Staţi în dumbrava sacră

Vârstnicul Marlin K. Jensen

din Cei Şaptezeci

Adunare de devoţiune organizată de SEB pentru tinerii adulţi • 6 mai 2012 • Sacramento, California


Vârstnicul Marlin K. Jensen

Bună seara, dragi fraţi şi surori! Sunt foarte recunoscător şi, în acelaşi timp, mă simt foarte umil datorită însărcinării speciale ce mi-a fost încredinţată de către Prima Preşedinţie, aceea de a mă adresa vouă în această seară. Pentru început, doresc să ştiţi că şi eu am fost cândva fără riduri, cu părul închis la culoare şi plin de viaţă exact ca voi − o parte a ceea ce scripturile numesc „[generaţiile] care se vor ridica”. Nu sunt sigur care este antonimul corect sau opusul expresiei a se ridica − probabil „a se scufunda” sau „a se afla în declin” − însă, indiferent care ar fi, acesta descrie etapa din viaţă în care mă aflu acum şi nu-mi sună foarte promiţător!

Deşi vă vorbesc dintr-o capelă minunată din apropierea templului din Sacramento, California, pot să mi vă imaginez, în număr de zeci de mii − vorbind aproximativ 40 de limbi diferite − adunaţi în întreaga lume. Am fost binecuvântat să vizitez multe dintre ţările voastre, să vă aud vorbind şi depunându-vă mărturia în limba voastră maternă şi să fiu martor ocular al credinţei voastre în Domnul şi al devotamentului vostru faţă de El. Vă iubesc şi vă felicit pentru neprihănirea voastră. Ştiu că viaţa la vârsta voastră poate fi provocatoare şi mai ştiu că, uneori, greşim şi că trebuie să ne pocăim. Însă, vă mulţumesc în mod sincer pentru că vă străduiţi să rămâneţi fermi în credinţa voastră în Hristos şi în Evanghelia Sa restaurată. În această seară, îmi doresc foarte mult să fiu binecuvântat pentru a vorbi prin puterea Duhului Sfânt şi, astfel, să contribui la creşterea credinţei voastre.

Locuri sacre

Există locuri pe acest pământ care au devenit sacre datorită a ceea ce s-a întâmplat acolo. Conform Vechiului Testament, un astfel de loc este muntele Sinai, Horeb sau „muntele lui Dumnezeu” (Exodul 3:1; vezi, de asemenea, Exodul 3:12; 34:2), unde Domnul i-a apărut lui Moise în mijlocul unui rug aprins. Când Moise s-a apropiat de rug, Domnul i-a spus: „Nu te apropia de locul acesta; scoate-ţi încălţămintele din picioare, căci locul pe care calci este un pământ sfânt” (Exodul 3:5).

Familia mea şi cu mine am fost binecuvântaţi, odată, să locuim într-un loc sacru. În anul 1993 − la patru ani după ce am fost chemat să slujesc în Cei Şaptezeci − am fost rugaţi să slujim timp de doi ani în misiunea Rochester, New York, a Bisericii. Limitele geografice ale acelei misiuni includ oraşul Palmyra (unde Joseph Smith şi familia sa au locuit în cea mai mare parte a anilor 1820) şi Fayette (unde a fost organizată Biserica în luna aprilie a anului 1830). La aproximativ 177 de kilometri sud de Palmyra, în statul Pennsylvania, se află regiunea Harmony (unde Joseph Smith a întâlnit-o pe Emma Hale şi unde au locuit în calitate de cuplu proaspăt căsătorit în timp ce mare parte din Cartea lui Mormon a fost tradusă în ultima parte a anilor 1820). Această zonă este cunoscută ca fiind „leagănul restaurării” având în vedere că aici a luat fiinţă Biserica. Acolo ai parte de un peisaj pitoresc format din dealuri line, împădurite, lacuri şi râuri limpezi şi întâlneşti oameni prietenoşi, de toate naţiile. Este, de asemenea, un loc devenit sacru datorită a ceea ce s-a întâmplat acolo.

Dumbrava sacră

Într-o dumbravă formată din fagi, arţari şi alte soiuri de arbori înalţi, la aproximativ 400 de metri vest de casa familiei lui Joseph şi Lucy Mack Smith din apropiere de Palmyra, Joseph Smith, în vârstă de 14 ani, a avut o viziune în care I-a văzut pe Dumnezeu Tatăl şi pe Fiul Său, Isus Hristos, în primăvara anului 1820. Această manifestare divină, fiind răspunsul la rugăciunea lui Joseph de a şti adevărul privind religia şi modul prin care putea să primească iertare pentru păcatele sale, a dat startul restaurării Evangheliei în această ultimă dispensaţie. Ea a făcut, de asemenea, din acea dumbravă un loc de o mare însemnătate pentru istoria Bisericii noastre − un loc pe care-l onorăm cu numele „dumbrava sacră”.

În timp ce slujeam în calitate de preşedinte de misiune, membrii familiei mele şi cu mine am ajuns să îndrăgim acea dumbravă şi să-i simţim natura sacră. Ne-am dus acolo deseori. În fiecare lună, când soseau noii misionari şi când plecau cei care-şi terminau misiunea, mergeam acolo împreună cu ei. Aveam obiceiul să ne adunăm la intrarea în dumbravă şi, după ce cântam imnul de deschidere din această seară − „Prima rugăciune a lui Joseph Smith”1 − îi invitam pe vârstnici şi pe surori să se împrăştie şi să găsească un loc retras în dumbravă unde fiecare putea să comunice cu Dumnezeu prin intermediul rugăciunii şi să-I raporteze despre angajamentele personale faţă de El. Acele vizite în dumbrava sacră au fost şi rămân experienţe preţioase pentru toţi cei care au fost binecuvântaţi să le aibă.

