Copiii

Când ne uităm în ochii unui copil, vedem un fiu sau o fiică a lui Dumnezeu care a fost împreună cu noi în viaţa premuritoare.

Pentru un soţ şi o soţie care pot avea copii este un privilegiu măreţ să poată oferi trupuri muritoare acestor copii de spirit ai lui Dumnezeu. Noi credem în familii şi credem în copii.

Când un copil se naşte în familia unui soţ şi a unei soţii, părinţii îndeplinesc acea parte a planului Tatălui nostru Ceresc de a aduce copii pe pământ. Domnul a spus: „Aceasta este lucrarea Mea şi slava Mea – să realizez nemurirea şi viaţa veşnică a omului”¹. Înainte de nemurire, trebuie să fie viaţă muritoare.

Familia este rânduită de Dumnezeu. Familiile ocupă locul central în planul Tatălui nostru Ceresc, atât aici, pe pământ, cât şi în eternitate. După ce Adam şi Eva au fost căsătoriţi, scriptura spune că: „Dumnezeu i-a binecuvântat, şi Dumnezeu le-a zis: «Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul»”². În zilele noastre, profeţii şi apostolii au declarat: „Prima poruncă pe care Dumnezeu a dat-o lui Adam şi Evei a fost cu privire la capacitatea lor de a deveni părinţi ca soţ şi soţie. Noi declarăm că porunca lui Dumnezeu către copiii Lui de a se înmulţi şi de a umple pământul este încă valabilă”³.

Această poruncă nu a fost uitată sau lăsată deoparte în cadrul Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă.⁴ Noi suntem profund recunoscători pentru uriaşa credinţă arătată de soţi şi de soţii (mai ales de soţiile noastre) prin dorinţa lor de a avea copii. Când să ai un copil şi câţi copii să ai sunt decizii personale care trebuie luate între soţ, soţie şi Domnul. Acestea sunt decizii sacre – decizii care trebuie luate cu ajutorul rugăciunii sincere şi puse în practică având o credinţă mare.

Cu ani în urmă, vârstnicul James O. Mason, din Cei Şaptezeci, mi-a împărtăşit următoarea povestire: „Naşterea celui de-al şaselea copil al nostru a fost o experienţă de neuitat. În timp ce priveam lung la frumoasa mea nouă fiică în momentele imediat următoare naşterii ei, am auzit foarte clar un glas care mi-a spus: «Vei mai avea încă un copil, iar acesta va fi băiat». În mod neînţelept, am fugit înapoi la patul soţiei mele total epuizată şi i-am spus vestea cea bună. Nu a fost cel mai bun moment să fac acest lucru”⁵. An după an, soţii Mason au aşteptat sosirea pe lume a celui de-al şaptelea lor copil. Au trecut trei, patru, cinci, şase, şapte ani. În cele din urmă, după opt ani, s-a născut al şaptelea lor copil — un băieţel.

În luna aprilie a acestui an, preşedintele Thomas S. Monson a declarat:

„Dacă standardele Bisericii şi cele ale societăţii erau altădată în mare parte compatibile, acum există o mare prăpastie între noi, şi ea se adânceşte tot mai mult…

Salvatorul omenirii S-a autodescris ca fiind în lume, dar nu din lume. Noi, de asemenea, putem fi în lume, dar nu din lume, dacă respingem conceptele false şi învăţăturile false şi rămânem fideli faţă de ceea ce a poruncit Dumnezeu”⁶.

Multe glasuri din lumea de astăzi marginalizează importanţa faptului de a avea copii sau sugerează amânarea sau limitarea numărului de copii în cadrul unei familii. Fetele mele mi-au vorbit recent de un blog al unei mame creştine (nu din Biserica noastră) cu cinci copii. Dânsa a scris: „[Crescând] în această cultură, este foarte greu să dobândeşti o perspectivă biblică privind calitatea de mamă… Faptul de a avea copii este mai puţin important decât mersul la facultate. Cu siguranţă mai puţin important decât să faci înconjurul lumii. Mai puţin important decât posibilitatea de a ieşi noaptea pentru a-ţi petrece timpul liber. Mai puţin important decât faptul de a-ţi modela trupul la sală. Mai puţin important decât orice slujbă ai putea avea sau ai putea obţine”. Apoi, dânsa adaugă: „Calitatea de mamă nu este un hobby, ci este o chemare. Nu colecţionezi copii pentru că ţi se par mai drăguţi decât timbrele. Nu este un lucru pe care-l faci numai dacă mai încape în programul tău încărcat. A avea copii este ceva pentru care Dumnezeu ţi-a alocat timp”⁷.

Nu este uşor să ai copii mici. Multe zile sunt pur şi simplu dificile. O tânără mamă s-a urcat în autobuz împreună cu şapte copii. Şoferul a întrebat-o: „Sunt toţi ai dumneavoastră, doamnă? Sau i-aţi strâns pentru un picnic?”.

