Aşteptând pe drumul către Damasc

O soră dragă fusese membră credincioasă a Bisericii toată viaţa ei. Dar purta o tristeţe personală. Cu ani de zile înainte, fiica ei murise după o boală scurtă şi rănile acestei tragedii încă o bântuiau. Ea s-a chinuit gândindu-se la întrebările profunde care însoţesc un eveniment ca acesta. A admis cu sinceritate că mărturia ei nu mai era cum obişnuia să fie. A simţit că, dacă nu primea o manifestare personală de la Dumnezeu, nu va mai fi niciodată în stare să creadă din nou.

S-a trezit aşteptând.

Există mulţi alţii care, din diferite motive, se trezesc aşteptând pe drumul către Damasc. Întârzie să devină pe deplin ucenici. Ei speră să primească preoţia, dar ezită să ducă o viaţă demnă de acest privilegiu. Ei doresc să intre în templu, dar întârzie actul final de credinţă pentru a fi demni. Ei aşteaptă ca Hristos să le fie oferit ca o pictură excelentă de Carl Bloch – pentru a le îndepărta o dată pentru totdeauna toate îndoielile şi temerile lor.

Adevărul este că, aceia care caută cu sârguinţă să înveţe despre Hristos, vor ajunge în cele din urmă să-L cunoască. Vor primi personal o manifestare divină a Învăţătorului, deşi aceasta vine cel mai des sub forma unui puzzle – câte o piesă pe rând. Fiecare piesă în parte nu poate fi uşor de recunoscut; poate să nu fie clar modul în care ea se raportează la întreg. Fiecare piesă ne ajută să vedem puţin mai bine întreaga imagine. În cele din urmă, după ce au fost puse laolaltă suficiente piese, recunoaştem măreaţa frumuseţe a întregului. Apoi, privind înapoi la experienţa noastră, vedem că Salvatorul chiar a venit să fie cu noi – nu deodată, ci liniştit, blând, aproape de neobservat.

Aceasta poate fi experienţa noastră, dacă mergem înainte cu credinţă şi nu aşteptăm prea mult pe drumul către Damasc.

Vă mărturisesc că Tatăl nostru din Cer Îşi iubeşte copiii. El ne iubeşte. El vă iubeşte. La nevoie, Domnul vă va purta peste obstacole atunci când căutaţi pacea Sa cu inima frântă şi spiritul smerit. Deseori El ne vorbeşte în aşa fel, încât putem auzi numai cu inima. Pentru a auzi mai bine glasul Său, ar fi înţelept să limităm influenţa lumii în vieţile sau în alegerile noastre. Dacă ignorăm sau blocăm îndemnurile Spiritului, oricare ar fi motivul, ele devin mai puţin observabile, până când nu le mai putem auzi deloc. Să învăţăm să ascultăm îndemnurile Spiritului şi, apoi, să fim dornici să le dăm atenţie.

Preaiubitul nostru profet, Thomas S. Monson, este exemplul nostru în această privinţă. Povestirile despre modul în care dă atenţie şoaptelor Spiritului sunt numeroase. Vârstnicul Jeffrey R. Holland relatează un asemenea exemplu.

Odată, în timp ce preşedintele Monson avea o însărcinare în Louisiana, un preşedinte de ţăruş l-a întrebat dacă are timp să viziteze o fetiţă în vârstă de 10 ani, care se numea Christal şi care avea cancer şi se se afla în ultimul stadiu. Familia lui Christal se rugase ca preşedintele Monson să vină. Dar casa lor era departe şi programul era atât de încărcat, încât nu era timp. Astfel încât, preşedintele Monson i-a rugat pe cei care au oferit rugăciunile în timpul conferinţei de ţăruş s-o includă pe Christal în rugăciunile lor. Cu siguranţă că Domnul şi familia aveau să înţeleagă.

În timpul sesiunii de sâmbătă a conferinţei, în timp ce preşedintele Monson vorbea, Spiritul i-a şoptit: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine, şi nu-i opriţi; căci împărăţia lui Dumnezeu este a celor ca ei”³.

„Notiţele sale au devenit neclare. A încercat să urmeze tema adunării aşa cum era menţionată, dar numele şi imaginea [micuţei copile] nu-i părăseau mintea”⁴.