Totuşi, îmi dau seama că doar un mic număr dintre voi veţi putea vizita vreodată personal dumbrava sacră. Din acest motiv, în această primăvară a anului 2012 − la 192 de ani de la Prima Viziune a lui Joseph Smith − doresc să mă însoţiţi, în mod virtual, în dumbrava sacră. Staţi alături de mine acolo, în timp ce vă voi împărtăşi unele imagini cu dumbrava, motivele pentru care îndrăgesc acel loc sacru şi preţioasele lecţii de viaţă pe care un om le poate învăţa acolo.

Îi sunt recunoscător fratelui Robert Parrott, un pădurar şi biolog angajat de către Biserică, care locuieşte în Palmyra, pentru că mi-a făcut cunoscute anumite lucruri despre dumbrava sacră pe care vi le voi împărtăşi. Deşi nu este încă membru al Bisericii noastre, fratele Parrott respectă dumbrava sacră şi o îngrijeşte cu multă atenţie, dând dovadă de mult profesionism.

Metafore scripturale în care se face referire la pomi

Când păşeam cu reverenţă prin dumbrava sacră sau când cugetam stând pe băncile care se găsesc acolo, mă gândeam deseori la abundenţa de metafore scripturale în care se face referire la pomi, ramuri, rădăcini, seminţe, roade şi păduri. Adam şi Eva, primii noştri părinţi, au învăţat în mod sigur prima lecţie despre îngrijirea pomilor. Profetul Iacov, citându-l pe Zenos în Cartea lui Mormon, ne împărtăşeşte o pildă dificilă sau o poveste despre măslinul cultivat şi cel sălbatic învăţându-ne despre împrăştierea şi adunarea lui Israel (vezi Iacov 5). Şi cine dintre noi nu a citit, recitit şi cugetat cu ajutorul rugăciunii despre sămânţa credinţei pe care Alma ne invită s-o plantăm şi care, dacă o îngrijim cu răbdare şi în mod corespunzător, devine „un pom crescând pentru viaţă nepieritoare” (Alma 32:41; vezi versetele 27–43)?

La fel este şi cu dumbrava sacră. Un observator atent al naturii − în special dacă este însoţit de un biolog de calibrul fratelui Robert Parrott − poate învăţa anumite lecţii importante de la ecosistemul existent acolo. În această seară, doresc să vă împărtăşesc pe scurt patru dintre acele lecţii.

Lecţii de viaţă învăţate din dumbrava sacră

Lecţia numărul 1: Pomii cresc mereu către lumină.

Un fenomen interesant care trebuie remarcat în dumbrava sacră este reprezentat de pomii care cresc la marginea pădurii originale, precum şi de cei care delimitează cele mai multe dintre cărările interioare. Ei au crescut spre exterior pentru a scăpa de frunzişul umbros de deasupra lor şi, apoi, în sus pentru a avea parte de cât mai mult soare. Trunchiurile şi ramurile lor încovoiate se află într-un contrast total cu pomii din vecinătate care cresc aproape perfect drept. Pomii, asemenea celor mai multe dintre organismele vii, au nevoie de lumină pentru a supravieţui şi pentru a creşte repede. Ei fac tot ce le stă în putinţă pentru a absorbi cât mai multă lumină de la soare cu scopul de a accelera fotosinteza − procesul prin care energia luminoasă este transformată în energie chimică sau în „combustibilul” folosit de aproape toate organismele vii.

Sunt sigur că mintea voastră tânără, strălucită ştie deja unde ne duce această metaforă din dumbrava sacră! „Lumina” este un catalizator şi mai important în lumea spirituală decât este în natură. Este astfel deoarece lumina este esenţială pentru creşterea noastră spirituală şi atingerea întregului nostru potenţial în calitatea noastră de fii şi fiice ai lui Dumnezeu.

„Întunericul” este opusul luminii şi reprezintă forţele din lume care caută să ne despartă de Dumnezeu şi să împiedice planul Său divin cu privire la viaţa noastră. De obicei, forţele răului îşi exercită cea mai mare influenţă după ce se întunecă sau în locurile întunecoase. În acest stadiu al vieţii voastre, micile încălcări ale legii castităţii, furturile, practicarea jocurilor de noroc, încălcările Cuvântului de înţelepciune şi alte comportamente interzise de Tatăl nostru Ceresc au, de regulă, loc la adăpostul întunericului. Chiar şi când alegem să facem ziua în amiaza mare ceea ce nu trebuie − de exemplu, să copiem la examene, să plagiem o lucrare scrisă, să bârfim pe cineva, să folosim cuvinte vulgare sau să minţim − nu putem avea decât sentimente ce aparţin întunericului.

Din fericire, Spiritul lui Hristos „dă lumină fiecărui om care vine pe lume; şi Spiritul luminează în toată lumea pe fiecare om care ascultă glasul Spiritului.

Şi oricine ascultă glasul Spiritului vine la Dumnezeu, chiar la Tatăl” (D&L 84:46–47).

Aceste versete din Doctrină şi legăminte descriu într-un mod minunat creşterea ascendentă a omului, instinctul spiritual natural insuflat de Dumnezeu, pe care-l avem cu toţii − dacă nu-l înăbuşim − de a ne îndrepta către lumină şi, astfel, de a merge către Dumnezeu şi către Fiul Său şi de a deveni mai asemănători Lor. Hristos a spus despre El Însuşi: „Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8:12).

