma“ (Ezechiel 34:2–3).

A noastră este responsabilitatea de a îngriji de turmă, căci aceste oi, aceşti miei dragi se pot găsi peste tot – acasă în familiile noastre, în căminele rudelor noastre şi în acelea care ne aşteaptă în chemările noastre din cadrul Bisericii. Isus este Exemplul nostru. El a spus: „Eu sunt Păstorul cel bun. Eu îmi cunosc oile mele“ (Ioan 10:14). Avem responsabilitatea de a purta de grijă altora. Fie ca fiecare dintre noi să se ridice şi să slujească.

Întindeţi braţele pentru a salva

În călătoria de-a lungul drumului vieţii, găsim răniţi. Unii se îndepărtează de drumul ce merge spre viaţa veşnică, doar pentru a descoperi că abaterea de la traseu, pe care au aleso, îi conduce, în cele din urmă, pe un drum închis. Indiferenţa, nepăsarea, egoismul şi păcatul, pentru toate se plăteşte un preţ în vieţi omeneşti. Sunt aceia care, din motive neexplicate, mărşăluiesc după sunetul unui alt toboşar, pentru a afla mai târziu că l-au urmat pe acela al tristeţii şi suferinţei.

În 1995, Prima Preşedinţie a dat atenţie, în mod special, acelora care s-au rătăcit de turma lui Hristos şi a publicat o declaraţie specială numită „O invitaţie de a veni înapoi“. Mesajul conţinea acest apel:

„Vouă, celor care vă găsiţi, din vreun motiv sau altul, în afara Bisericii, vă spunem, veniţi înapoi. Vă invităm să vă întoarceţi şi să vă împărtăşiţi din bucuria pe care aţi cunoscut-o odată. Veţi găsi pe mulţi cu braţele deschise să vă întâmpine, să vă însoţească şi să vă ofere alinare.

Biserica are nevoie de tăria, dragostea, loialitatea şi devotamentul vostru. Condiţiile pe care o persoană trebuie să le îndeplinească pentru a primi înapoi toate binecuvântările ce îi revin ca membră a Bisericii sunt stabilite, iar noi suntem pregătiţi să-i primim pe toţi cei care doresc acest lucru“.

Poate că o situaţie des întâlnită vă va aduce mai aproape ocazia de a întinde braţele pentru a salva. Haideţi să aruncăm o privire în viaţa familiei ce avea un fiu pe nume Jack. Pe parcursul întregii sale vieţi de adolescent, Jack şi tatăl său au avut multe certuri aprinse. Într-o zi, când el avea 17 ani, ei au avut o ceartă foarte aprinsă. Jack i-a spus tatălui său: „Aceasta a fost picătura care a umplut paharul. Plec de-acasă şi n-am să mă mai întorc niciodată!“. S-a dus în camera lui şi şi-a făcut bagajul. Mama lui l-a implorat să rămână, dar era prea supărat pentru a asculta. A plecat, lăsând-o plângând în prag.

Părăsind curtea, era cât pe ce să iasă pe poartă, când l-a auzit pe tatăl său chemându-l: „Jack, ştiu că o mare parte a motivului pentru care pleci sunt vorbele mele. Pentru aceasta, îmi pare sincer rău. Vreau ca tu să ştii că, dacă vei dori vreodată să te întorci, vei fi întotdeauna binevenit. Şi voi încerca să fiu un tată mai bun. Vreau să ştii că te iubesc şi că te voi iubi întotdeauna“.

Jack nu a spus nimic, ci s-a dus la staţia de autobuz şi a cumpărat un bilet către o destinaţie îndepărtată. În timp ce stătea în autobuz, privind cum kilometrii se scurgeau pe lângă el, gândurile sale s-au îndreptat către vorbele tatălui său. A început să-şi dea seama cât de mult curaj , cât de multă dragoste trebuie să fi avut tatăl său pentru a spune ceea ce a spus. Tatăl îşi ceruse iertare. Îl invitase să se întoarcă şi lăsase cuvintele să sune în aerul de vară: „Te iubesc“.

Jack ştia că era rândul lui să acţioneze. Şi-a dat seama că singurul fel prin care va putea să fie împăcat cu el însuşi, era să demonstreze tatălui său că putea să dea dovadă de acelaşi fel de maturitate, bunătate şi dragoste pe care tatăl îl arătase faţă de el. Jack a coborât din autobuz. A cumpărat un bilet de întoarcere şi a început călătoria spre casă.

A ajuns la puţin timp după miezul nopţii, a intrat în casă şi a aprins lumina. Acolo, în balansoar, stătea tatăl său, cu capul plecat. Ridicându-şi privirea şi zărindu-l pe Jack, s-a ridicat de pe scaun; s-au repezit unul spre altul şi s-au îmbrăţişat. Jack a spus mai târziu: „Acei ultimi ani cât am mai fost acasă au fost printre cei mai fericiţi din viaţa mea“.

Iată un tată care, învingând temperamentul pătimaş şi mândria neînfrânată, şi-a deschis braţele să-şi salveze fiul, înainte ca el să devină unul din acele mari „batalioane pierdute“ ca rezultat al familiilor destrămate şi a căminelor dezbinate. Dragostea a fost bandajul, balsamul care a vindecat; dragostea – atât de des simţită, atât de rar exprimată.

De pe Muntele Sinai, glas de tunet răsună în urechile noastre: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta“ (Exodul 20:12). Şi, mai târziu, de la acelaşi Dumnezeu, exclamaţia: „Veţi trăi împreună, în dragoste“ (D&L 42:45).

Să urmăm planul Domnului

Îngenuncheaţi şi rugaţi-vă. Ridicaţi-vă şi slujiţi. Întindeţi braţele pentru a salva. Fiecare reprezintă o pagină importantă din planul lui Dumnezeu de a face din casă un cămin şi din cămin un rai.

Echilibrul este cheia în îndeplinirea responsabilităţile sacre şi solemne ce ne revin în căminele şi în chemările noastre. Trebuie să avem înţelepciune, inspiraţie şi judecată bună, pe măsură ce purtăm de grijă familiilor noastre şi ne îndeplinim chemările în Biserică, pentru că fiecare este la fel de importantă. Nu ne putem neglija familiile; nu trebuie să ne neglijăm chemările în Biserică.

Haideţi să clădim cu îndemânare, să nu o luăm pe scurtături şi să urmăm planul Său. Atunci, Domnul, chiar Inspectorul edificiului, ne poate spune, la fel cum a spus atunci când i-a apărut lui Solomon, un ctitor al altor vremuri: „Sfinţesc casa aceasta pe care ai zidit-o ca să pui în ea pentru totdeauna Numele Meu, şi ochii Mei şi inima Mea vor fi acolo pe vecie“ (1 Regi 9:3). Atunci vom avea case cereşti şi familii eterne şi vom putea, de asemenea, să ajutăm, să întărim şi să binecuvântăm alte familii.

Mă rog cu umilinţă şi sinceritate ca fiecare dintre noi să avem parte de această binecuvântare. În numele lui Isus Hristos, amin.

Notă

1. First Presidency letter, 11 febr. 1999; vezi Liahona, dec. 1999, pag. 1.