Doar în acord cu principiile dreptăţii

La o lună şi ceva după ce ne-am căsătorit, soţia mea şi cu mine am plecat la un drum lung cu maşina. Ea conducea, iar eu încercam să mă relaxez. Am zis încercam, deoarece autostrada pe care mergeam era cunoscută pentru radare de poliţie, iar soţia mea avea o mică tendinţă să apese pe acceleraţie în acele zile. Am spus: „Mergi mult prea repede. Încetineşte!”.

Proaspăta mea soţie şi-a zis: „Ei bine, conduc de aproape 10 ani, iar în afară de instructorul meu de la şcoala de şoferi, niciodată nu mi-a zis cineva cum să conduc”. Aşa că ea a răspuns: „Ce anume îţi dă dreptul să-mi spui cum să conduc?”.

Să fiu sincer, întrebarea ei m-a prins cu garda jos. Astfel, făcând tot posibilul să fiu la nivelul noilor mele responsabilităţi în calitate de bărbat căsătorit, am zis: „Ştiu şi eu – fiindcă sunt soţul tău şi deţin preoţia”.

Dragi fraţi, vă dau doar un sfat fulger: dacă vă aflaţi vreodată în vreo situaţie asemănătoare, acesta nu este răspunsul corect. Şi sunt fericit să raportez că a fost singura şi ultima dată când am făcut acea greşeală.

În Doctrină şi legăminte se explică cum dreptul de a folosi preoţia în cadrul căminului sau altundeva este strâns legat de demnitatea din vieţile noastre: „Puterile cerului nu pot fi controlate, nici mânuite, decât în acord cu principiile dreptăţii”¹. Continuă, spunând că pierdem acea putere dacă „exercităm nedrept controlul, sau stăpânirea sau constrângerea asupra sufletelor [altora], în mod nedrept”².

Această scriptură spune că trebuie să conducem prin intermediul „principiilor dreptăţii”. Aceste principii sunt valabile tuturor conducătorilor din Biserică, precum şi taţilor şi mamelor în cadrul căminelor lor³. Ne pierdem dreptul la Spiritul Domnului şi la orice autoritate avem de la Dumnezeu când exercităm control asupra altei persoane în vreun mod nedrept⁴. Putem crede că astfel de metode sunt spre binele aceluia care este „controlat”. Însă, oricând încercăm să silim pe cineva să facă ce este drept, care poate şi trebuie să-şi exercite propria libertate de a alege, noi acţionăm nedrept. Când stabilim limite concrete pentru o altă persoană este în regulă, acele limite trebuie să fie aplicate mereu cu răbdare plină de iubire şi într-un mod care insuflă principiile veşnice.

Nu putem forţa pur şi simplu pe alţii să facă ce este drept. Scripturile arată clar că aceasta nu este calea lui Dumnezeu. Constrângerea duce la ranchiună. Duce la neîncredere şi îi face pe oameni să se simtă incompetenţi. Oportunităţile de a învăţa se pierd când persoanele care controlează presupun, cu mândrie, că au toate răspunsurile corecte pentru alţii. Scripturile spun „că este în natura şi în predispoziţia aproape tuturor oamenilor” să se angreneze în această „stăpânire nedreaptă”⁵, aşadar, trebuie să fim atenţi căci putem cădea uşor în capcană. Şi femeile pot exercita stăpânire nedreaptă, deşi scripturile găsesc că problema este specifică bărbaţilor.

Stăpânirea nedreaptă este adesea însoţită de criticare constantă şi refuzul aprobării sau dragostei. Cei care ar trebui să beneficieze de ele simt că nu pot mulţumi niciodată astfel de conducători sau părinţi şi că întotdeauna dau greş. Părinţii înţelepţi trebuie să chibzuiască când copii sunt gata să înceapă să-şi exercite propria libertate de a alege privind o anume latură din viaţa lor. Dar dacă părinţii continuă să deţină puterea luării tuturor deciziilor şi o văd ca pe un „drept” al lor, ei limitează grav creşterea şi dezvoltarea copiilor lor.

Copiii noştri sunt în căminele noastre pentru o perioadă limitată. Dacă aşteptăm până când ies pe uşă ca să le înmânăm frâiele libertăţii lor de a alege, am aşteptam prea mult. Nu-şi vor dezvolta subit abilitatea de a lua decizii înţelepte dacă nu au avut niciodată libertatea de a lua vreo decizie importantă cât au fost în căminul nostru. Adesea, asemenea copii se răzvrătesc împotriva acestei constrângeri sau sunt paralizaţi de incapacitatea de a lua vreo decizie de unii singuri.

Părinţii înţelepţi îşi pregătesc copiii să se descurce fără ei. Le oferă ocazii de a creşte când copiii dobândesc maturitatea spirituală de a-şi exercita corect libertatea lor de a alege. Şi, da, acest lucru înseamnă că, uneori, copiii fac greşeli şi învaţă din ele.

Familia noastră a trăit o experienţă care ne-a învăţat despre oferirea de ajutor copiilor pentru a-şi dezvolta abilitatea de a lua decizii. Fiica noastră, Mary, era o fotbalistă remarcabilă în copilărie. Într-un an, echipa ei a ajuns în campionat şi, nu-i aşa că ştiţi, meciul urma să se joace într-o duminică. Mică fiind, Mary fusese învăţată ani de-a rândul că sabatul era o zi de odihnă şi de regenerare spirituală, nu de recreere. Însă, ea tot simţea presiuni din partea antrenorilor ei, a coechipierelor, cât şi o dorinţă de a nu-şi dezamăgi echipa.

