Datorită credinţei dumneavoastră

Stimate preşedinte Monson, membrii din întreaga lume ai acestei Biserici se alătură acestui cor minunat în intonarea acelui imn deosebit şi împreună spunem: „Mulţumim, Ţie, Dumnezeul nostru, pentru că ne-ai trimis un profet”. Vă mulţumim pentru modul în care trăiţi, pentru exemplul dumneavoastră şi pentru mesajul de bun venit la încă o conferinţă generală a Bisericii. Vă iubim, vă admirăm şi vă susţinem. În mod sigur, în sesiunea din această după-amiază vom avea o ocazie mai mult decât oficială de a ne ridica mâna în semn de susţinere, nu doar pentru preşedintele Monson, ci şi pentru toate celelalte autorităţi generale ale Bisericii. Deoarece numele meu va fi inclus în acea listă, permiteţi-mi să fiu suficient de îndrăzneţ pentru a vorbi în numele tuturor, mulţumindu-vă dinainte pentru acele mâini ridicate. Niciunul dintre noi nu ar putea sluji fără rugăciunile şi ajutorul dumneavoastră. Loialitatea şi dragostea dumneavoastră înseamnă pentru noi mai mult decât am putea spune vreodată.

În acelaşi spirit, mesajul meu de astăzi este acela de a vă spune că noivă susţinem, că şi noi vă răspundem cu acelaşi rugăciuni din inimă şi cu aceeaşi dragoste. Cu toţii ştim că există chei, legăminte şi responsabilităţi speciale date autorităţilor care prezidează în Biserică, dar ştim, de asemenea, că Biserica primeşte o tărie incomparabilă, o vitalitate cu adevărat unică, datorită credinţei şi devotamentului fiecărui membru al acestei Biserici, oricine ar fi. Indiferent de ţara în care locuiţi, indiferent de cât de tânăr sau de nepotrivit vă simţiţi sau indiferent de cât de în vârstă sau mărginit vă consideraţi, eu vă mărturisesc că Dumnezeu vă iubeşte pe fiecare în parte, că sunteţi importanţi pentru scopul lucrării Sale şi că autorităţile care prezidează în Biserica Sa vă preţuiesc şi se roagă pentru dumneavoastră. Valoarea personală, splendoarea sacră a fiecăruia dintre dumneavoastră, constituie chiar motivul pentru care există un plan pentru salvare şi exaltare. Contrar a ceea ce se spune frecvent astăzi, acest mesaj este despre dumneavoastră. Nu, nu vă întoarceţi şi vă uitaţi la vecinul dumneavoastră. Vă vorbesc dumneavoastră!

M-am străduit să găsesc o modalitate potrivită de a vă spune cât de mult vă iubeşte Dumnezeu şi cât de recunoscători suntem pentru dumneavoastră noi, cei care stăm la acest prezidiu. Încerc să fiu glasul chiar al îngerilor din cer, mulţumindu-vă pentru fiecare lucru bun pe care l-aţi făcut vreodată, pentru fiecare vorbă bună pe care aţi rostit-o vreodată, pentru fiecare sacrificiu pe care l-aţi făcut vreodată oferindu-i cuiva – oricui – frumuseţea şi binecuvântările Evangheliei lui Isus Hristos.

Sunt recunoscător pentru conducătoarele Tinerelor Fete care merg în taberele de fete şi, fără şampon, duşuri sau farduri, transformă adunările de mărturie desfăşurate în jurul focului de tabără care fumegă în unele dintre cele mai minunate experienţe spirituale pe care acele fete – sau conducătoarele lor – le vor trăi de-a lungul vieţii. Sunt recunoscător pentru toate femeile din Biserică, care, în viaţa mea, au fost la fel de puternice precum Muntele Sinai şi la fel de miloase precum cuvintele pe care Hristos le-a rostit în cuvântarea despre fericiri spusă pe munte. Zâmbim, uneori, când auzim povestirile despre surorile noastre – ştiţi dumneavoastră, jeleu verde, plăpumi şi porţia de cartofi primită, adesea, după funeralii. Dar familia mea a fost destinatara plină de recunoştinţă a fiecăruia dintre aceste lucruri, la un moment dat – şi, o dată, a primit plapuma şi porţiile de cartofi în aceeaşi zi. Era doar o plapumă mică – realmente micuţă – care să-i facă celui mai mic frate al meu drumul înapoi spre căminul ceresc călduros şi confortabil cum au dorit surorile noastre de la Societatea de Alinare să fie. Mâncarea, oferită familiei noastre după ceremonie în mod voluntar şi fără vreo solicitare din partea noastră, a fost primită cu recunoştinţă. Zâmbiţi, dacă doriţi, legat de tradiţiile noastre, însă, cumva, femeile din Biserică, care deseori nu sunt suficient lăudate pentru ceea ce fac, sunt mereu prezente pentru a întări mâinile obosite şi genunchii slăbănogiţi¹. Ele par să înţeleagă în mod instinctiv divinitatea declaraţiei lui Hristos: „Ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi… Mie mi le-aţi făcut”².

