Pregătirea în cadrul preoţiei: „Am nevoie de ajutorul tău”

Dragii mei fraţi, este o bucurie pentru mine să particip alături de dumneavoastră la această adunare mondială a preoţiei lui Dumnezeu. În această seară, voi vorbi despre pregătirea în cadrul preoţiei, atât a noastră personală, cât şi a altora la care ne aducem contribuţia.

Majoritatea dintre noi se întreabă uneori: „Sunt pregătit pentru această însărcinare în cadrul preoţiei?”. Răspunsul meu este: „Da, aţi fost pregătiţi”. Scopul meu, astăzi, este de a vă ajuta să recunoaşteţi acea pregătire şi să dobândiţi curaj datorită ei.

Aşa cum ştiţi, Preoţia aaronică are scopul de a fi preoţia pregătitoare. Cei mai mulţi deţinători ai Preoţiei aaronice sunt tineri diaconi, învăţători şi preoţi cu vârste cuprinse între 12 şi 19 ani.

Ne putem gândi că pregătirea în cadrul preoţiei începe în anii Preoţiei aaronice. Dar Tatăl nostru Ceresc ne-a pregătit încă de când am fost învăţaţi în prezenţa Sa, în împărăţia Lui înainte să ne fi născut pe acest pământ. El ne pregăteşte în această seară. Şi va continua s-o facă atâta timp cât Îi vom permite.

Scopul întregii pregătiri în cadrul preoţiei, în viaţa premuritoare şi în această viaţă, este de a ne pregăti, pe noi şi pe cei cărora le slujim pentru El, pentru viaţa eternă. Unele dintre primele lecţii din viaţa premuritoare au inclus, în mod sigur, planul salvării, cu Isus Hristos şi ispăşirea Sa ca nucleu al său. Nu numai că am fost învăţaţi planul, dar am făcut şi parte din consilii în care l-am ales.

Pentru că un văl al uitării a fost pus peste mintea noastră atunci când ne-am născut, a trebuit să găsim o modalitate de a învăţa din nou, în această viaţă, ceea ce am ştiut şi am apărat odată. O parte a pregătirii noastre în această viaţă a fost de a găsi acel adevăr preţios pentru ca noi să ne reînnoim angajamentul faţă de el prin legământ. Pentru aceasta a fost nevoie de credinţă, umilinţă şi curaj din partea noastră, precum şi de ajutor din partea oamenilor care au găsit adevărul şi care apoi ni l-au împărtăşit.

Este posibil ca aceste persoane să ne fi fost părinţi, misionari sau prieteni. Însă acel ajutor a fost parte a pregătirii noastre. Pregătirea noastră în cadrul preoţiei îi include întotdeauna pe alţii care au fost deja pregătiţi să ne ofere ocazia să acceptăm Evanghelia şi, apoi, să alegem să acţionăm ţinând legămintele pentru a le permite să pătrundă adânc în inima noastră. Ca noi să devenim demni de viaţa eternă, slujirea noastră în această viaţă trebuie să includă faptul de a lucra cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul şi cu toată tăria noastră pentru a-i pregăti pe alţii să se întoarcă în prezenţa lui Dumnezeu împreună cu noi.

Aşadar, ocaziile de a le sluji altora şi de a-i învăţa vor face parte din pregătirea în cadrul preoţiei de care vom beneficia în această viaţă. Acest lucru poate însemna să fim învăţători în cadrul Bisericii, să fim taţi înţelepţi şi iubitori, să fim membri ai unui cvorum, precum şi misionari ai Domnului Isus Hristos. Domnul ne va oferi ocaziile, dar va depinde de noi dacă vom fi sau nu pregătiţi. Scopul meu în această seară este de a evidenţia unele dintre alegerile cruciale necesare succesului pregătirii în cadrul preoţiei.

Alegerile bune, făcute atât de cel care instruieşte, cât şi de cel care este instruit, depind de înţelegerea modului în care Domnul îi pregăteşte pe slujitorii Săi care deţin preoţia.