„Sunt toţi ai mei”, a răspuns ea. „Şi nu mergem la niciun picnic!”⁸.

În timp ce lumea întreabă din ce în ce mai des: „Sunt toţi ai dumneavoastră?”, noi vă mulţumim pentru că dumneavoastră creaţi în cadrul Bisericii un sanctuar pentru familii, unde cinstim şi ajutăm mamele care au copii.

Pentru un tată neprihănit, nu există cuvinte care să exprime recunoştinţa şi dragostea pe care el le simte faţă de darul nepreţuit al soţiei sale de a naşte copiii lor şi de a avea grijă de ei.

Vârstnicul Mason a avut o altă experienţă, la numai câteva săptămâni după ce s-a căsătorit, care l-a ajutat să pună în ordinea priorităţii responsabilităţile familiei sale. Dânsul a spus:

„Marie şi cu mine ne-am dat seama că ea trebuia să-şi păstreze locul de muncă dacă doream ca eu să merg la facultatea de medicină. Deşi acest lucru nu era ce ne-am dorit, copiii aveau să vină mai târziu. [În timp ce răsfoiam o revistă a Bisericii în casa părinţilor mei], am văzut un articol al vârstnicului Spencer W. Kimball, pe atunci membru al Cvorumului celor Doisprezece, în care dânsul [sublinia] responsabilităţile asociate căsătoriei. Conform vârstnicului Kimball, o responsabilitate sacră era aceea de a te înmulţi şi de a umple pământul. Casa părinţilor mei era [aproape] de clădirea administrativă a Bisericii. Am mers imediat către birouri şi, la numai 30 de minute după ce i-am citit articolul, stăteam pe scaun în faţa biroului vârstnicului Spencer W. Kimball”. (Acest lucru nu ar fi posibil astăzi fără o programare prealabilă.)

„I-am explicat că doream să devin doctor. Nu exista altă variantă decât aceea de a amâna să avem copii. Vârstnicul Kimball a ascultat cu atenţie şi apoi, a răspuns cu un glas tandru: «Frate Mason, crezi că Domnul doreşte să încalci una dintre cele mai importante porunci ale Sale ca să poţi deveni doctor? Cu ajutorul Domnului, poţi să ai copii şi să devii şi doctor. Unde-ţi este credinţa?»”.

Vârstnicul Mason a continuat: „Primul nostru copil s-a născut la mai puţin de un an după aceea. Marie şi cu mine am muncit din greu şi Domnul a deschis zăgazurile cerurilor”. Soţii Mason au fost binecuvântaţi cu încă doi copii înainte ca dânsul să absolve facultatea de medicină, patru ani mai târziu.⁹

Întreaga lume se află într-o perioadă de instabilitate economică şi nesiguranţă financiară. În cadrul Conferinţei Generale din luna aprilie a acestui an, preşedintele Thomas S. Monson a spus: „Dacă sunteţi îngrijoraţi că trebuie să vă întreţineţi financiar soţia şi familia, vă asigur că nu este ruşinos ca un cuplu să fie cumpătat şi să economisească bani. În general, în timpul acestor perioade de încercare vă veţi apropia şi mai mult unul de celălalt, pe măsură ce învăţaţi să vă sacrificaţi şi să luaţi decizii grele”¹⁰.

Întrebarea foarte directă a vârstnicului Kimball, „Unde-ţi este credinţa?”, ne îndreaptă atenţia către scripturile sfinte.

Nu Grădina Edenului a fost locul unde Adam şi Eva au avut primul lor copil. După ce au părăsit Grădina, „Adam [şi Eva] [au] început să lucreze pământul… Adam şi-a cunoscut nevasta şi ea i-a dat fii şi fiice şi, [dând dovadă de credinţă], ei au început să se înmulţească pentru a umple pământul”¹¹.

Nu casa lor din Ierusalim, cu aur, argint şi alte lucruri valoroase, a fost locul în care Lehi şi Saria, dând dovadă de credinţă, i-au avut pe fiii lor Iacov şi Iosif. Acest lucru s-a întâmplat în pustiu. Lehi i-a spus fiului său, Iacov, că era „primul [lui] născut în zilele suferinţelor [lui] în pustiu”¹². Lehi i-a spus lui Iosif: „Tu ai fost născut în pustiul suferinţelor [noastre]; da, în zilele întristării [noastre] cele mai mari te-a purtat mama ta pe tine”¹³.

În Exodul, citim despre un bărbat şi o femeie căsătoriţi care, dând dovadă de credinţă, au avut un băieţel. Nu a existat niciun semn de bun venit pe uşa de la intrare care să-i anunţe naşterea. Ei l-au ascuns, deoarece faraonul a poruncit ca fiecare israelit nou născut de parte bărbătească să fie „[aruncat] în râu”¹⁴. Cunoaşteţi continuarea poveştii: bebeluşul a fost aşezat cu multă dragoste într-un coşuleţ de papură, coşuleţul a fost pus între trestii, pe marginea râului, a fost supravegheat de sora lui, a fost găsit de fiica faraonului şi îngrijit de propria lui mamă în calitate de doică. Băiatul a fost înapoiat fiicei faraonului, care l-a luat ca fiind fiul ei şi l-a numit Moise.

