Esenţa uceniciei

Încă de la începutul timpurilor, Domnul ne-a învăţat că, pentru a deveni poporul Său, noi trebuie să fim într-o singură inimă şi într-un singur gând¹. Salvatorul a explicat, de asemenea, că cele mai mari porunci din cadrul legii sunt: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău” şi „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”². La scurt timp după ce Biserica a fost organizată, Domnul le-a poruncit sfinţilor să-i „[viziteze] pe săraci şi pe cei nevoiaşi şi să [le aducă] alinare”³.

Ce au în comun toate aceste porunci? Faptul că trebuie să ne iubim unul pe altul şi să ne slujim unul altuia. De fapt, aceasta este esenţa uceniciei în adevărata Biserică a lui Isus Hristos.

Acum, când sărbătorim 75 de ani de la înființarea programului de bunăstare desfăşurat de Biserică, ne amintim de scopurile bunăstării, care sunt: ajutarea membrilor să ajungă să se bizuie pe forţele proprii, îngrijirea celor săraci şi nevoiaşi şi slujirea. Biserica şi-a organizat resursele astfel încât să-i ajute pe membri să aibă cele necesare pentru bunăstarea fizică, spirituală, socială şi psihică personală, a familiei lor şi a celorlalţi. Episcopului îi revine responsabilitatea specială de a se îngriji de cei săraci şi nevoiaşi şi de a administra aceste resurse pentru membrii episcopiei sale. El este ajutat în eforturile sale de cvorumurile preoţiei, de Societatea de Alinare şi, în mod special, de către învăţătorii de acasă şi de către învăţătoarele vizitatoare.

Societatea de Alinare a fost întotdeauna complet implicată în programul de bunăstare al Bisericii. Atunci când profetul Joseph Smith a organizat Societatea de Alinare în anul 1842, el le-a spus femeilor: „Acesta este doar începutul unor zile mai bune pentru cei săraci şi nevoiaşi”⁴. El le-a spus surorilor că scopul societăţii era de a-i „[alina] pe cei săraci, nevoiaşi, pe văduve şi orfani şi să acţioneze cu bunăvoinţă în toate modurile… Ele vor turna untdelemn şi vin peste inimile rănite ale celor cărora le lipsesc cele necesare traiului, ele vor şterge lacrimile orfanilor şi vor înveseli inimile văduvelor”⁵.

El a afirmat, de asemenea, că Societatea „[îi poate inspira] pe fraţi la lucruri bune îngrijindu-se de nevoile celor săraci — căutând ocazii de a face acte de caritate şi administrând potrivit nevoilor lor — pentru a ajuta prin corectarea obiceiurilor şi întărirea virtuţilor comunităţii”⁶.

Bărbaţii şi femeile din Biserică participă azi împreună la procesul de alinare a celor nevoiaşi. Deţinătorii preoţiei oferă ajutor esenţial celor care au nevoie de îndrumare şi ajutor spirituale. Învăţători de acasă inspiraţi binecuvântează vieţi şi oferă fiecărei familii binecuvântările Evangheliei. În plus, ei îşi împărtăşesc tăria şi talentele şi în alte moduri, cum ar fi ajutarea unei familii nevoiaşe să-şi renoveze casa, ajutarea unei familii să se mute sau ajutarea unui frate să-şi găsească un loc de muncă.

Preşedinta Societăţii de Alinare vizitează cămine pentru a evalua, pentru episcop, nevoile familiilor respective. Învăţătoare vizitatoare inspirate veghează asupra surorilor şi familiilor şi se îngrijesc de ele. Deseori, ele sunt primele care acţionează în situaţiile de nevoi urgente. Surorile din cadrul Societăţii de Alinare oferă hrană, slujire făcută cu compasiune şi sprijin constant în perioadele de încercări.

Membrii Bisericii din întreaga lume s-au bucurat în trecut şi se bucură şi acum de ocaziile pe care le au de a le sluji altora. Eforturile noastre comune aduc alinare celor care sunt săraci, înfometaţi, celor care suferă sau care sunt îndureraţi, salvând, astfel, suflete.

