Munca de bunăstare care sfinţeşte

Buna dimineaţa, dragi fraţi şi dragi surori. În anul 1897, tânărul David O. McKay stătea în faţa unei uşi cu o broşură în mână. În calitate de misionar în Stirling, Scoţia, făcuse acest lucru de multe ori. Dar, în acea zi, o femeie foarte istovită a deschis uşa şi a stat în faţa lui. Era îmbrăcată sărăcăcios şi avea obrajii traşi şi părul nepieptănat.

A luat broşura pe care i-a oferit-o vârstnicul McKay şi i-a spus şase cuvinte pe care acesta nu le-a uitat niciodată de-atunci înainte: „Pot să cumpăr pâine cu aceasta?”.

Această întâlnire i-a lăsat o impresie puternică de lungă durată tânărului misionar. Mai târziu, el a scris: „Din acel moment, am avut o înţelegere mai profundă a faptului că Biserica lui Hristos trebuie să fie, şi este, preocupată de salvarea temporală a omului. Am plecat de la uşa respectivă simţind că acea [femeie], cu… amărăciune în inimă faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu, nu [avea] posibilitatea să primească mesajul Evangheliei. [Ea avea] nevoie de ajutor material, iar în Stirling nu exista, din câte ştiam, nicio organizaţie care să [i-l] poată oferi”¹.

Câteva decenii mai târziu, lumea suferea sub povara Marii depresiuni economice. În acea perioadă, la 6 aprilie 1936, preşedintele Heber J. Grant şi consilierii săi, J. Reuben Clark şi David O. McKay, au anunţat ceea ce urma să fie cunoscut drept programul de bunăstare al Bisericii. Este de notat faptul că, două săptămâni mai târziu, vârstnicul Melvin J. Ballard a fost numit primul preşedinte al acestui program, iar Harold B. Lee, primul director general.

Acesta nu era un efort obişnuit. Deşi Domnul formase oameni remarcabili pentru a administra această lucrare, preşedintele J. Reuben Clark a clarificat faptul că „stabilirea programului [de bunăstare] este rezultatul revelaţiei primite de preşedintele Grant prin Duhul Sfânt şi că, de la acel moment, acesta a fost condus prin revelaţii de egală valoare pe care le-au primit fraţii responsabili de el”².

Angajamentul conducătorilor Bisericii de a alina suferinţa umană era pe cât de sigur, pe atât de irevocabil. Preşedintele Grant dorea „un sistem care… să ajungă la oameni şi să aibă grijă de aceştia, indiferent care ar fi costurile”. El a spus că ar fi dispus să ia măsuri drastice precum „închiderea seminarelor, oprirea muncii misionare pentru o perioadă sau chiar închiderea templelor, dar că nu aveau să-i lase pe oameni să flămânzească”³.

Eram lângă preşedintele Gordon B. Hinckley în Managua, Nicaragua, când acesta a vorbit către 1.300 de membri ai Bisericii care supravieţuiseră unui uragan devastator, care luase mai mult de 11.000 de vieţi. „Atâta timp cât Biserica are resurse”, le-a spus el, „nu vom permite să fiţi flămânzi, fără haine sau fără adăpost. Vom face tot ce putem pentru a vă ajuta în modul în care a stabilit Domnul că acest lucru trebuie făcut”⁴.

Una dintre caracteristicile distinctive ale acestui plan de bunăstare inspirat este accentul pe care îl pune pe responsabilitatea personală şi bizuirea pe forţele proprii. Preşedintele Marion G. Romney a explicat: „Multe programe au fost stabilite de persoane bine intenţionate pentru a-i ajuta pe cei nevoiaşi. Totuşi, multe dintre aceste programe sunt prevăzute cu obiectivul pe termen scurt de a-i «ajuta pe oameni», spre deosebire de a-i «ajuta pe oameni să se ajute singuri»”⁵.

