Ce fel de bărbaţi şi femei trebuie să fiţi?

„A fi sau a nu fi?” este, de fapt, o întrebare foarte bună¹. Salvatorul a adresat întrebarea într-un fel mult mai profund, făcând din aceasta o întrebare vitală referitoare la doctrină pentru fiecare dintre noi: „Ce fel de oameni trebuie să fiţi voi? Adevărat vă spun Eu vouă, tot aşa cum sunt Eu” (3 Nefi 27:27; subliniere adăugată). Persoana întâi singular, timpul prezent a verbului a fi este Eu sunt. El ne invită să luăm asupra noastră numele Său şi caracterul Său.

Pentru a deveni aşa cum este El, trebuie să facem şi noi lucrurile pe care le-a făcut El: „Adevărat, adevărat vă spun Eu vouă, aceasta este Evanghelia Mea; iar voi cunoaşteţi lucrurile pe care trebuie să le faceţi în Biserica Mea; căci lucrurile pe care voi M-aţi văzut pe Mine că le fac, pe acelea trebuie să le faceţi şi voi” (3 Nefi 27:21; subliniere adăugată).

A fi şi a face sunt două lucruri inseparabile. Ca doctrine interdependente, ele se întăresc şi se promovează reciproc. De exemplu, credinţa inspiră pe cineva să se roage şi, la rândul ei, rugăciunea întăreşte credinţa celui care se roagă.

Salvatorul i-a criticat adesea pe cei care făceau bine fără să fie buni – numindu-i făţarnici: „Norodul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine” (Marcu 7:6). Să faci bine fără să fii bun înseamnă să fi făţarnic sau să pretinzi că eşti ceea ce nu eşti – înseamnă prefăcătorie.

În schimb, să fii bun fără să faci bine reprezintă un lucru fără valoare, la fel cum „credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi” (Iacov 2:17; subliniere adăugată). Să fii bun fără să faci bine înseamnă, de fapt, că nu eşti bun – înseamnă să te amăgeşti singur, presupunând că eşti bun pentru simpul motiv că intenţiile tale sunt bune.

Să faci bine fără să fii bun – ceea ce înseamnă să fi făţarnic – reflectă o imagine falsă în faţa altora, iar să fii bun fără să faci bine reflectă o imagine falsă faţă de propria-ţi persoană.

Salvatorul i-a mustrat aspru pe cărturari şi farisei pentru făţărnicia lor: „Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuială” – un lucru pe care îl făceau – „din izmă, din mărar şi din chimen, şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia” (Matei 23:23). Sau, cu alte cuvinte, nu au fost ceea ce trebuiau să fi fost.

Deşi Salvatorul a recunoscut importanţa de a face bine, El ne-a învăţat că [cel mai însemnat lucru] este să fii bun. Însemnătatea mai mare a faptului de a fi bun este ilustrată în exemplele următoare:

• Păşirea în apele botezului este un lucru pe care îl facem. Înainte de a face acest pas trebuie să fim credincioşi, adică să avem credinţă în Isus Hristos şi o mare schimbare în inima noastră.

• Luarea din împărtăşanie este un lucru pe care îl facem. Să fim demni de a lua din împărtăşanie este un lucru mai însemnat şi mult mai important.

• Rânduirea la un oficiu al preoţiei este o acţiune sau un lucru pe care îl facem. Totuşi, lucrul mai însemnat este puterea preoţiei care are la bază „principiile dreptăţii” (D&L 121:36) sau ceea ce suntem.

Mulţi dintre noi facem liste ce cuprind lucruri de făcut pentru a ne aminti ceea ce vrem să îndeplinim. Dar oamenii au rareori liste despre ce trebuie să fie. De ce? Lucrurile de făcut reprezintă activităţi sau evenimente care pot fi tăiate de pe liste odată ce sunt făcute. Totuşi, ceea ce trebuie să fim reprezintă un proces continuu. Nu putem bifa ca fiind complet procesul de a fi. Vinerea următoare o pot invita pe soţia mea în oraş pentru a petrece o seară plăcută împreună, ceea ce poate fi un lucru de făcut. Dar a fi un soţ bun nu este un eveniment; acest lucru ţine de firea mea – de caracterul meu sau de cine sunt eu.

Sau, în calitate de părinte, când pot tăia de pe listă pe unul dintre copii considerându-l ca pe un lucru făcut? Noi nu putem înceta niciodată să fim părinţi buni. Şi, pentru a fi părinţi buni, unul dintre cele mai importante lucruri pe care le putem preda copiilor noştri este cum să fie mai asemănători Salvatorului.