În primul rând, El cheamă oameni, tineri şi în vârstă, care în ochii lumii şi chiar şi în ai lor, pot părea a fi slabi şi simpli. Domnul poate transforma aceste defecte aparente în puncte forte. Acest lucru va schimba modul în care conducătorul înţelept alege pe cine să instruiască şi cum să instruiască. Poate schimba chiar şi modul în care deţinătorul preoţiei reacţionează la ocaziile de a progresa care i se oferă.

Să reflectăm asupra unor exemple. Eram un preot neexperimentat într-o episcopie mare. Episcopul meu m-a sunat la telefon într-o duminică după-amiază. După ce am răspuns, dânsul a spus: „Ai timp să mergi cu mine? Am nevoie de ajutorul tău”. Dânsul mi-a explicat doar că dorea să-i fiu coleg pentru a o vizita pe o femeie pe care eu nu o cunoşteam dar care nu avea mâncare şi care trebuia să înveţe cum să-şi gestioneze banii mai bine.

Eu ştiam că dânsul avea, în cadrul episcopatului său, doi consilieri experimentaţi. Amândoi erau bărbaţi maturi cu multă experienţă. Unul dintre consilieri era proprietarul unei firme mari şi el, mai târziu, a devenit preşedinte de misiune şi autoritate generală. Celălalt consilier era un judecător foarte cunoscut în oraş.

Eu eram noul prim asistent al episcopului în cvorumul preoţilor. Dânsul ştia că eu nu ştiam prea multe despre principiile de bunăstare. Ştiam chiar şi mai puţin despre gestionarea finanţelor. Nu completasem niciodată un cec, nu aveam un cont bancar şi nici nu văzusem vreodată un buget personal. Totuşi, în pofida lipsei mele de experienţă, mi-am dat seama că dânsul a fost foarte serios când mi-a spus: „Am nevoie de ajutorul tău”.

Am ajuns să înţeleg ce a vrut să spună acel episcop inspirat. Dânsul a văzut în mine o excelentă ocazie de a pregăti un deţinător al preoţiei. Sunt sigur că dânsul nu a văzut în acel băiat neinstruit un viitor membru al Episcopatului care prezidează. Dar m-a tratat în acea zi, precum şi în zilele în care ne-am mai întâlnit de-a lungul anilor, ca pe un proiect de pregătire cu mari perspective.

Părea să-i placă, dar era totuşi muncă pentru dânsul. Când am ajuns la mine acasă, întorcându-ne din vizita făcută văduvei aflată la nevoie, dânsul a parcat maşina. Şi-a deschis scripturile foarte uzate şi foarte însemnate. M-a corectat cu bunătate. Mi-a spus că trebuia să studiez scripturile şi să învăţ mai mult. Trebuie să fi observat că eram suficient de slab şi simplu încât să fiu docil. Chiar şi astăzi îmi amintesc ceea ce m-a învăţat în acea după-amiază. Mai mult, îmi amintesc cât de încrezător era dânsul că eu puteam învăţa şi că puteam fi mai bun — că, într-adevăr, voi deveni mai bun.

Dânsul a putut să vadă în profunzime cine eram, a putut să vadă viitoarele posibilităţi ale cuiva care se simte suficient de slab şi simplu pentru a-şi dori ajutorul Domnului şi a crede că-l va primi.

Episcopii, preşedinţii de misiune şi taţii pot alege să acţioneze conform acestor posibilităţi. Am văzut acest lucru, recent, întâmplându-se în timpul mărturiei depuse în cadrul unei adunări de mărturii de către un preşedinte al cvorumului diaconilor. El urma să devină învăţător şi să se despartă de membrii cvorumului său.