Bizuirea pe forţele proprii este rezultatul unui trai înţelept şi al exercitării autodisciplinei economice. De la început, Biserica ne-a învăţat că familiile – în măsura în care pot – trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru propria lor bunăstare temporală. Fiecare generaţie trebuie să înveţe ea însăşi principiile fundamentale ale bizuirii pe forţele proprii: evitarea datoriilor, administrarea cu grijă a banilor, pregătirea pentru vremuri grele, ascultarea şi urmarea cuvintelor profeţilor în viaţă, dezvoltarea disciplinei de a distinge între necesităţi şi dorinţe şi, apoi, trăirea în conformitate cu aceste principii.

Scopurile, promisiunile şi principiile care susţin munca de bunăstare a Bisericii se extind cu mult dincolo de această viaţă muritoare. Această lucrare sacră nu este doar pentru folosul şi binecuvântarea celor care suferă sau a celor nevoiaşi. Ca fii şi fiice ai Tatălui Ceresc, noi nu putem moşteni plenitudinea vieţii veşnice fără să fim pe deplin preocupaţi de bunăstarea celorlalţi cât trăim pe acest pământ. Principiile celeste ale sacrificiului şi consacrării le învăţăm prin punerea în practică cu bunăvoinţă a sacrificiului şi slujind în folosul altora⁶.

Regele Beniamin ne-a învăţat că unul dintre motivele pentru care împărţim din bunurile noastre săracilor şi îi mângâiem este de a păstra iertarea păcatelor noastre de la o zi la alta şi de a putea păşi nevinovaţi în faţa lui Dumnezeu⁷.

Încă de la crearea lumii, caritatea a jucat mereu un rol vital pentru comunităţile neprihănite. Tânjim după o lume paşnică şi comunităţi prospere. Ne rugăm să existe societăţi în care să se dea dovadă de virtute, în care răutatea să fie uitată şi bunătatea şi dreptatea să triumfe. Indiferent de cât de multe temple construim, indiferent de cât de mult va creşte numărul membrilor, indiferent cât de bine suntem văzuţi în lume – dacă nu ţinem această poruncă importantă şi fundamentală de a-i „[ajuta] pe slabi, [a înălţa] mâinile obosite şi [a întări] genunchii care se clatină”⁸ sau ne întoarcem inimile de la cei care suferă şi se tânguie, suntem sub condamnare şi nu-L putem mulţumi pe Domnul⁹, iar speranţa plină de bucurie nu se va găsi niciodată în inimile noastre.

Peste tot în lume, aproape 28.000 de episcopi îi caută pe cei săraci pentru a avea grijă de nevoile lor. Fiecare episcop este asistat de un consiliu al episcopiei, constând din conducători ai preoţiei şi ai organizaţiilor auxiliare, inclusiv o preşedintă devotată a Societăţii de Alinare. Ei „se pot grăbi pentru a oferi ajutor străinului… pentru a vindeca inimile celor trişti… pentru a şterge lacrimile orfanilor şi a aduce bucurie în inimile văduvelor”¹⁰.

Inimile membrilor şi conducătorilor Bisericii din întreaga lume sunt influenţate şi îndrumate în mod pozitiv de doctrinele şi sentimentele divine de dragoste şi grijă faţă de aproapele lor.

Un conducător al preoţiei din America de Sud a fost împovărat de foametea şi lipsa lucrurilor esenţiale din vieţile membrilor micului său ţăruş. Nepermiţându-şi să lase copiii să sufere de foame, el a găsit o bucată de pământ şi i-a organizat pe deţinătorii preoţiei pentru a cultiva pământul şi a planta. Au găsit un cal bătrân, l-au înhămat la un jug simplu şi au început să lucreze pământul. Dar înainte să poată termina, a avut loc o tragedie şi calul a murit.

În loc să-i lase pe fraţii şi surorile lor să sufere de foame, fraţii deţinători ai preoţiei au legat vechiul plug de spatele lor şi l-au tras prin pământul greu de străpuns. Ei au luat, la propriu, asupra lor jugul suferinţei şi poverile fraţilor şi surorilor lor¹¹.