Însuşirile care ne fac să fim mai asemănători lui Hristos nu pot fi văzute, dar ele reprezintă forţa ce pune în mişcare toate lucrurile pe care le facem şi care pot fi văzute. Când părinţii îl ajută pe un copil să înveţe să meargă, spre exemplu, vedem părinţi făcând lucruri cum ar fi să-l ajute să-şi menţină echilibrul şi să-şi laude copilul. Aceste lucruri pe care le fac scot la lumină dragostea nevăzută din inimile lor şi credinţa şi speranţa neobservate pe care le au în abilităţile copilului lor. Eforturile pe care le depun zi de zi arată cât suntde sârguincioşi şi răbdători – trăsături care nu se văd.

Deoarece ceea ce suntem influenţează şi motivează lucrurile pe care le facem, este mai eficient să predăm altora despre cum să fie pentru a-şi îmbunătăţi comportamentul decât să ne concentrăm asupra lucrurilor pe care să le facă.

Când copiii nu se poartă cum trebuie, cum ar fi când se ceartă între ei, noi îi corectăm, adesea, în mod greşit, bazându-ne pe lucrurile pe care le-au făcut sau pe cearta pe care am văzut-o. Dar ceea ce fac – comportamentul lor – este numai o manifestare a unui motiv nevăzut din inima lor.Ne-am putea întreba: „Ce însuşiri, dacă ar fi înţelese de copil, ar putea corecta acest comportament în viitor? Să fie răbdător şi să ierte atunci când este supărat? Să fie răbdător şi să ierte atunci când este supărat? Să iubească pacea şi fie împăciuitor?Să-şi asume responsabilitatea pentru acţiunile sale şi să nu dea vina pe altcineva?”.

Cum le predau părinţii aceste însuşiri copiilor? Nu vom avea niciodată o ocazie mai mare de a-i învăţa pe copiii noştri şi a le da dovadă de însuşiri asemănătoare cu ale lui Hristos decât felul în care îi disciplinăm. Disciplina are aceeaşi rădăcină ca şi cuvântul discipol şi implică răbdare şi predare din partea noastră. Nu ar trebui să fie realizată cu mânie. Ar trebui şi trebuie să ne disciplinăm în felul în care suntem învăţaţi în secţiunea 121 din Doctrină şi legăminte: „Prin convingere, prin răbdare îndelungată, prin bunătate şi blândeţe şi prin dragoste sinceră; prin blândeţe şi pură cunoaştere” (versetele 41–42). Acestea sunt însuşiri asemănătoare cu ale lui Hristos ce trebuie să fie o parte din cine suntem, ca părinţi şi ucenici ai lui Hristos.

Prin disciplină, copilul învaţă despre consecinţe. În asemenea momente, este bine să transformaţi situaţiile neplăcute în unele plăcute. Dacă un copil mărturiseşte un lucru greşit pe care l-a făcut, lăudaţi curajul pe care l-a avut pentru a mărturisi. Întrebaţi-i pe copii ce au învăţat din greşeala sau fapta rea pe care au făcut-o, lucru ce vă oferă dumneavoastră şi, mai important, oferă Spiritului ocazia de a-i mângâia şi de a-i învăţa ceva. Când le predăm doctrina prin intermediul Spiritului, acea doctrină are puterea de a le schimba, cu timpul – ceea ce sunt – însuşi caracterul lor.

Alma a descoperit acelaşi principiu, şi anume că „predicarea cuvântului avea o mare tendinţă să conducă poporul să facă ceea ce era drept – da, aceasta avusese un efect cu mult mai puternic asupra minţilor poporului, decât sabia” (Alma 31:5; subliniere adăugată). De ce? Pentru că sabia se concentra numai asupra pedepsirii comportamentului – ceea ce făceau – pe când predicarea cuvântului schimba însuşi comportamentul oamenilor – ceea ce erau sau ce puteau deveni.

Un copil cuminte şi ascultător nu vă va învăţa foarte multe despre cum să fiţi părinţi. Dacă sunteţi binecuvântaţi cu un copil care vă testează răbdarea la maxim, veţi deveni foarte experimentaţi în calitatea dumneavoastră de părinţi. În loc să vă întrebaţi dacă aţi făcut ceva greşit în viaţa premuritoare pentru a merita aşa ceva, l-aţi putea vedea pe copilul mai neascultător ca pe o binecuvântare şi o oportunitate pentru dumneavoastră de a deveni mai asemănători lui Dumnezeu. Cu care copil vă vor fi puse la încercare, dezvoltate şi rafinate răbdarea, suferinţa îndelungată şi alte însuşiri asemănătoare cu ale lui Hristos? Este oare posibil ca dumneavoastră să aveţi nevoie de acest copil la fel de mult cum are el nevoie de dumneavoastră?