A ascultat de Spirit şi şi-a rearanjat programul. Dimineaţa următoare, devreme, preşedintele Monson le-a lăsat pe cele nouăzeci și nouă de oi şi a călătorit mulţi kilometri pentru a fi lângă patul celei care avea nevoie.

Odată aflat acolo, el „s-a uitat în jos la copila prea bolnavă pentru a se ridica, prea slăbită pentru a vorbi. Acum, boala ei îi luase vederea. Profund impresionat de ce vedea şi de Spiritul Domnului …, fratele Monson… a luat mânuţa firavă a copilei în mâna sa. «Christal», a şoptit el, «sunt aici».

Cu mare efort, ea a răspuns în şoaptă: «Frate Monson, am ştiut că veţi veni»”⁵.

Dragii mei fraţi şi surori, să ne străduim să fim printre aceia pe care Domnul se poate bizui că aud şi răspund la îndemnurile Sale, aşa cum a făcut Saul pe drumul său spre Damasc: „Doamne, ce vrei să fac?”⁶.

Un alt motiv din cauza căruia uneori nu recunoaştem glasul Domnului în vieţile noastre este acela că revelaţiile Spiritului poate nu vin direct la noi ca răspuns la rugăciunile noastre.

Tată nostru din Cer aşteaptă ca noi să studiem mai întâi profund şi apoi să ne rugăm pentru îndrumare, atunci când căutăm răspunsuri la întrebările şi problemele din vieţile noastre. Avem asigurarea Tatălui nostru Ceresc că El va auzi şi va răspunde la rugăciunile noastre. Răspunsul poate veni prin glasul şi înţelepciunea unor prieteni sau membri de familie de încredere, prin intermediul scripturilor şi prin cuvintele profeţilor.

Ştiu din experienţa mea că unele dintre cele mai puternice îndemnuri pe care le primim nu sunt numai spre folosul nostru, ci şi spre folosul celorlalţi. Dacă ne gândim numai la noi înşine, putem pierde unele dintre cele mai puternice experienţe spirituale şi revelaţii profunde din vieţile noastre.

Preşedintele Spencer W. Kimball ne-a învăţat acest concept atunci când a spus: „Dumnezeu într-adevăr ne observă şi El veghează asupra noastră. Dar, de obicei, El ne satisface nevoile prin intermediul altei persoane. Prin urmare, este esenţial să ne slujim unul pe altul”⁷. Dragi fraţi şi surori, fiecare avem o responsabilitate care se trage din legământul nostru, de a fi sensibili la nevoile celorlalţi şi de a sluji aşa cum a făcut Salvatorul – pentru a ajuta, a binecuvânta şi a-i înălţa pe cei din jurul nostru.

Deseori, răspunsul la rugăciunea noastră nu vine în timp ce ne rugăm în genunchi, ci în timp ce suntem în picioare, slujindu-L pe Domnul şi slujind celor din jurul nostru. Faptele de slujire şi consacrare lipsite de egoism ne rafinează spiritele, înlătură solzii de pe ochii noştri spirituali şi deschid zăgazurile cerului. Devenind răspuns la rugăciunea cuiva, deseori găsim răspuns la propria noastră rugăciune.

Există momente când Domnul ne revelează lucruri care ne sunt menite doar nouă. Cu toate acestea, în multe, multe cazuri, El încredinţează o mărturie a adevărului celor care o vor împărtăşi cu alţii. Aşa a fost şi în cazul fiecărui profet, încă din zilele lui Adam. Chiar mai mult, Domnul Se aşteaptă ca membrii Bisericii Sale să-şi „[deschidă] gura tot timpul, declarând Evanghelia [Sa] cu accent de bucurie”⁸.

Acest lucru nu este totdeauna uşor. Unii ar trage mai bine un cărucior în prerie decât să aducă în discuţie subiectul credinţei şi religiei faţă de prietenii şi colegii lor de muncă. Ei se îngrijorează de felul în care ar putea fi percepuţi sau de felul în care aceasta le-ar putea înrăutăţi relaţiile. Nu trebuie să fie aşa, deoarece noi avem un mesaj vesel de împărtăşit şi avem un mesaj de bucurie.