În procesul de a înţelege scripturile, poţi învăţa multe despre un cuvânt datorită celorlalte cuvinte care îl însoţesc. În timp ce studiaţi scripturile, remarcaţi cât de des găsiţi în acelaşi fragment cuvintele lumină, Spirit, adevăr şi Isus Hristos. Aproape că sunt sinonime şi toate ne duc în sus către un mod de viaţă mai sfânt şi cu standarde mai înalte.

Vă îndemn din toată inima să evitaţi întunericul păcatului în toate formele lui josnice şi să vă umpleţi viaţa cu Spiritul, adevărul şi lumina Salvatorului nostru, Isus Hristos. Puteţi face aceasta făcându-vă prieteni nobili, ascultând muzică înălţătoare şi studiind artă care inspiră, dobândind cunoaştere din cele mai bune cărţi (în special din scripturi), rugându-vă adesea cu sinceritate, petrecând momente liniştite în natură, participând la activităţi înălţătoare şi sănătoase, purtând conversaţii utile şi trăind o viaţă bazată pe Hristos şi pe învăţăturile Lui privind dragostea şi slujirea. Amintiţi-vă întotdeauna, mai ales atunci când vă căutaţi partenerul etern, afirmaţia Domnului că „adevărul îmbrăţişează adevărul; virtutea iubeşte virtutea; lumina este atrasă de lumină” (D&L 88:40). Acest principiu al bunătăţii care este atrasă de bunătate oferă speranţa că, dacă ne trăim viaţa în lumina Evangheliei, ne vom găsi, în cele din urmă, partenerul mergând pe o cale paralelă a neprihănirii. Eu ştiu că cu cât ne străduim mai mult să ne umplem viaţa cu lumină, cu atât va fi mai puţin loc pentru întuneric şi cu atât mai mult vom deveni asemănători lui Hristos, Lumina lumii.

Datorită binecuvântării speciale pe care o am în această seară de a mă adresa vouă, tineri sfinţi din zilele din urmă excepţionali, doresc să transmit un mesaj de avertizare, dar şi de încurajare şi de speranţă cu privire la întunericul care, în mod inevitabil, vă va invada viaţa dacă veţi avea de-a face cu pornografia. Folosirea în orice fel a materialelor pornografice este o ofensă la adresa lui Dumnezeu şi o încălcare a poruncii Sale de a nu comite adulter şi „nimic asemănător” (D&L 59:6). Folosirea pornografiei duce aproape întotdeauna la alte încălcări ale legii castităţii. Expunerea repetată la materiale pornografice şi implicarea în diverse forme ale păcatului sexual care urmează, de obicei, pot duce la o dependenţă care trebuie abordată şi tratată cu aceeaşi atenţie care se acordă dependenţei de alcool sau de droguri.

Dacă pornografia a pătruns deja în viaţa voastră şi dacă este o problemă persistentă care tot reapare, vă implor să căutaţi îndrumare ecleziastică, precum şi de specialitate. Vă rog să înţelegeţi că dependenţa de pornografie nu este doar „o problemă minoră” pe care o puteţi depăşi în secret cu ajutorul rugăciunii, studiului scripturilor şi cu o mai bună stăpânire de sine.

Deoarece dependenţa de pornografie vă poate slăbi puterea de a alege binele în pofida răului, va trebui să fiţi blânzi şi umili pentru a putea accepta ispăşirea lui Isus Hristos şi pentru a fi binecuvântaţi prin puterea ispăşirii care vă poate ajuta. Concret, aceasta înseamnă că, dacă faceţi tot ce vă stă în putinţă − inclusiv trecerea printr-un proces de pocăinţă cu ajutorul episcopului sau preşedintelui vostru de ramură pentru a dobândi iertare pentru păcat şi trecerea printr-un proces de recuperare care include consiliere de specialitate şi o eventuală terapie în grup pentru a vă învinge dependenţa − puterea ispăşirii (pe care Dicţionarul biblic o descrie ca reprezentând mijloacele divine de ajutor sau întărire)2, vă va ajuta să biruiţi incontrolabila dependenţă de pornografie şi, în timp, să vă vindecaţi de efectele ei corosive. Prin intermediul puterii ispăşirii, sunt posibile atât iertarea de păcat, cât şi vindecarea de dependenţă, iar ambele sunt minunate.

Vă rog, fugiţi de întuneric şi, asemenea pomilor, căutaţi mereu să creşteţi către lumină!

Lecţia numărul 2: Pomii au nevoie de opoziţie pentru a-şi putea atinge potenţialul maxim.

De-a lungul anilor, pentru îngrijirea dumbrăvii sacre au fost puse în practică diferite idei privind silvicultura. Odată, s-a selectat o anumită parcelă şi s-a folosit o practică numită „tratament de lansare”. S-a procedat astfel: pădurarii au identificat, în parcela aleasă, pomii tineri despre care ei credeau că aveau potenţialul să devină cei mai mari şi mai sănătoşi şi au tăiat pe cei care promiteau mai puţin şi subarboreturile concurente. Teoria era că prin îndepărtarea competitorilor privind apa, lumina soarelui şi nutrimentele din sol, pomii aleşi erau „lansaţi” să crească şi să se dezvolte în moduri excepţionale.