Şi nici fraţii din preoţie nu sunt mai prejos. Mă gândesc, de exemplu, la conducătorii tinerilor noştri băieţi care, în funcţie de climă şi de continent, fie merg în drumeţii de 80 de kilometri pe teren accidentat, fie sapă – şi chiar încearcă să doarmă în – peşteri de gheaţă în timpul nopţilor reci care par să fie cele mai lungi nopţi din viaţa lor. Sunt recunoscător pentru amintirile pe care le am cu grupul meu de înalţi preoţi care, în urmă cu câţiva ani, au dormit pe rând, săptămâni întregi, într-un fotoliu extensibil în dormitorul unui membru, aflat pe moarte, al cvorumului, pentru ca soţia lui, care era în vârstă şi la fel de firavă, să poată dormi puţin în timpul acelor ultime săptămâni ale vieţii iubirii ei. Sunt recunoscător pentru armata de învăţători, oficianţi, consilieri şi funcţionari ai Biserici, nemaivorbind de oamenii care aranjează mesele şi scaunele în mod constant. Sunt recunoscător pentru patriarhii rânduiţi, pentru cei care se ocupă de muzică, pentru cei care se ocupă de istoria familiei şi pentru cuplurile căsătorite care suferă de osteoporoză şi care, la ora cinci dimineaţa, se deplasează cu greutate spre templu având cu ei valijoare care, acum, sunt aproape mai mari ca ei. Sunt recunoscător pentru părinţii altruişti care – probabil toată viaţa – au avut grijă de un copil cu handicap, uneori cu mai multe handicapuri, iar alteori de mai mulţi copii. Sunt recunoscător pentru copiii care, mai târziu în viaţă, conlucrează pentru a-şi îngriji, la rândul lor, părinţii bolnavi sau în vârstă.

Şi, surorii în vârstă, care este aproape perfectă şi care, nu cu mult timp în urmă, a spus următoarele într-un mod prin care aproape că-şi cerea scuze: „Eu nu am fost niciodată o conducătoare în Biserică. Cred că am fost doar un ajutor”, eu îi spun: „Dragă soră, Dumnezeu să vă binecuvânteze pe dumneavoastră şi pe toate «ajutoarele» din Împărăţie”. Unii dintre noi care sunt conducători speră ca, într-o zi, să aibă în faţa lui Dumnezeu statutul pe care dumneavoastră l-aţi obţinut deja.

De prea multe ori nu am reuşit să-mi exprim recunoştinţa pentru credinţa şi bunătatea unor astfel de oameni din viaţa mea. Preşedintele James E. Faust a stat la acest pupitru în urmă cu 13 ani şi a spus: „Îmi aduc aminte că, atunci când eram mic… bunica mea… gătea mâncărurile noastre delicioase într-un cuptor cu lemne. Când cutia cu lemne, aflată lângă cuptor, se golea, bunica ieşea în linişte… pentru a merge să o reumple cu lemne din stiva de lemne de cedru de afară şi aducea înapoi în casă cutia grea cu lemne. Eu am fost atât de nepăsător… [încât] am stat acolo lăsând-o pe bunica mea preaiubită să reumple [acea] cutie”. Apoi, cu vocea înăbuşită de emoţie, el a spus: „Mi-e ruşine de mine însumi şi am regretat toată viaţa mea neglijenţa de care am dat dovadă. Sper ca într-o zi să-i cer iertare”³.

Dacă un om ca preşedintele Faust, despre care eu cred că a fost aproape perfect, a putut să-şi recunoască greşeala făcută în copilărie, atunci şi eu pot să fac astăzi un lucru asemănător, aducând un omagiu, lucru pe care ar fi trebuit să-l fac cu mult timp în urmă.

Când am fost chemat să slujesc în misiune, pe când timpul încă nu exista, nu exista o egalizare a costurilor misionarilor. Fiecare misionar trebuia să suporte costul total al misiunii în care era trimis. Unele misiuni erau foarte scumpe şi, după cum s-a demonstrat, a mea a fost una dintre acestea.

Tot aşa cum îi încurajăm pe misionari să facă, şi eu am economisit bani şi am vândut bunuri personale pentru a-mi plăti misiunea pe cât de mult am putut. Mi se părea că aveam suficienţi bani, însă nu eram sigur dacă aveau să-mi ajungă şi pentru ultimele luni ale misiunii mele. Cu această întrebare în minte, mi-am lăsat foarte fericit familia pentru cea mai minunată experienţă la care cineva poate spera. Mi-am iubit misiunea într-un fel în care nu cred că vreun tânăr băiat şi-a iubit misiunea vreodată.