Cu ani în urmă, familia noastră locuia şi muncea printre oameni care, în mai toate cazurile, nu erau de credinţa noastră. Când ne întrebau cum ne-am petrecut sfârşitul de săptămână, încercam să sărim peste subiectele obişnuite – cum ar fi evenimente sportive, filme sau vreme – şi încercam să împărtăşim unele experienţe religioase pe care le avusesem ca familie la sfârşit de săptămână – de exemplu, ce spusese un tânăr vorbitor despre standardele din broşura Pentru întărirea tineretului sau cât am fost de impresionaţi de cuvintele unui tânăr băiat care pleca în misiune sau în ce fel Evanghelia şi Biserica ne-au ajutat pe noi, ca familie, să depăşim o anumită încercare pe care am avut-o. Nu încercam să predicăm sau să fim aroganţi. Soţia mea, Harriet, era întotdeauna cea mai pricepută în a găsi ceva inspirat, înălţător sau plin de umor pe care să-l împărtăşească. Deseori, acestea conduceau la discuţii mai profunde. Destul de interesant este că, oricând discutam cu prietenii despre înfruntarea încercărilor vieţii, auzeam deseori comentariul: „Vouă vă este uşor; voi aveţi Biserica voastră”.

Cu atât de multe resurse media sociale şi o multitudine de aparate mai mult sau mai puţin folositoare la dispoziţia noastră, este mai uşor să împărtăşim veştile bune ale Evangheliei iar efectele ajung mult mai departe decât ajungeau vreodată. De fapt, aproape că mi-e teamă că unii dintre cei care ascultă au trimis deja sms-uri de genul: „Vorbeşte de 10 minute şi încă n-a făcut nicio analogie cu aviaţia!”. Dragii mei prieteni tineri, probabil că încurajarea Domnului de a „[vă deschide] gura”⁹ poate include azi „comunicaţi cu mâinile” pentru a coresponda pe blog şi a trimite sms-uri despre Evanghelie către toată lumea! Dar, vă rog, ţineţi minte, toate la locul şi timpul potrivit.

Dragi fraţi şi surori, cu binecuvântările datorate tehnologiei moderne, ne putem exprima recunoştinţa şi bucuria pentru marele plan al lui Dumnezeu pentru copiii Săi, într-un mod care poate fi auzit nu numai la locul nostru de muncă, ci şi peste tot în lume. Uneori o singură frază cu o mărturie poate declanşa evenimente care influenţează viaţa cuiva pentru veşnicie.

Cel mai eficient mod de a predica Evanghelia este prin exemplu. Dacă trăim în acord cu crezurile noastre, oamenii vor observa. Dacă imaginea lui Isus Hristos străluceşte în vieţile noastre¹⁰, dacă suntem bucuroşi şi împăciuitori cu lumea, oamenii vor dori să ştie de ce. Una dintre cele mai măreţe predici oferite vreodată în munca misionară este această simplă cugetare atribuită Sfântului Francis d’Assisi: „Predicaţi Evanghelia tot timpul (prin comportarea voastră) şi, dacă este necesar, folosiţi cuvinte”¹¹. Ocazii pentru a face acest lucru există peste tot în jurul nostru. Nu le pierdeţi aşteptând prea mult pe drumul către Damasc.

Mărturisesc că Domnul le vorbeşte profeţilor şi apostolilor Săi în zilele noastre. De asemenea, El vorbeşte tuturor celor care vin la El cu inima sinceră şi cu intenţie adevărată¹².

Nu vă îndoiţi. Amintiţi-vă: „Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut”¹³. Dumnezeu vă iubeşte. El ascultă rugăciunile dumneavoastră. El vorbeşte copiilor Săi şi le oferă alinare, pace şi înţelegere celor care Îl caută şi-L onorează păşind pe calea Sa. Depun mărturia mea sfântă că Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă urmează cursul dorit de Domnul. Avem un profet în viaţă. Această Biserică este condusă de El, al Cărui nume îl purtăm, chiar Salvatorul Isus Hristos.

Dragi fraţi şi surori, dragi prieteni, să nu aşteptăm prea mult pe drumul nostru către Damasc. Ci să avem curaj să mergem înainte cu credinţă, nădejde şi dragoste şi vom fi binecuvântaţi cu lumina pe care o căutăm toţi pe calea adevăratei ucenicii. Pentru aceasta mă rog şi vă las binecuvântarea mea, în numele sfânt al lui Isus Hristos, amin.