Cu toţii am auzit sfatul de a condamna păcatul şi nu păcătosul. În mod asemănător, când copiii noştri fac ceva greşit, trebuie să fim atenţi să nu spunem lucruri care îi vor face pe copii să creadă că lucrul greşit pe care ei l-au făcut reprezintă cine sunt ei. „Nu etichetaţi niciodată copiii care au făcut ceva greşit cu vorbe de genul «prost», «greu de cap», «leneş» sau «neîndemânatic»”². Copiii noştri sunt copiii lui Dumnezeu. Aceasta reprezintă adevărata lor identitate şi adevăratul lor potenţial. Planul Său este tocmai de a-i ajuta pe copiii Săi să depăşească greşelile şi faptele greşite şi să progreseze pentru a deveni aşa cum este El. De aceea, comportamentul greşit trebuie privit ca un lucru temporar, nu permanent – un fapt, nu o identitate.

De aceea, atunci când vrem să-i disciplinăm, trebuie să avem grijă să nu folosim expresii care generalizează, cum ar fi: „Tu, mereu …” sau „Tu niciodată …”. Folosiţi cu grijă expresii de genul: „Niciodată nu ţii cont de părerea mea” sau „De ce ne faci să te-aşteptăm mereu?”. Expresii de acest gen fac ca acţiunile copiilor să fie luate de către ei drept comportament şi pot influenţa negativ percepţia lor despre propria persoană şi despre valoarea individuală.

Confuzia cu privire la identitatea unei persoane poate avea loc, de asemenea, atunci când întrebăm copiii ce vor să fie atunci când vor creşte, ca şi cum ceea ce face o persoană pentru a-şi câştiga existenţa defineşte cine este ea. Nici profesia, nici averea nu ar trebui să stabilească identitatea sau valoarea vreunei persoane. Salvatorul, de exemplu, a fost un simplu tâmplar, dar acel lucru nu a fost nici pe departe ceea ce I-a definit viaţa.

În ajutorul pe care îl oferim copiilor să descopere cine sunt ei cu adevărat şi să-şi îmbunătăţească părerea cu privire la valoarea lor personală, noi putem complimenta în mod corespunzător realizările sau comportamentul – ce au făcut. Însă ar fi şi mai înţelept ca, atunci când îi lăudăm, să ne concentrăm mai mult atenţia asupra caracterului şi crezurilor lor – asupra a cine sunt ei.

Într-o competiţie sportivă, o modalitate înţeleaptă de a lăuda performanţa copiilor noştri – ceea ce fac – este aceea de a complimenta felul lor de a fi – cum ar fi activ, perseverent, echilibrat în faţa adversităţii etc. – complimentând, astfel, atât felul lor de a fi, cât şi ceea ce fac.

Când îi rugăm pe copii să facă treburi prin casă, putem, de asemenea, să găsim modalităţi de a complimenta felul lor de a fi, de exemplu: „Sunt atât de bucuroasă să te văd făcând cu plăcere treabă în casă”.

Când copiii ne arată carnetul de note, i-am putea lăuda pentru notele sale bune, dar ar putea fi şi mai util să-i lăudăm pentru sârguinţa lor: „Ai trecut toate examenele. Eşti o persoană care ştie să înceapă şi să ducă la bun sfârşit lucruri grele. Sunt mândru de tine”.

În timpul studierii scripturilor împreună cu familia, căutaţi şi discutaţi despre exemple de însuşiri de caracter descoperite în timpul studiului pe care l-aţi avut în acea zi. Pentru că însuşirile asemănătoare cu cele ale lui Hristos sunt daruri de la Dumnezeu… [şi] fără ajutorul Său nu le puteţi dobândi³, rugaţi-vă pentru aceste daruri în particular şi în familie.

Când sunteţi la masă şi serviţi cina împreună, vorbiţi din când în când despre aceste însuşiri, mai ales despre cele pe care le-aţi învăţat în studiul din acea dimineaţă. „În ce fel ai fost un bun prieten azi? În ce fel ai dat dovadă de compasiune? Cum te-a ajutat credinţa să depăşeşti încercările de azi? În ce fel ai fost demn de încredere? Cinstit? Generos? Umil?” În scripturi, se găsesc o mulţime de însuşiri ce trebuie învăţate şi predate.

Cea mai bună modalitate de a preda cum să fim asemănători lui Hristos este aceea de a fi noi înşine asemănători lui Hristos, oferindu-le copiilor noştri un exemplu pe care îl pot vedea şi simţi. El este Părintele perfect şi ne-a oferit manualul Său de instrucţiuni – scripturile.

Remarcile mele de astăzi au fost adresate, în principal, părinţilor, dar principiile se aplică tuturor. Fie ca eforturile dumneavoastră de a dezvolta însuşiri asemănătoare cu ale lui Hristos să aibă succes, astfel încât imaginea Sa să fie întipărită în înfăţişarea dumneavoastră şi ca însuşirile Sale să se manifeste în comportamentul dumneavoastră. Apoi, când copiii dumneavoastră sau alţii vor simţi dragostea dumneavoastră şi vă vor vedea comportamentul, ei să se apropie de El, este rugăciunea mea şi mărturia mea, în numele lui Isus Hristos, amin.