Fiecare episcop dispune de magazia Domnului, care este întemeiată atunci când „membrii credincioşi îi dau episcopului din timpul, talentele, îndemânările, compasiunea, bunurile şi banii lor pentru a avea grijă de cei săraci şi pentru a clădi împărăţia lui Dumnezeu pe pământ”⁷. Cu toţii ne aducem contribuţia la magazia Domnului atunci când ne plătim donaţiile de post şi când punem la dispoziţia episcopului toate resursele noastre pentru a-i ajuta pe cei nevoiaşi.

În pofida ritmului rapid în care se schimbă lumea, principiile bunăstării nu s-au schimbat odată cu trecerea timpului, deoarece ele sunt un adevăr revelat şi inspirat de Divinitate. Când membrii Bisericii şi familiile lor fac tot ce pot pentru a se putea susţine financiar şi, totuşi, nu-şi pot asigura lucrurile de bază, atunci Biserica este pregătită să-i ajute. Nevoile pe termen scurt sunt satisfăcute imediat şi se întocmeşte un plan pentru a-l ajuta pe destinatar să ajungă să se bizuie pe forţele proprii. Bizuirea pe forţele proprii este capacitatea de a satisface nevoile spirituale şi materiale ale dumneavoastră şi ale familiei.

Pe măsură ce ne ridicăm nivelul bizuirii pe forţele proprii, ne îmbunătăţim şi capacitatea de a-i ajuta şi de a le sluji altora în modul în care a făcut-o Salvatorul. Noi urmăm exemplul Salvatorului atunci când le slujim celor nevoiaşi, bolnavi şi suferinzi. Când dragostea devine principiul călăuzitor în ceea ce priveşte grija noastră faţă de alţii, slujirea noastră faţă de ei este un mod prin care arătăm că trăim conform Evangheliei. Aceasta este Evanghelia în cel mai frumos moment al ei. Aceasta este religie curată.

În diferitele mele chemări din Biserică, am învăţat să fiu umilă datorită dragostei şi preocupării episcopilor şi conducătoarelor Societăţii de Alinare faţă de cei pe care-i păstoresc. În timp ce slujeam în Chile, în calitate de preşedintă a Societăţii de Alinare la nivel de ţăruş, la începutul anilor 1980, ţara trecea printr-o recesiune economică profundă şi rata şomajului era de 30%. Am văzut cum eroicele preşedinte ale Societăţilor de Alinare şi credincioasele învăţătoare vizitatoare umblau din loc în loc „[făcând] bine”⁸ în acele circumstanţe dificile. Ele au ilustrat scriptura din Proverbele 31:20: „Ea îşi întinde mâna către cel nenorocit, îşi întinde braţul către cel lipsit”.

Surori ale căror familii nu aveau nici ele prea multe i-au ajutat în mod constant pe aceia despre care ele credeau că erau mai nevoiaşi ca ele. Eu am înţeles atunci mai bine ceea ce Salvatorul a văzut atunci când a El a declarat în Luca 21:3–4:

„Adevărat vă spun, că această văduvă săracă a aruncat mai mult decât toţi ceilalţi;

căci toţi aceştia au aruncat la daruri din prisosul lor; dar ea a aruncat din sărăcia ei, tot ce avea ca să trăiască”.

După mai mulţi ani, am văzut acelaşi lucru în timp ce slujeam în Argentina, în calitate de preşedintă a Societăţii de Alinare la nivel de ţăruş, când ţara a fost afectată de o inflaţie uriaşă şi colapsul economic care a urmat i-a afectat pe mulţi dintre membrii noştri credincioşi. L-am văzut încă o dată în timpul vizitelor mele recente în Kinshasa, Republica Democrată Congo; în Antananarivo, Madagascar şi în Bulawayo, Zimbabwe. Membrii episcopiilor de pretutindeni şi, în mod special, surorile din cadrul Societăţii de Alinare continuă să clădească credinţa, să întărească indivizi şi familii şi să-i ajute pe cei nevoiaşi.

