Convertiţi Evangheliei Sale prin Biserica Sa

Ador Evanghelia lui Isus Hristos şi Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă. Uneori, folosim termenii Evanghelie şi Biserică referindu-ne la acelaşi lucru în mod alternativ, însă nu au acelaşi înţeles. Totuşi, există o legătură puternică între ele şi avem nevoie de ambele.

Evanghelia este măreţul plan al lui Dumnezeu în care nouă, în calitate de copii ai Săi, ne este dată ocazia de a primi tot ceea ce are Tatăl (vezi D&L 84:38). Ceea ce am putea primi se numeşte viaţă veşnică şi este descris ca fiind „cel mai mare dar dintre toate darurile lui Dumnezeu” (D&L 14:7). O parte importantă din acest plan este experienţa pământeană – un timp în care ne dezvoltăm credinţa (vezi Moroni 7:26), ne pocăim (vezi Mosia 3:12) şi în care ne împăcăm cu Dumnezeu (vezi Iacov 4:11).

Pentru că slăbiciunile noastre ca fiinţe muritoare şi „[opoziţia] în toate lucrurile” (2 Nefi 2:11) ne-ar face viaţa foarte dificilă şi pentru că nu am fi putut să ne curăţăm singuri de păcat, a fost nevoie de un Salvator. Când Elohim, Dumnezeul Veşnic şi Tatăl spiritelor noastre, a prezentat planul salvării pe care El l-a conceput, au fost Unul printre noi care a spus: „Aici sunt, trimite-Mă pe Mine” (Avraam 3:27). Numele Său era Iehova.

Născut din Tatăl Ceresc, atât spiritual, cât şi fizic, El a deţinut marea putere de a birui lumea. Născut dintr-o mamă pământeană, El a avut parte de durerile şi suferinţele vieţii muritoare. Marele Iehova a fost, de asemenea, numit Isus şi I s-a mai acordat şi titlul de Hristos, însemnând Mesia sau Cel Uns. Realizarea Sa supremă a fost ispăşirea, pentru care Isus Hristosul „a coborât sub toate lucrurile” (D&L 88:6), pentru ca El să poată plăti răscumpărarea mântuitoare pentru fiecare dintre noi.

Biserica a fost întemeiată de Isus Hristos în timpul slujirii Sale pe pământ, „fiind [zidită] pe temelia apostolilor şi proorocilor” (Efeseni 2:20). În această „dispensaţie a plenitudinii timpurilor” (D&L 128:18), Domnul a restaurat ceea ce a existat odată şi a spus profetului Joseph Smith: „Eu voi întemeia o Biserică prin mâna ta” (D&L 31:7). Isus Hristos a fost şi este conducătorul Bisericii Sale, reprezentat pe pământ prin profeţi care deţin autoritate apostolică.

Este o Biserică minunată. Organizarea sa, eficacitatea sa şi bunătatea sa absolută sunt respectate de toţi care caută cu sinceritate să o înţeleagă. Biserica are programe pentru copii, tineri, bărbaţi şi femei. Are peste 18.000 de case de întruniri frumoase. Temple măreţe – în prezent în număr de 136 – împânzesc pământul, iar alte 30 se află în construcţie sau au fost anunţate. Are peste 56.000 de misionari, reprezentaţi de persoane tinere sau mai puţin tinere, care slujesc în 150 de ţări. Munca umanitară a Bisericii este o expunere minunată a generozităţii membrilor noştri. Sistemul nostru de bunăstare are grijă de membrii noştri şi încurajează bizuirea pe forţele proprii într-o manieră unică. În această Biserică avem conducători altruişti care nu sunt teologi şi o comunitate de sfinţi care sunt dispuşi să se slujească unul pe altul într-un mod remarcabil. Nimic din această lume nu se poate compara cu această Biserică.

Când m-am născut, familia noastră trăia într-o căsuţă aflată pe terenul uneia dintre cele mai importante şi mai măreţe case de întruniri ale Bisericii, din punct de vedere istoric, Tabernacolul din Honolulu. Aş vrea să-mi cer scuze faţă de dragii mei prieteni din Episcopatul care prezidează, care supraveghează proprietăţile Bisericii, însă, când eram mic, am umblat prin fiecare colţ al acelei proprietăţi, de la baza piscinei pline cu apă, ce reflectează lumina până în interiorul vârfului turlei impresionant luminată. Noi chiar ne-am legănat (asemenea lui Tarzan) de crengile lungi, agăţătoare ale copacilor banyan uriaşi care se află pe acel teren.

Biserica însemna totul pentru noi. Mergeam la multe adunări, chiar la mai multe decât avem astăzi. Participam la Societatea Primară joia după-amiaza. Adunările Societăţii de Alinare erau marţea dimineaţa. Adunările comune ale Tinerilor Băieţi şi Tinerelor Fete erau miercurea seara. Sâmbăta, se ţineau activităţile episcopiei. Duminica, bărbaţii şi tinerii băieţi aveau adunarea preoţiei dimineaţa. La prânz, participam la Şcoala de duminică. Apoi, seara, ne întorceam pentru adunarea de împărtăşanie. Îndreptându-ne spre şi plecând de la adunări, părea că timpul nostru era petrecut cu activităţi ale Bisericii întreaga zi de duminică şi în majoritatea celorlalte zile ale săptămânii.