Un moment din istoria propriei mele familii oferă un exemplu al angajamentului de a se îngriji de cei aflaţi în nevoie. Mulţi au auzit de companiile de cărucioare Willie şi Martin şi despre cum au suferit şi au murit aceşti pionieri credincioşi în timp ce au îndurat frigul iernii şi condiţiile istovitoare din călătoria lor spre vest. Robert Taylor Burton, unul dintre stră-străbunicii mei, a fost unul dintre cei cărora Brigham Young le-a cerut să plece cu căruţele şi să îi salveze pe acei sfinţi dragi aflaţi într-o situaţie disperată.

Bunicul a scris în jurnalul său despre acele momente: „Zăpada este mare [şi] este foarte frig… Atât de frig încât nu [ne] puteam mişca. Termometrul arată minus 24 de grade Celsius … atât de frig încât oamenii nu puteau călători”¹².

Provizii necesare pentru supravieţuire le-au fost distribuite sfinţilor izolaţi, dar „deşi [salvatorii] au făcut tot ce au putut, mulţi au pierit şi au fost îngropaţi la marginea drumului”¹³.

În timp ce sfinţii care fuseseră salvaţi traversau o porţiune a drumului prin Canionul Echo, mai multe căruţe s-au oprit pentru a ajuta la sosirea pe lume a unei fetiţe. Robert a observat că tânăra mamă nu avea suficiente haine pentru a-şi încălzi bebeluşul nou-născut. În pofida temperaturii foarte scăzute, el „şi-a dat jos cămaşa ţesută în casă şi i-a oferit-o mamei pentru a înfăşa bebeluşul”¹⁴. Copilul a primit numele de Echo – Echo Squires – în amintirea locului şi împrejurărilor în care s-a născut.

În anii care au urmat, Robert a fost chemat în Episcopatul care prezidează al Bisericii, în care a slujit mai mult de treizeci de ani. La 86 de ani, Robert Taylor Burton s-a îmbolnăvit. Şi-a strâns familia în jurul patului pentru a le oferi binecuvântarea sa finală. Printre ultimele sale cuvinte s-a aflat acest sfat simplu, dar profund: „Fiţi buni cu cei săraci”¹⁵.

Dragi fraţi şi surori, noi cinstim acele persoane pline de resurse pe care Domnul le-a chemat pentru a organiza şi a administra programul organizat pentru a li se sluji membrilor Bisericii Sale aflaţi în nevoie. Noi îi cinstim pe cei care, în zilele noastre, fac eforturi în moduri nenumărate şi adesea tăcute pentru a fi „buni cu cei săraci”, a-i hrăni pe cei flămânzi, a-i îmbrăca pe cei goi, a aduce alinare celor bolnavi şi suferinzi şi a-i vizita pe robi.

Aceasta este lucrarea sacră pe care Salvatorul o aşteaptă din partea ucenicilor Săi. Aceasta este lucrarea pe care El a îndrăgit-o când S-a aflat pe pământ. Este lucrarea pe care ştiu că L-am vedea că o înfăptuieşte dacă ar fi printre noi în zilele noastre¹⁶.

Acum şaptezeci şi cinci de ani, un sistem dedicat salvării spirituale şi temporale a omenirii şi-a făcut apariţia prin începuturi modeste. De la acel moment, acesta a înnobilat şi a binecuvântat vieţile a zeci de milioane de oameni din întreaga lume. Planul profetic al bunăstării nu este o simplă notă de subsol din istoria Bisericii. Principiile pe care se bazează acesta ne definesc ca popor. Acest plan al bunăstării reprezintă caracteristica noastră fundamentală ca ucenici individuali ai Salvatorului şi Exemplului nostru, Isus Hristos.

Lucrarea de a ne îngriji unii de alţii şi de a fi „buni cu cei săraci” este o lucrare care sfinţeşte, fiind dată drept poruncă de către Tatăl şi creată de divinitate pentru a-i binecuvânta, a-i perfecţiona şi a-i exalta pe copiii Săi. Fie ca noi să urmăm sfatul Salvatorului oferit unui învăţător al legii în pilda Samariteanului: „Du-te de fă şi tu la fel”¹⁷. Mărturisesc despre aceasta în numele lui Isus Hristos, amin.