După câţiva ani, a devenit evident faptul că se întâmpla exact invers. Odată scăpaţi de competitori, pomii aleşi nu au mai progresat. În loc să crească în sus, către lumină, ei şi-au încetinit creşterea pe verticală, le-au crescut multe ramuri în partea inferioară a trunchiului, care s-au dovedit inutile ulterior, când şi-au format arcul de verdeaţă, iar trunchiurile lor au devenit mai groase. Între timp, pomii care au fost îndepărtaţi au crescut din nou sub forma unor boschete care nu aveau să devină pomi viabili, dar care au continuat să consume apă şi nutrimente. Aceste boschete au continuat să concureze cu pomii aleşi, însă nu într-un fel care să fi dus la o dezvoltare bună pentru vreuna dintre cele două tabere. În consecinţă, niciunul dintre pomii din parcela aleasă nu s-a putut compara în mărime sau vitalitate cu pomii lăsaţi să crească în mod natural şi care au trebuit să concureze şi să învingă opoziţia pentru a putea supravieţui şi pentru a putea creşte.

După cum ştiţi, una dintre doctrinele cheie din Cartea lui Mormon este aceea că trebuie să fie o opoziţie în toate lucrurile. O lume în care există opoziţie oferă alegeri între bine şi rău pentru ca libertatea de a alege să poată funcţiona. La fel de important este şi principiul conform căruia opoziţia trebuie să existe pentru ca creşterea spirituală să poată avea loc − sau cum a spus tatăl Lehi − pentru ca „sfinţenia” să poată fi împlinită (2  Nefi 2:11). Doresc să subliniez că înţelegerea acestui principiu − conform căruia creşterea spirituală necesită opoziţie şi adversitate − şi chiar acceptarea acestui principiu la vârsta voastră constituie o cheie pentru a înţelege şi a fi fericit, în general, în viaţă. Este, de asemenea, vitală pentru creşterea şi dezvoltarea personale necesare.

Mai devreme sau mai târziu, vom avea parte cu toţii de opoziţie şi adversitate. Uneori, acestea vor fi pur şi simplu rezultatul faptului de a fi aici, în viaţa muritoare, într-o lume decăzută. Este ceva de care toată omenirea are parte. O astfel de opoziţie poate fi sub multe forme. Pot fi implicate forţe ale naturii. Poate consta din suferinţă şi boală. (Se pare că eu pot să am gripă chiar şi după ce m-am vaccinat împotriva ei!) Poate veni sub forma ispitelor. Pentru unii, va fi sub forma aşteptărilor neîmplinite. (Mi-ar fi plăcut să am înălţimea de un metru şi nouăzeci şi cinci de centimetri, dar am învăţat să fiu mulţumit cu înălţimea mea de un metru şi şaptezeci şi cinci de centimetri şi cu inevitabila coborârea a pupitrului de fiecare dată când trebuie să rostesc o cuvântare.) Poate fi sub forma singurătăţii sau a imperfecţiunilor ori dizabilităţilor fizice şi psihice − lista forţelor oponente este aproape fără sfârşit şi tot aşa sunt şi binecuvântările privind creşterea şi dezvoltarea personală dacă avem credinţa să privim în ansamblu şi să îndurăm aşa cum se cuvine. Găsesc multă consolare în cuvintele pe care Domnul i le-a adresat lui Joseph Smith în închisoarea din Liberty, într-un moment în care greutăţile lui Joseph păreau aproape insuportabile: „Să ştii, fiul Meu, că toate aceste lucruri îţi vor da experienţă şi vor fi pentru binele tău” (D&L 122:7).

Uneori, opoziţia şi greutăţile vin din cauza alegerilor noastre greşite. Sănătatea şubredă sau rănirea care poate rezulta dintr-un stil de viaţă nesăbuit, chinul şi durerea care rezultă din cauza încălcării legilor lui Dumnezeu, regretul pe care-l simţim ulterior, când nu reuşim să folosim cât mai eficient timpul sau talentele care ne-au fost puse la dispoziţie − toate sunt rezultatele alegerilor noastre. Cât de recunoscători ar trebui să fim cu toţii faţă de Salvatorul nostru a Cărui ispăşire ne oferă ocazia de a îndrepta tot ce este greşit!

Am remarcat că, atunci când avem parte de opoziţie, întrebăm, deseori, „De ce?” − „De ce eu? De ce acum? De ce aceasta?” − în loc să adresăm întrebarea „Ce?” care ar fi mult mai constructivă. La un moment dat, am trimis o scrisoare de alinare unui cuplu care suferea mult, deoarece soţul era pe moarte din cauza unei boli incurabile. Răspunsul membrilor cuplului m-a făcut să mă simt umil: ei au enumerat binecuvântările pe care Dumnezeu li le-a dat în numeroşii ani pe care i-au trăit împreună, iar apoi au întrebat cu credinţă „ce” încerca să-i înveţe Dumnezeu prin intermediul acelei ultime lecţii.

În dumbrava sacră, sunt pomi pe care fratele Parrott îi numeşte „pomi cu caracter”. Aceştia sunt pomi care au demonstrat că opoziţia poate lucra spre folosul nostru şi că, atunci când suntem la strâmtoare, avem, deseori, multe de câştigat. Aceşti pomi au trebuit să reacţioneze, să se adapteze şi, uneori, să-şi revină după diferite forme de opoziţie sau adversitate − un fulger, o rafală puternică de vânt, o depunere mare de zăpadă sau de gheaţă, neglijenţa şi abuzurile anumitor oameni şi, uneori, agresiunea din partea unui copac învecinat! Din aceste circumstanţe potrivnice, au rezultat unii dintre pomii cei mai robuşti şi mai interesanţi privirii din dumbravă. Ceea ce le-ar putea lipsi legat de frumuseţe este compensat prin fermitate şi caracter.