El a mărturisit cu putere în glasul său despre creşterea în bunătate şi putere a membrilor cvorumului său. Eu nu am mai auzit niciodată o persoană care să laude o organizaţie într-un mod mai minunat decât a făcut-o el. El a lăudat slujirea lor. Iar, apoi, a spus că ştia că a putut să-i ajute pe noii diaconi atunci când aceştia se simţeau copleşiţi, deoarece şi el se simţise astfel atunci când devenise deţinător al preoţiei.

Sentimentele lui de slăbiciune l-au făcut mai răbdător, mai înţelegător şi, prin urmare, mai capabil să-i întărească pe alţii şi să le slujească. Eu am constat că, în acei doi ani petrecuţi în cadrul Preoţiei aaronice, el a devenit mai experimentat şi mai înţelept. A învăţat că fusese ajutat, în chemarea lui de preşedinte al cvorumului, de o amintire clară şi vie despre nevoile pe care le-a avut atunci când a fost cu doi ani mai tânăr. Provocarea lui în viitor, în ceea ce priveşte modul în care va conduce, precum şi a noastră va apărea atunci când astfel de amintiri vor păli şi vor deveni neclare din cauza trecerii timpului şi a dobândirii succesului.

Pavel trebuie să fi văzut acel pericol atunci când l-a sfătuit pe Timotei, colegul său mai tânăr în preoţie. El l-a încurajat şi instruit atât în propria-i pregătire în cadrul preoţiei, cât şi în a-L ajuta pe Domnul să-i pregătească pe alţii.

Ascultaţi ce i-a spus Pavel lui Timotei, colegul său mai tânăr:

„Nimeni să nu-ţi dispreţuiască tinereţea; ci fii o pildă pentru credincioşi: în vorbire, în purtare, în dragoste, în credinţă, în curăţie.

Până voi veni, ia seama bine la citire, la îndemnare şi la învăţătura pe care o dai altora.

Nu fi nepăsător de darul care este în tine, care ţi-a fost dat prin proorocie, cu punerea mâinilor…

Fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra învăţăturii¹, pe care o dai altora: stăruieşte în aceste lucruri, căci dacă vei face aşa, te vei mântui pe tine însuţi şi pe cei ce te ascultă”².

Pavel ne-a dat tuturor un sfat bun. Nu vă faceţi griji pentru că sunteţi neexperimentaţi sau pentru că dumneavoastră credeţi că sunteţi neexperimentaţi, ci gândiţi-vă la ceea ce puteţi deveni cu ajutorul Domnului.

Învăţătura din care Pavel ne îndeamnă să ne ospătăm în timpul pregătirii noastre în cadrul preoţiei este cuvântul lui Hristos, îndemnându-ne, astfel, să fim demni să-L primim pe Duhul Sfânt. Atunci vom putea şti ce doreşte Domnul să facem în slujirea noastră şi vom putea primi curajul de a face acel lucru, indiferent de greutăţile ce le vom avea de înfruntat în viitor.

Noi suntem pregătiţi pentru slujirea în cadrul preoţiei care va deveni mai dificilă odată cu trecerea timpului. De exemplu, muşchii şi creierul noastru îmbătrânesc în timp ce facem aceasta. Capacitatea noastră de a învăţa şi de a ne aminti ceea ce am citit se va diminua. Pentru a sluji în cadrul preoţiei aşa cum se aşteaptă Domnul din partea noastră vom avea nevoie de mai multă autodisciplină în fiecare zi a vieţii noastre. Putem fi pregătiţi pentru acel test clădindu-ne în fiecare zi credinţa prin intermediul slujirii.

Domnul ne-a oferit ocazia de a ne pregăti prin ceva ce El a numit: „jurământul şi legământul preoţiei”³.

Este un legământ pe care-l facem cu Dumnezeu de a ţine toate poruncile Sale şi de a sluji aşa cum ar face-o El dacă ar fi prezent. Viaţa trăită conform acelui standard clădeşte tăria de care vom avea nevoie pentru a îndura până la sfârşit.