Ne-a întrebat ce ar trebui să facă ea. Soţia mea şi cu mine am fi putut lua uşor această decizie în locul ei. Totuşi, am decis, după rugăciuni îndelungate, că în situaţia dată, fiica noastră era pregătită să-şi asume responsabilitatea spirituală privind propria ei decizie. Am citit câteva scripturi cu ea şi am încurajat-o pe Mary să se roage şi să se gândească la acest lucru.

După câteva zile ne-a anunţat decizia ei. Urma să joace meciul duminică. Acum, ce puteam face noi? După o altă discuţie şi primirea reasigurării din partea Spiritului, am făcut aşa cum am promis şi i-am permis să respecte alegerea făcută de ea să joace. După sfârşitul meciului, Mary a venit încet spre mama ei care era nerăbdătoare. „O, mamă”, a spus ea, „m-am simţit groaznic. Nu mai vreau niciodată să mă mai simt aşa. Nu o să mai joc vreodată un meci în ziua de sabat”. Şi nu a mai jucat niciodată.

Mary îşi însuşise de-acum principiul respectării sabatului. Dacă am fi forţat-o să nu participe la meci, am fi privat-o de o experienţă preţioasă şi puternică de a învăţa prin Spirit.

După cum vedeţi, a-i ajuta pe copii să-şi exercite corect libertatea de a alege presupune a-i învăţa cum să se roage şi să primească răspunsuri la rugăciunile lor. Trebuie să-i învăţăm şi despre valoarea şi scopul supunerii, precum şi despre toate celelalte principii esenţiale ale Evangheliei⁶.

Privitor la creşterea familiei, am decis că cel mai important ţel al nostru va fi să ne ajutăm copiii să-şi stabilească legătura lor proprie cu cerul. Ştiam că, în ultimă instanţă, vor trebui să depindă de Domnul, nu de noi. Brigham Young a spus: „Dacă ar fi trebuit ca eu să fac o distincţie între toate îndatoririle care sunt impuse copiilor oamenilor… aş clasa prima şi cea dintâi, îndatorirea de a căuta pe Domnul, Dumnezeul nostru, până când deschidem calea de comunicare de la cer la pământ – de la Dumnezeu la propriile noastre suflete”⁷.

Mary primise răspunsuri la rugăciunile ei în alte situaţii anterioare iar, astfel, noi am avut încredere că fiica noastră îşi dezvolta în viaţa ei această cale de comunicare cu cerul. Astfel, ea a învăţat un lucru pozitiv din experienţa ei şi a fost pregătită să facă alegeri drepte în viitor. Fără o legătură cu Spiritul, copiii, şi părinţii deopotrivă, vor putea pune pe seama exercitării libertăţii lor de a alege tot felul de decizii greşite. Promisiunea din scripturi este că „aceia care sunt înţelepţi… şi au primit Duhul Sfânt pentru îndrumarea lor… [nu sunt] înşelaţi”⁸.

Un alt efect secundar şi tragic al stăpânirii nedrepte poate fi pierderea încrederii în dragostea lui Dumnezeu. Am cunoscut câteva persoane care au făcut obiectul conducătorilor şi părinţilor exigenţi şi posesivi cărora le-a fost greu să simtă dragostea pură din partea Tatălui lor Ceresc, care să îi încurajeze şi să-i motiveze de-a lungul căii drepte.

Dacă dorim să ajutăm pe cei de care avem grijă să stabilească legătura extrem de importantă cu cerul, trebuie să fim genul de părinte şi conducător descris în Doctrină şi legăminte, secţiunea 121. Nu trebuie să acţionăm „decât prin convingere, prin răbdare îndelungată, prin bunătate şi blândeţe şi prin dragoste sinceră”⁹. Preşedintele Henry B. Eyring a spus: „Din tot ajutorul pe care îl putem da… [tinerilor], cel mai mare va fi să-i lăsăm să simtă încrederea pe care o avem că ei se află pe calea care duce acasă, la Dumnezeu, şi că ei pot face acest lucru”¹⁰.

Luând în considerare principiile care trebuie să ne îndrume în Biserică şi în cămine, permiteţi-mi să închei cu o imagine desprinsă din biografia preşedintelui Thomas S. Monson. Ann Dibb, fiica familiei Monson, a spus că, până în ziua de azi, când calcă pragul uşii casei în care a crescut, tatăl ei îi spune: „O, uite cine a venit! Nu-i aşa că ne bucurăm şi nu-i aşa că e frumoasă?”. Ea continuă spunând: „Părinţii mei mi-au făcut întotdeauna un compliment; nu contează cum arăt sau ce am făcut… Când mă duc să-mi vizitez părinţii, ştiu că sunt iubită, complimentată, sunt binevenită, sunt acasă”¹¹.

Dragi fraţi şi surori, aceasta este calea Domnului. Chiar dacă aţi fost trataţi greşit în trecut, ştiu că Domnul vrea ca dumneavoastră să veniţi la El¹². Toţi sunt iubiţi. Toţi sunt bineveniţi. În numele lui Isus Hristos, amin.