Datorită propriilor mele experienţe din viaţă, pot mărturisi că opoziţia, greutăţile şi adversitatea formează caracterul şi ajută progresul. Unele dintre cele mai provocatoare şi solicitante experienţe din viaţa mea − sentimentele de nepotrivire şi neadaptare din timpul adolescenţei mele, misiunea mea în Germania când am fost tânăr şi învăţarea limbii germane, absolvirea facultăţii de drept şi admiterea în barou, eforturile mele de a fi un soţ şi un tată bun şi de a oferi cele necesare bunăstării spirituale şi materiale a familiei noastre din care făceau parte opt copii, pierderea părinţilor mei şi a altor persoane dragi, chiar şi natura publică şi, deseori, stresantă a slujirii mele în calitate de autoritate generală (inclusiv pregătirea şi rostirea acestei cuvântări către voi în această seară) − toate acestea şi multe altele, deşi au fost şi sunt provocatoare şi grele, mi-au oferit experienţă şi au fost spre folosul meu!

Ştiu că nu este uşor să vă conving pe voi, dragi tineri, că puţină durere este bună pentru voi, dar chiar aşa este. Dacă vom ajunge să primim vreodată „tot ceea ce are Tatăl” (D&L 84:38), aceasta nu se va întâmpla fără să oferim, în schimb, tot ceea ce avem. Tatăl nostru Ceresc Îşi doreşte fii nobili şi fiice nobile şi, aşa cum ne-a învăţat Lehi, sfinţenia nu poate fi împlinită decât prin adversitate şi punere la încercare. Oamenii, asemenea pomilor, au nevoie de opoziţie pentru a-şi putea atinge potenţialul maxim.

Lecţia numărul 3: Pomii cresc cel mai bine în pădure, nu dacă sunt izolaţi.

Dacă vă gândiţi, în natură este foarte neobişnuit să vezi un pom izolat. Ei formează aproape mereu dumbrăvi şi, în timp, dumbrăvile pot să se transforme în păduri. Totuşi, dumbrava sacră este mai mult decât un simplu grup de pomi. Este un ecosistem complex care cuprinde numeroase specii de floră şi faună. Există o legătură vizibilă între toate speciile diferite de flori sălbatice, de boschete, de arbuşti, de pomi, de ciuperci, de muşchi, de păsări, de rozătoare, de iepuri, de căprioare şi de alte creaturi care se găsesc acolo. Aceste specii interacţionează şi se bizuie una pe alta în ceea ce priveşte hrana, adăpostul şi mediul sinergetic şi social în care toate îşi pot trăi ciclul vieţii.

Planul lui Dumnezeu cu privire la viaţa noastră cuprinde o legătură şi o socializare similare pentru noi. Noi trebuie să lucrăm împreună pentru salvarea noastră, nu izolându-ne. Biserica clădeşte case de întruniri, nu ermitaje. Suntem rugaţi să frecventăm o anumită episcopie sau ramură − nu să ne alegem congregaţia aşa cum se procedează în anumite religii. Această regulă înţeleaptă ne ajută să învăţăm să ne înţelegem unul cu celălalt şi să răspundem în faţa episcopului sau preşedintelui nostru de ramură pentru comportamentul nostru; nu să fugim şi să ne ascundem când lucrurile devin mai dificile! Ni s-a poruncit să ne iubim aproapele (ceea ce-i include pe membrii familiei noastre), iar procesul de învăţare de a-i iubi pe cei care ne sunt cei mai apropiaţi este, deseori, mai dificil decât iubirea de la distanţă „a întregii lumi”. Încă de la începuturile restaurării, ni s-a poruncit, în calitatea noastră de sfinţi, să „[venim] în Sion” şi să ne adunăm în comunităţi unde putem să învăţăm să trăim în armonie şi să ne ajutăm reciproc unul pe altul cinstind legământul pe care l-am făcut la botez, acela de a ne „[purta] greutăţile unul altuia… [de a jeli] împreună cu cei care jelesc… [şi de a-i mângâia] pe aceia care au nevoie să fie mângâiaţi” (Mosia 18:8–9). În calitate de copii ai lui Dumnezeu, nu putem să progresăm în izolare mai mult decât poate un pom izolat. Pomii sănătoşi au nevoie de un ecosistem; oamenii sănătoşi au nevoie unul de celălalt.

Din fericire, în fiecare dintre noi există dorinţa fierbinte de socializare, de întovărăşire, de a avea prieteni loiali. În calitate de membri ai familiei eterne a lui Dumnezeu, ne dorim cu toţii satisfacţia şi siguranţa pe care le pot oferi aceste relaţii strânse şi nepieritoare. Veţi învăţa că stabilirea unor astfel de relaţii necesită timp, efort şi foarte multă caritate. Mormon a spus: „caritatea… nu caută nimic pentru sine” (Moroni 7:45) − nu pentru propria-i agendă de lucru; nu pentru binele-i propriu; şi, cu siguranţă, nu pentru propria-i plăcere. Deşi Internetul şi reţelele online de socializare oferă fără îndoială o formă de socializare, ele nu sunt un înlocuitor pentru comunicarea onestă, deschisă, faţă în faţă care trebuie să aibă loc pentru ca relaţiile autentice şi de durată să poată fi întemeiate.

În mod sigur, primul şi cel mai bun loc pentru a învăţa să ne înţelegem cu alţii este acasă. Acasă este locul în care învăţăm lecţiile privind slujirea, altruismul, iertarea şi răbdarea care sunt atât de esenţiale pentru întemeierea relaţiilor de durată cu alţii. Cred că acesta este motivul pentru care o parte a faptului de a fi „demn pentru templu” o reprezintă cerinţa de a trăi în dragoste şi armonie cu membrii familiei noastre.