Este uimitor să te gândeşti că o soră sau un frate umil, care are o chemare în cadrul Bisericii, poate vizita un cămin unde există sărăcie, tristeţe, boală sau suferinţă şi poate aduce pace, alinare şi fericire. Indiferent de locul unde se află episcopia sau ramura sau indiferent cât de mare sau de mic este grupul respectiv, fiecare membru din întreaga lume are această oportunitate. Se întâmplă în fiecare zi; se întâmplă undeva chiar în acest moment.

Karla este o mamă tânără care are doi copii. Soţul ei, Brent, lucrează multe ore şi trebuie să călătorească timp de o oră pentru a ajunge la muncă. La scurt timp după naşterea celei de-a doua lor fetiţe, ea a relatat următoarea experienţă: „În ziua în care am fost chemată să slujesc în calitate de consilieră în preşedinţia Societăţii de Alinare din episcopia mea, am început să mă simt copleşită. Cum puteam să accept responsabilitatea de a ajuta la îngrijirea femeilor din episcopia mea când eu mă chinuiam să-mi îndeplinesc rolul de soţie şi de mamă a unui copil în vârstă de doi ani foarte activ şi a unui nou născut? Chiar când mă gândeam la aceste lucruri, fetiţa în vârstă de doi ani s-a îmbolnăvit. Nu prea ştiam cum s-o ajut pe ea şi cum să am grijă, în acelaşi timp, de bebeluş. În acel moment, sora Wasden, una dintre învăţătoarele mele vizitatoare, a venit pe neaşteptate la noi. Fiind o mamă ai cărei copii erau deja mari, ştia exact ce trebuia să facă pentru a ajuta. Mi-a spus ce trebuia să fac în timp ce ea era plecată la farmacie pentru a cumpăra medicamente. Mai târziu, ea a aranjat ca soţul meu să fie luat cu maşina de la gară, astfel încât el să poată să ajungă mai repede acasă pentru a mă ajuta. Răspunsul ei la ceea ce eu cred că a fost un îndemn de la Duhul Sfânt, combinat cu dorinţa ei de a-mi sluji, au reprezentat tocmai reasigurarea de care aveam nevoie din partea Domnului că El avea să mă ajute să-mi îndeplinesc noua chemare”.

Tatăl Ceresc ne iubeşte şi ne cunoaşte capacităţile şi circumstanţele personale. Deşi Îi cerem zilnic ajutorul prin intermediul rugăciunii, de obicei, El ne satisface nevoile prin intermediul unei alte persoane⁹.

Domnul a spus: „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii”¹⁰.

Dragostea pură a lui Hristos este exprimată atunci când slujim în mod altruist. Să ne ajutăm unul pe altul este o experienţă care sfinţeşte, care-l exaltează pe cel care primeşte şi-l face pe cel care oferă să fie umil. Ne ajută să devenim adevăraţi ucenici ai lui Hristos.

Planul de bunăstare a însemnat mereu aplicarea principiilor eterne ale Evangheliei. El înseamnă, cu adevărat, să ajutăm în felul Domnului. Fie ca noi, toţi, să ne reînnoim dorinţa de a contribui la magazia Domnului pentru a-i binecuvânta pe alţii.

Mă rog ca Domnul să ne binecuvânteze pe fiecare în parte să avem mai multă milă, caritate şi compasiune. Mă rog să avem o dorinţă sporită şi o capacitate mai mare de a ne întinde braţele şi de a-i ajuta pe cei mai puţin norocoşi, pe cei mâhniţi şi pe cei care suferă, pentru ca nevoile lor să fie satisfăcute, credinţa lor să fie întărită şi ca inima lor să fie plină de recunoştinţă şi de dragoste.

Fie ca Domnul să ne binecuvânteze pe fiecare în parte în timp ce păşim în spunere faţă de poruncile Sale, de Evanghelia Sa şi de lumina Sa. În numele lui Isus Hristos, amin.