Învăţători deosebiţi din cadrul preoţiei mi-au arătat cum să clădesc acea tărie: aceasta rezidă în formarea obiceiului de a depăşi oboseala şi teama care v-ar putea face să vă gândiţi să renunţaţi. Cei mai deosebiţi mentori ai Domnului mi-au arătat că puterea de a rămâne spiritual rezultă din depăşirea punctului în care alţii s-ar odihni.

Dumneavoastră, măreţi conducători ai preoţiei care v-aţi clădit acea tărie spirituală în tinereţea dumneavoastră încă o mai aveţi atunci când tăria fizică slăbeşte.

Fratele meu mai mic avea treabă într-un orăşel din Utah. A fost sunat la telefon, la hotelul unde stătea, de către preşedintele Spencer W. Kimball. Era noaptea târziu după ceea ce fusese o zi grea de muncă pentru fratele meu şi, în mod sigur, şi pentru preşedintele Kimball, care a început conversaţia telefonică în modul următor. Dânsul a spus: „Am auzit că eşti în oraş. Ştiu că este târziu şi că poate eşti deja în pat, dar ai putea să mă ajuţi? Am nevoie să-mi fii coleg pentru a putea merge să văd starea tuturor capelelor noastre din acest oraş”. Fratele meu a mers cu dânsul în acea noapte, fără să aibă habar despre întreţinerea capelelor sau despre capele în general şi neştiind de ce preşedintele Kimball făcea un astfel de lucru după ziua lungă pe care o avusese sau motivul pentru care avea nevoie de ajutor.

După mai mulţi ani, eu am primit un telefon similar târziu în noapte, când mă aflam într-un hotel din Japonia. Eram pe atunci noul reprezentant pentru educaţie al Bisericii. Ştiam că preşedintele Gordon B. Hinckley era cazat undeva în acelaşi hotel, având în Japonia o treabă diferită de a mea. Am răspuns la telefon exact după ce mă întinsesem pe pat pentru a dormi, epuizat după ce făcusem tot ceea ce credeam că aveam puterea să fac.

Preşedintele Hinckley m-a întrebat cu glasul său plăcut: „De ce dormi când eu sunt aici citind un manuscris pe care ni s-a cerut să-l revizuim?”. Aşadar, m-am ridicat şi m-am dus la muncă deşi ştiam că preşedintele Hinckley putea să facă acel lucru mai bine decât aş fi putut să-l fac eu. Dar, cumva, dânsul m-a făcut să simt că avea nevoie de ajutorul meu.

Preşedintele Thomas S. Monson, după aproape fiecare întâlnire îl întreabă pe secretarul Primei Preşedinţii: „Sunt la zi cu munca mea?”. Şi întotdeauna zâmbeşte atunci când i se răspunde: „Da, preşedinte, sunteţi”. Zâmbetul de fericire al preşedintelui Monson îmi transmite un mesaj. Mă face să mă gândesc: „Este ceva ce mai pot face în privinţa responsabilităţilor mele?”. Apoi, revin în biroul meu şi mă apuc de muncă.

Învăţători minunaţi mi-au arătat cum să mă pregătesc să respect jurământul şi legământul atunci când timpul şi vârsta vor face acest lucru mai dificil. Ei mi-au arătat şi m-au învăţat cum să mă autodisciplinez să lucrez mai asiduu decât credeam că pot s-o fac cât încă sunt sănătos şi am putere.

Nu pot să fiu un slujitor perfect în fiecare oră, dar pot încerca să fac mai mult decât am crezut că aş putea să fac. Având acel obicei format din timp, voi fi pregătit pentru încercările care vor veni în viitor. Dumneavoastră şi cu mine putem fi pregătiţi cu tăria de a ne respecta jurământul şi legământul în timpul încercărilor care vor veni cu siguranţă pe măsură ce ne apropiem de sfârşitul vieţii.