În cea mai îndrăgită poveste despre naşterea unui bebeluş, nu a existat nicio cameră de bebeluşi decorată şi niciun pătuţ scump – doar o iesle pentru Salvatorul lumii.

În „cele mai bune momente [şi]… în cele mai grele momente”¹⁵, adevăraţii sfinţi ai lui Dumnezeu, dând dovadă de credinţă, niciodată nu au uitat, desconsiderat sau neglijat „porunca lui Dumnezeu… de a se înmulţi şi de a umple pământul”¹⁶. Noi mergem înainte cu credinţă – amintindu-ne că decizia privind câţi copii să avem şi când să-i avem se ia între soţ, soţie şi Domnul. Nu trebuie să ne judecăm unul pe celălalt în această privinţă.

A da naştere la copii este un subiect delicat care poate fi foarte dureros pentru femeile neprihănite care nu au ocazia de a se căsători şi de a avea o familie. Dumneavoastră, femei nobile, vă spun că Tatăl nostru Ceresc vă aude rugăciunile şi vă cunoaşte dorinţele. Cât de recunoscători suntem pentru contribuţia dumneavoastră remarcabilă, incluzând faptul că vă întindeţi cu dragoste braţele către copiii care au nevoie de credinţa şi tăria dumneavoastră!

A da naştere la copii poate fi, de asemenea, un subiect foarte trist pentru cuplurile neprihănite care se căsătoresc şi află că nu pot avea copiii pe care şi i-au dorit atât de mult sau pentru un soţ şi o soţie care plănuiesc să aibă o familie mare dar care sunt binecuvântaţi cu o familie mai mică.

Nu putem explica întotdeauna dificultăţile din viaţa noastră muritoare. Uneori, viaţa pare foarte nedreaptă – mai ales atunci când dorinţa noastră cea mai mare este să facem exact ce a poruncit Domnul. În calitate de slujitor al Domnului, vă asigur că următoarea promisiune este sigură: „Membrii credincioşi ale căror circumstanţe nu le permit să primească binecuvântările căsătoriei eterne şi ale calităţii de părinte în această viaţă, vor primi toate binecuvântările promise de-a lungul eternităţii, dacă ţin legămintele pe care le-au făcut cu Dumnezeu”¹⁷.

J. Scott Dorius, preşedintele Misiunii Lima Vest, Peru, mi-a relatat povestea dânsului şi a soţiei sale. Dânsul a spus:

„Becky şi cu mine eram căsătoriţi de 25 de ani şi nu putusem să avem [sau să adoptăm] copii. Ne mutasem de mai multe ori. Atunci când ne prezentam în fiecare loc nou era jenant şi, uneori, dureros. Membrii episcopiei se întrebau de ce nu aveam copii. Nu erau singurii care se întrebau.

Când am fost chemat episcop, membrii episcopiei [şi-au exprimat] îngrijorarea că nu aveam experienţă cu adolescenţii şi copiii. Le-am mulţumit pentru votul lor de susţinere şi i-am rugat să-mi permită să-mi exersez abilităţile de a creşte un copil pe copiii lor. Ei au acceptat cu bucurie.

Noi am aşteptat, am dobândit o perspectivă şi am învăţat să avem răbdare. După 25 de ani de căsnicie, un copilaş miracol a apărut în viaţa noastră. Am adoptat-o pe Nicole în vârstă de doi ani şi, apoi, pe nou-născutul Nikolai. Necunoscuţii ne complimentează acum pentru nepoţii noştri frumoşi. Noi râdem şi le spunem: «Ei sunt copiii noştri. Noi ne-am trăit viaţa invers»”¹⁸.

Dragi fraţi şi surori, nu trebuie să ne judecăm unul pe altul în ceea ce priveşte această responsabilitate sacră şi personală.

„Şi [Isus] a luat un copilaş… în braţe şi [a zis]:

Oricine primeşte pe unul din aceşti copilaşi, în Numele Meu, Mă primeşte pe Mine; şi oricine Mă primeşte pe Mine… primeşte… pe Cel ce M-a trimis pe Mine”¹⁹.

Ce binecuvântare minunată avem de a-i primi pe fiii şi pe fiicele lui Dumnezeu în căminul nostru!

Să căutăm, cu umilinţă şi cu ajutorul rugăciunii, să înţelegem şi să acceptăm poruncile lui Dumnezeu, să ascultăm cu pioşenie glasul Spiritului Său Sfânt.

Familiile ocupă locul central în planul etern al lui Dumnezeu. Eu mărturisesc despre măreaţa binecuvântare de a avea copii şi despre fericirea pe care ei ne-o vor aduce în această viaţă şi în eternitate, în numele lui Isus Hristos, amin.