Din fericire, organizarea inspirată a Bisericii oferă, de asemenea, ocazii şi locuri unde putem să învăţăm să socializăm. Din copilărie şi până la bătrâneţe, facem parte dintr-o episcopie sau ramură şi avem parte de situaţii în care relaţiile cu ceilalţi şi socializarea pot prospera. În cadrul chemărilor, adunărilor, claselor, cvorumurilor, consiliilor, activităţilor şi a multor altor ocazii pe care le avem în cadrul Bisericii, dobândim însuşiri şi aptitudini sociale care ne ajută să ne pregătim pentru ordinea socială care va exista în cer. Vorbind despre această ordine mai înaltă, Domnul a spus prin intermediul lui Joseph Smith: „Şi aceeaşi sociabilitate care există între noi aici va exista printre noi acolo, numai că va fi însoţită de slava veşnică, slavă de care acum nu ne bucurăm” (D&L 130:2).

Dacă sperăm să ne bucurăm de sociabilitatea din cer şi de slava care-i va corespunde în lumea care va veni, noi trebuie să progresăm continuu atât în ceea ce priveşte sociabilitatea, cât şi spiritualitatea atât timp cât ne aflăm pe pământ. Oamenii, asemenea pomilor, cresc cel mai bine în cadrul comunităţilor, nu dacă sunt izolaţi.

Lecţia numărul 4: Pomii primesc tărie de la nutrimentele create de generaţiile anterioare de pomi.

A existat o perioadă în ceea ce priveşte îngrijirea dumbrăvii sacre când cei responsabili au decis ca dumbrava să aibă o înfăţişare bine îngrijită. Proiecte de slujire adresate tinerilor şi misionarilor au fost organizate periodic pentru a curăţa dumbrava de pomi căzuţi, de ramuri căzute, de subarboreturi şi chiar de buşteni şi frunze căzute. Din cauza acestui lucru, nu a trecut mult timp până când vitalitatea dumbrăvii a început să slăbească. Creşterea pomilor încetinise, foarte puţini pomi noi începuseră să crească, unele specii de flori şi de plante sălbatice începuseră să dispară şi numărul exemplarelor de animale sălbatice şi de păsări începuse să scadă.

În urmă cu câţiva ani, când fratele Parrott a preluat îngrijirea dumbrăvii, a recomandat ca dumbrava să fie lăsată cât se poate de mult în starea ei naturală. Pomii şi ramurile căzute au fost lăsaţi să se descompună şi să îngraşe solul. Frunzele au fost lăsate acolo unde cădeau. Vizitatorilor li s-a cerut să rămână pe potecile marcate astfel încât dumbrava să fie cât mai puţin deranjată şi solul din ea mai puţin bătătorit. În doar câţiva ani, dumbrava a început să se regenereze într-un mod remarcabil. Astăzi, ea înfloreşte aproape ca şi odinioară, având vegetaţie luxuriantă şi animale sălbatice din abundenţă.

Lecţia care trebuie învăţată din această experienţă privind silvicultura este foarte dragă inimii mele. Au trecut deja şapte ani de când mi s-a acordat privilegiul de a sluji în calitate de istoric şi arhivar al Bisericii. Aceasta este o responsabilitate care a fost creată de către profetul Joseph Smith ca răspuns la porunca pe care Domnul i-a dat-o în ziua în care a fost organizată Biserica: „Iată, un registru va fi ţinut printre voi” (D&L 21:1). Din acea zi − începând cu desemnarea lui Oliver Cowdery în calitate de primul istoric şi arhivar al Bisericii − şi continuând până în prezent − a fost ţinută o cronică remarcabilă privind istoria Bisericii noastre. John Whitmer l-a înlocuit pe Oliver Cowdery şi i s-a spus de către Domnul să facă „o istorie a tuturor lucrurilor… care vor fi pentru binele Bisericii şi al generaţiilor care se vor ridica şi care vor creşte în ţinutul Sionului” (D&L 69:3, 8).

De ce se acordă o asemenea importanţă în Biserica lui Isus Hristos ţinerii evidenţelor şi colecţionării, păstrării şi împărtăşirii istoriei? De ce este important pentru voi, cei care aparţineţi „generaţiilor care se vor ridica” din prezent să cunoaşteţi istoria generaţiilor anterioare şi să vă întăriţi datorită experienţelor lor?

Ca răspuns, vă sugerez că este imposibil să trăieşti în totalitate în prezent − cu atât mai puţin să ne planificăm viitorul − fără a avea temelia trecutului. Acest adevăr mi-a fost făcut cunoscut cu putere în urmă cu câteva luni când m-am întâlnit cu un cuplu minunat care avea parte de una dintre cele mai neobişnuite încercări pe care am permisiunea să v-o împărtăşesc. După câţiva ani de căsnicie şi după naşterea mai multor copii, soţia a suferit un accident grav. Ea a stat în spital multe săptămâni fiind inconştientă. Când şi-a revenit, îşi pierduse memoria complet! Nu-şi amintea nimic. Fără trecut, ea nu avea niciun punct de referinţă. Nu-şi recunoştea soţul, copiii sau părinţii! Când soţul mi-a relatat această poveste, mi-a mărturisit că, în primele luni de după accident, îşi făcuse griji că soţia lui s-ar fi rătăcit dacă ar fi fost lăsată singură. De asemenea, se temuse că soţia lui nu s-ar mai îndrăgosti de el. Înainte de căsătorie, el fusese un tânăr cu o bună condiţie fizică şi care avea mult păr pe cap. Acum, când ajunsese la vârsta mijlocie, se îngrăşase şi avea mult mai puţin păr!