Deşi îndrăgeam Biserica, prima dată când am simţit că era ceva mai mult a fost atunci, în acei ani ai copilăriei mele. Când aveam cinci ani, în tabernacol a avut loc o conferinţă importantă. Am mers pe aleea pe care locuiam şi am trecut peste un poduleţ care ducea spre maiestuoasa casă de întruniri şi am stat cam pe al zecelea rând din capela spaţioasă. Adunarea era prezidată de către David O. McKay, preşedintele Bisericii, dânsul vorbind, de asemenea, în cadrul acesteia. Nu îmi aduc aminte nimic din ce-a vorbit, dar îmi amintesc foarte clar ce am văzut şi ce am simţit. Preşedintele McKay purta un costum crem şi, datorită părului său alb şi ondulat, arăta nemaipomenit. Urmând tradiţia insulelor, purta o ghirlandă de flori roşii, naturale. În timp ce vorbea, am simţit ceva foarte intens şi foarte personal. Mai târziu, mi-am dat seama că simţisem influenţa Duhului Sfânt. Am cântat imnul de încheiere.

Auzind acele cuvinte cântate de aproximativ 2.000 de oameni, mi se părea că întrebarea îmi era adresată doar mie şi am vrut să mă ridic şi să spun: „Eu sunt!”.

Unii oameni se gândesc că scopul suprem este să rămână activi în Biserică. Acest lucru poate fi un pericol. Este posibil să fii activ în Biserică şi mai puţin activ în Evanghelie. Permiteţi-mi să accentuez: activitatea în Biserică este un ţel demn de dorit; totuşi, este insuficient. Activitatea în Biserică este o manifestare exterioară a dorinţei noastre spirituale. Dacă mergem la adunări, deţinem şi îndeplinim responsabilităţi în cadrul Bisericii şi slujim altora, activitatea persoanei în Biserică este văzută de toţi.

Pe de altă parte, lucrurile Evangheliei sunt, de obicei, mai puţin vizibile şi mai greu de măsurat, dar au o importanţă eternă mai mare. De exemplu, câtă credinţă avem, de fapt? Cât de pocăiţi suntem? Cât de importante sunt rânduielile în vieţile noastre? Cât de concentraţi suntem asupra legămintelor noastre?

Repet: avem nevoie de Evanghelie şi de Biserică. De fapt, scopul Bisericii este să ne ajute să trăim conform Evangheliei. Ne întrebăm adesea: Cum poate cineva să fie complet activ în Biserică atunci când este tânăr şi, apoi, să nu mai fie când este mai în vârstă? Cum poate un adult care venea şi slujea frecvent să înceteze să mai vină? Cum poate o persoană care a fost dezamăgită de un conducător sau de un membru să permită acelui lucru să o oprească să mai vină la Biserică? Probabil, motivul este că acele persoane nu au fost destul de convertite la Evanghelie – la lucrurile eternităţii.

Sugerez trei modalităţi fundamentale prin care Evanghelia să devină temelia noastră:

1. Aprofundarea înţelegerii privind Dumnezeirea. Cunoaşterea fermă despre cei trei membri ai Dumnezeirii şi dragostea faţă de Ei sunt indispensabile. Trebuie să ne rugăm cu pioşenie Tatălui, în numele Fiului şi să căutăm îndrumare de la Duhul Sfânt. Alăturaţi rugăciunea studiului constant şi meditaţiei umile pentru a clădi continuu credinţa de nestrămutat în Isus Hristos. „Căci, cum poate un om să cunoască stăpânul… care este un străin pentru el şi departe de gândurile şi intenţiile sale?” (Mosia 5:13).

2. Concentrarea asupra rânduielilor şi legămintelor. Dacă mai sunt rânduieli esenţiale pe care încă nu le-aţi primit, pregătiţi-vă din răsputeri pentru a le primi. După aceea, trebuie să ne autodisciplinăm astfel încât să ne păstrăm legămintele, folosind pe deplin darul săptămânal al împărtăşaniei. Mulţi dintre noi nu sunt schimbaţi în mod regulat de puterea sa purificatoare din cauza lipsei de reverenţă faţă de această rânduială sacră.

3. Să unim Evanghelia cu Biserica. Concentrându-ne asupra Evangheliei, Biserica va deveni mai mult o binecuvântare în vieţile noastre. Dacă mergem la fiecare adunare pregătiţi să „[căutăm să învăţăm], chiar prin studiu şi, de asemenea, prin credinţă” (D&L 88:118), Spiritul Sfânt va fi învăţătorul nostru. Dacă venim să ne amuzăm, vom fi de multe ori dezamăgiţi. Preşedintele Spencer W. Kimball a adresat, la un moment dat, o întrebare: „Ce faceţi când sunteţi într-o adunare de împărtăşanie plictisitoare?”. Răspunsul său: „Nu ştiu. N-am fost niciodată într-o astfel de adunare” (citat de Gene R. în Gerry Avant, „Learning Gospel Is Lifetime Pursuit”, Church News, 24 mart. 1990, p. 10).

În vieţile noastre trebuie să ne dorim ceea ce s-a întâmplat după ce Domnul a venit la poporul din Lumea Nouă şi a întemeiat Biserica Sa. Din scripturi citim: „Şi s-a întâmplat că în felul acesta s-au dus ei [ucenicii Săi] printre toţi oamenii lui Nefi şi au predicat Evanghelia lui Hristos către toţi oamenii de pe faţa ţării; şi ei au fost convertiţi către Domnul şi s-au unit cu Biserica lui Hristos; şi astfel, oamenii acelei generaţii au fost binecuvântaţi” (3 Nefi 28:23).

Domnul doreşte ca membrii Bisericii Sale să fie convertiţi în întregime la Evanghelia Sa. Este singura cale sigură prin care putem avea acum siguranţă spirituală şi fericire pentru totdeauna. În numele lui Isus Hristos, amin.