Am văzut o dovadă a acestui lucru în cadrul unei adunări a Comitetului pentru Educaţie al Bisericii. Până la acea vreme, preşedintele Spencer W. Kimball slujise foarte mulţi ani îndurând o serie de încercări privind sănătatea dânsului, încercări pe care numai Iov le-ar înţelege. Dânsul conducea întâlnirea din acea dimineaţă.

Dintr-o dată, a încetat să mai vorbească. A alunecat în scaunul său. Şi-a închis ochii. Capul i-a căzut în faţă, bărbia fiindu-i în piept. Eu stăteam chiar lângă dânsul. Vârstnicul Holland se afla lângă noi. Amândoi am sărit să-l ajutăm. Fiind lipsiţi de experienţă în astfel de situaţii de urgenţă, am decis să-l ducem, aşezat în scaunul său, în biroul dânsului aflat în apropiere.

Dânsul a devenit învăţătorul nostru, deşi se afla într-o situaţie dificilă. Am ridicat scaunul fiecare din partea lui şi am ieşit pe holul clădirii administrative a Bisericii. Dânsul şi-a deschis ochii pe jumătate, fiind încă ameţit, şi a spus: „Vă rog să aveţi grijă. Să nu vă răniţi la spate”. Când am ajuns aproape de uşa biroului său, dânsul a spus: „Mă simt îngrozitor că am întrerupt întâlnirea”. La câteva minute după l-am adus în biroul său, fără să ştim încă ce i se întâmplase, dânsul s-a uitat la noi şi a spus: „Nu credeţi că ar trebui să vă întoarceţi la întâlnire?”.

Noi am plecat, grăbindu-ne înapoi, ştiind că prezenţa noastră acolo trebuia să fie, cumva, importantă pentru Domnul. Încă din copilărie, preşedintele Kimball şi-a depăşit limitele îndurării pentru a-L sluji şi a-L iubi pe Domnul. Era un obicei atât de bine înrădăcinat, încât a fost acolo atunci când dânsul a avut nevoie de el. Dânsul a fost pregătit. Şi, astfel, a putut să ne înveţe şi să ne arate cum să fim pregătiţi pentru a respecta jurământul şi legământul: pregătindu-ne constant de-a lungul anilor, folosindu-ne toată tăria în ceea ce ar putea părea sarcini mici cu consecinţe neînsemnate.

Mă rog ca noi să ne putem ţine legămintele asociate preoţiei pentru a fi demni de viaţa eternă, noi şi toţi cei pe care suntem chemaţi să-i instruim. Vă promit că, dacă veţi face tot ce vă stă în putinţă, Dumnezeu vă va da mai multă tărie şi înţelepciune. El vă va pregăti. Vă promit că cei pe care-i instruiţi şi pentru care sunteţi exemple vă vor elogia numele aşa cum am făcut eu astăzi cu minunaţii învăţători pe care i-am cunoscut.

Depun mărturie că Dumnezeu, Tatăl, trăieşte şi vă iubeşte. El vă cunoaşte. El şi Fiul Său înviat şi slăvit, Isus Hristos, S-au arătat unui băiat neexperimentat, lui Joseph Smith. Ei i-au încredinţat restaurarea plenitudinii Evangheliei şi a adevăratei Biserici. Ei l-au încurajat când avea nevoie. Ei l-au lăsat să simtă mustrarea plină de dragoste atunci când aceasta îl făcea să fie umil pentru ca, astfel, să fie din nou puternic. Ei l-au pregătit şi ne pregătesc şi pe noi pentru a avea tăria de a continua să progresăm către împărăţia celestială, care este scopul şi motivul întregii slujiri în cadrul preoţiei.

Vă las cu binecuvântarea mea, ca dumneavoastră să puteţi recunoaşte ocaziile glorioase pe care Dumnezeu vi le-a dat chemându-vă şi pregătindu-vă pentru a-I sluji şi a le sluji altora. În numele Conducătorului şi Învăţătorului nostru iubitor, Isus Hristos, amin.