Din fericire pentru cei implicaţi, fusese ţinută cel puţin o cronică parţială. Soţul păstrase scrisorile pe care soţia lui i le scrisese înainte de misiune şi în timpul acesteia. Acestea au dovedit că ei fuseseră cu adevărat îndrăgostiţi. El ţinuse, de asemenea, un jurnal care conţinea consemnări utile. Treptat, după mai mulţi ani, soţia şi-a amintit cea mai mare parte a trecutului ei datorită împărtăşirii acelei istorii de către cei dragi ai ei.

Această situaţie specială şi delicată ilustrează bine legătura importantă dintre trecut, prezent şi viitor. Ne ajută să apreciem mai mult definiţia pe care Domnul a dat-o adevărului şi care i-a fost revelată lui Joseph Smith: „Adevărul este cunoaşterea lucrurilor aşa cum sunt, şi aşa cum au fost, şi aşa cum o să fie” (D&L 93:24). Cunoaşterea pe care o avem despre trecutul nostru datorită consemnărilor păstrate şi despre viitorul nostru datorită scripturilor şi învăţăturilor profetice ale profeţilor în viaţă ne oferă contextul care ne permite să ne folosim libertatea de a alege în mod înţelept în timpul existenţei noastre prezente. De fapt, această cunoaştere ne oferă o perspectivă mult mai asemănătoare cu cea a lui Dumnezeu, deoarece ne aduce mai aproape de abilitatea Sa de a avea „toate lucrurile… prezente în faţa ochilor [Săi]” (D&L 38:2).

În calitate de membri ai Bisericii de naţionalităţi diferite, cu toţii avem în comun istoria de la începuturile Bisericii. Este important pentru noi toţi să devenim familiarizaţi cu istoria Bisericii noastre, în special cu ceea ce eu numesc „relatările de bază”. Aceste relatări − Prima Viziune a lui Joseph Smith, apariţia Cărţii lui Mormon, vizitele angelice ale lui Ioan Botezătorul, Petru, Iacov şi Ioan, Ilie, Elias şi ale altora − conţin adevăruri fundamentale pe care se bazează restaurarea Evangheliei.

Din nefericire, în această epocă tehnologică în care informaţiile abundă − unele dintre ele criticând evenimente şi personaje din istoria Bisericii − unii dintre sfinţii din zilele din urmă devin nesiguri în credinţa lor şi încep să se îndoiască de crezuri pe care le-au acceptat un timp îndelungat. Acestor oameni care se îndoiesc le ofer dragostea mea, precum şi înţelegerea şi asigurarea că, dacă se vor supune principiilor Evangheliei şi dacă vor studia, cu ajutorul rugăciunii, istoria Bisericii − studiind-o suficient de mult încât să dobândească o cunoaştere completă şi nu una fragmentată sau incompletă − Duhul Sfânt le va confirma credinţa în evenimentele esenţiale din istoria Bisericii aducându-le pace în minte. Astfel, ei pot deveni fermi în convingerile lor privind istoria Bisericii restaurate şi nu vor mai fi „purtaţi [încoace şi încolo] de orice vânt de învăţătură” (Efeseni 4:14). Eu mi-am stabilit cursul întregii vieţi bizuindu-mă doar pe asemenea sentimente de pace cu privire la Prima Viziune a lui Joseph Smith şi la alte evenimente importante legate de Evanghelia restaurată, asemenea multora dintre voi, şi ştiu că nu vom fi niciodată dezamăgiţi.

Istoria, în forma ei cea mai fundamentală, este o cronică despre oameni şi despre vieţile lor şi, din aceste vieţi, rezultă povestiri şi lecţii care pot întări ceea ce credem, ceea ce apărăm, precum şi ceea ce ar trebui să facem în faţa adversităţii. Nu toate povestirile din istoria noastră au natura grandioasă a Primei Viziuni a lui Joseph Smith sau a relatării despre misiunea lui Wilford Woodruff în Anglia. De fapt, unele povestiri cu adevărat remarcabile rezultă din vieţile sfinţilor din zilele din urmă obişnuiţi, aşa cum sunt cei mai mulţi dintre noi. Ele sunt în mod deosebit dragi şi utile atunci când sunt despre strămoşii noştri.

De exemplu, în anii 1920, bunicul şi bunica mea Jensen − în pofida faptului că munceau din greu multe ore pe zi − au fost obligaţi să-i înapoieze vânzătorului o fermă pe care o cumpăraseră şi unde locuiau în statul Idaho. Ei au vrut să se întoarcă împreună cu copiii lor în oraşul lor natal din Utah, însă nu puteau pleca din Idaho până nu-şi achitau datoria de 350 de dolari. Astăzi, aceasta pare o sumă mică, însă în acea vreme era una considerabilă. Bunicul a încercat să împrumute banii de la oamenii care-i aveau, însă nu a avut succes. Împrumutul de la bancă nu putea fi pus în discuţie, deoarece erau săraci. El şi bunica s-au rugat zilnic pentru ajutor. Într-o dimineaţă de duminică, în cadrul adunării preoţiei, un bărbat, pe care bunicul abia dacă-l cunoştea, l-a abordat şi i-a spus că auzise despre necazul lui şi că dorea să-i împrumute cei 350 de dolari cu condiţia ca, atunci când bunicul ajungea înapoi în Utah, să-i înapoieze banii cât se putea de repede. Înţelegerea lor a fost încheiată printr-o strângere de mână, iar bunicul şi-a ţinut cuvântul dat.