După aceea, m-am întors acasă tocmai când părinţii mei fuseseră chemaţi să slujească într-o misiune. Ce fac acum? Cum aveam să-mi plătesc facultatea? Cum aveam să plătesc cazarea şi mâncarea? Şi cum îmi puteam îndeplini marele vis al inimii mele, acela de a mă căsători cu cea care îţi taie respiraţia, perfecta Patricia Terry? Nu sunt stânjenit să recunosc că m-am simţit descurajat şi că mi-a fost teamă.

Şovăind, m-am dus la banca locală şi l-am întrebat pe director, un prieten de familie, câţi bani aveam în cont. El a părut surprins şi a spus: „De ce, Jeff? Toţi banii sunt în contul tău. Dânşii nu ţi-au spus? Părinţii tăi au vrut să facă tot ce au putut pentru a te ajuta să-ţi începi viaţa după ce te întorci acasă. Ei nu au scos niciun cent în timpul misiunii tale. Am crezut că ştii acest lucru”.

Ei bine, nu ştiam. Ce ştiu este faptul că tatăl meu, un contabil autodidact, un „păstrător de evidenţe” după cum erau aceştia numiţi în orăşelul nostru, cu foarte puţini clienţi, probabil că nu a purtat niciodată un costum nou sau o cămaşă nouă ori o pereche nouă de pantofi timp de doi ani, ca fiul său să aibă toate acestea pentru misiunea lui. În plus, ce n-am ştiut atunci, dar am aflat mai târziu, a fost faptul că mama mea, care nu a lucrat niciodată în afara casei de când se căsătorise, şi-a luat o slujbă la un magazin local pentru ca cheltuielile misiunii mele să poată fi achitate. Şi nimic despre acest lucru nu mi s-a spus în timpul misiunii mele. Nu mi s-a spus nimic despre niciunul dintre aceste lucruri. Câţi taţi din această Biserică fac ceea ce a făcut tatăl meu? Câte mame, în aceste perioade de greutăţi economice, fac încă ceea ce a făcut mama mea?

Tatăl meu a murit în urmă cu 34 de ani, prin urmare, asemenea preşedintelui Faust, va trebui să aştept pentru a-i putea mulţumi pe deplin, de partea cealaltă a vălului. Însă, scumpa mea mamă, care va împlini 95 de ani săptămâna viitoare, urmăreşte astăzi, de-acasă din St. George, cu bucurie această transmisiune, deci nu este prea târziu să-i mulţumesc. Dumneavoastră, mamă şi tată, precum şi tuturor mamelor şi taţilor şi familiilor şi oamenilor credincioşi de pretutindeni, vă mulţumesc pentru că vă sacrificaţi pentru copiii dumneavoastră (şi pentru copiii altor persoane!), pentru că doriţi atât de mult să le oferiţi avantajele pe care dumneavoastră nu le-aţi avut niciodată, pentru că doriţi atât de mult să le oferiţi cea mai fericită viaţă pe care le-aţi putea-o oferi.

Mulţumirile mele şi dumneavoastră, toţi membrii minunaţi ai Bisericii – şi mulţimii de oameni buni care nu sunt din religia noastră – pentru că demonstraţi în fiecare zi a vieţii dumneavoastră că dragostea pură a lui Hristos „nu va pieri niciodată”⁴. Niciunul dintre dumneavoastră nu este neimportant, pentru că fiecare dintre dumneavoastră faceţi ca Evanghelia lui Isus Hristos să fie ceea ce este – o amintire vie a harului şi milei Sale, o manifestare particulară, dar puternică, în sate mici şi în oraşe mari a binelui pe care El l-a făcut şi a vieţii pe care El Şi-a dat-o aducând pacea şi salvarea celorlalţi. Noi, autorităţile generale, nu putem spune în cuvinte cât de onoraţi ne simţim să fim una cu dumneavoastră într-o astfel de cauză sacră.

Aşa cum Isus le-a spus nefiţilor, la fel vă spun şi eu astăzi:

„Datorită credinţei voastre… bucuria Mea este deplină.

Şi atunci când El a spus aceste cuvinte, El a plâns”⁵.

Dragi fraţi şi surori, văzându-vă exemplul, îmi afirm din nou hotărârea de a fi mai bun, de a fi mai credincios – mai amabil şi mai devotat, mai caritabil şi mai fidel, aşa cum Tatăl nostru din Cer este şi aşa cum atât de mulţi dintre dumneavoastră sunt deja. Pentru aceasta mă rog în numele Celui Mai Mare Exemplu al nostru în toate lucrurile – chiar în numele Domnului Isus Hristos – amin.