Această povestire simplă consemnată de către bunica mea Jensen este o comoară a familiei. Mă inspiră ilustrând atributele muncii asidue, cinstei, biruirii adversităţii, solidarităţii în cadrul familiei şi, cel mai important, arată mâna lui Dumnezeu în vieţile bunicilor mei credincioşi. Primesc multă tărie şi încurajare din exemplul lor şi din exemplele altora din trecut, indiferent dacă au fost oameni cunoscuţi sau oameni simpli.

Puteţi găsi povestiri similare în propria voastră ţară şi în propria voastră familie. Dacă există, vă îndemn să le colecţionaţi, să le păstraţi şi să le împărtăşiţi. Aveţi grijă să le transmiteţi din generaţie în generaţie. Copiilor mei (şi, acum, în special nepoţilor mei) le place întotdeauna când le spun poveşti despre „când eram mic”! Am auzit spunând-se că un popor nu poate fi mai măreţ decât povestirile sale şi eu cred că acest lucru este valabil şi pentru familii. Povestirile bune − dacă sunt adevărate − creează o istorie bună. Amintiţi-vă, oamenii, asemenea pomilor, primesc tărie de la nutrimentele create de generaţiile anterioare.

Concluzie

Acum, la încheiere, doresc să vă întoarceţi cu mine în dumbrava sacră şi să staţi alături de mine acolo, aproape de unul dintre aşa numiţii „pomi martori”. Aceştia sunt pomi care creşteau în dumbravă acum 192 de ani, în vremea Primei Viziuni a lui Joseph Smith. Acolo, sunt trei dintre ei care încă trăiesc în dumbravă şi trei pomi martori morţi care rămân în picioare datorită eforturilor pricepute de conservare depuse de fratele Parrott.

Când slujeam în misiune în apropiere de Palmyra, obişnuiam, uneori, să merg singur în dumbrava sacră şi să stau cu reverenţă lângă pomul meu martor preferat. Obişnuiam să-mi imaginez că, dacă acel pom ar fi putut vorbi, mi-ar fi spus ce a văzut în acea zi de primăvară a anului 1820. Însă nu aveam cu adevărat nevoie ca acel pom să-mi spună − ştiam deja. În virtutea experienţelor şi sentimentelor spirituale avute încă din copilărie şi care continuă chiar şi acum, am ajuns să ştiu, singur, că Dumnezeu, Tatăl nostru, trăieşte. Ştiu, de asemenea, că Fiul Său Isus Hristos este Salvatorul şi Mântuitorul întregii omeniri. Ştiu că aceste două Fiinţe glorificate i s-au arătat lui Joseph Smith în dumbrava sacră în primăvara anului 1820. Ele l-au făcut pe Joseph profetul acestei ultime dispensaţii a Evangheliei. Lucrând sub îndrumarea Lor divină, Joseph a tradus Cartea lui Mormon, a primit cheile şi autoritatea preoţiei şi a organizat, din nou, Biserica lui Hristos în aceste zile din urmă. Suntem foarte binecuvântaţi să trăim în această perioadă şi să fim membri ai Bisericii lui Hristos.

Aceste adevăruri glorioase, despre care am mărturisit, îşi au începutul în dumbrava sacră. Aşa cum, la figurat, aţi stat în această seară alături de mine în dumbrava sacră, tot aşa să staţi mereu, în mintea şi în inima voastră, în acel loc sacru şi să trăiţi conform adevărurilor pe care Dumnezeu a început acolo să le reveleze.

Amintiţi-vă, de asemenea, lecţiile de viaţă pe care dumbrava sacră ne învaţă.

  1. 1.

    Când puterile întunericului caută să vă distrugă − aşa cum au încercat la un moment dat cu tânărul Joseph Smith care dorea să adreseze o întrebare, staţi în dumbrava sacră şi amintiţi-vă de stâlpul de lumină, care era mai luminos decât strălucirea soarelui (vezi Joseph Smith−Istorie 1:15–17).

  2. 2.

    Când opoziţia şi adversitatea vă ascund calea şi când speranţa păleşte, staţi în dumbrava sacră şi amintiţi-vă că „toate aceste lucruri [vă] vor da experienţă şi vor fi pentru binele [vostru]” (D&L 122:7).

  3. 3.

    Când aveţi parte de singurătate şi izolare şi când vă străduiţi să întemeiaţi relaţii cât mai bune cu ceilalţi oameni, staţi în dumbrava sacră alături de sfinţii din zilele din urmă care au făcut legământ să vă poarte greutăţile şi să vă mângâie atunci când aveţi nevoie.

  4. 4.

    Şi când experienţele sau oamenii ori declaraţiile care se pretind adevărate vă pun credinţa la încercare şi vă fac să aveţi îndoieli legate de restaurarea Evangheliei lui Isus Hristos, staţi în dumbrava sacră şi primiţi tărie şi încurajare de la generaţiile de sfinţi credincioşi din zilele din urmă care au stat cu fermitate acolo înaintea voastră.

Aceasta este rugăciunea mea pentru voi, tinerii mei prieteni, şi o ofer cu dragoste în numele lui Isus Hristos, amin.

© 2012 Intellectual Reserve, Inc. Toate drepturile rezervate. Aprobarea versiunii în limba engleză: 5/12. Aprobarea traducerii: 5/12. Titlul original Stand in the Sacred Grove.Romanian. PD50039048 171.

Show References

    Note

  1.  

    1.  Imnuri, nr. 20.

  2.  

    2. Vezi Ghidul pentru scripturi, „Ispăşire, a ispăşi”, scriptures.lds.org.