Cursa vieţii

Preaiubiţii mei fraţi şi preaiubitele mele surori, în această dimineaţă doresc să vă vorbesc despre adevăruri eterne − acele adevăruri care ne vor înnobila viaţa şi ne vor conduce în siguranţă acasă.

Peste tot, oamenii se grăbesc. Avioanele cu reacţie îşi transportă cu mare viteză pasagerii peste continente întinse şi oceane vaste pentru ca întâlnirile de afaceri să poată avea loc, obligaţiile să poată fi îndeplinite, vacanţele savurate şi familiile vizitate. Şoselele de pretutindeni − inclusiv autostrăzile de toate genurile − duc milioane de automobile, în care se află şi mai multe milioane de oameni, într-un ritm constant şi pentru multe motive diferite atunci când ne grăbim să ne facem treburile de zi cu zi.

În această viaţă cu ritm foarte rapid, ne oprim vreodată pentru a cugeta − în special la adevăruri eterne?

Dacă le comparăm cu adevărurile eterne, cele mai multe dintre întrebările vieţii de zi cu zi sunt într-adevăr foarte neînsemnate. Ce să mâncăm la cină? În ce culoare să zugrăvim sufrageria? Să-l înscriem pe Johnny la clubul de fotbal? Aceste întrebări şi nenumărate altele asemenea lor îşi pierd importanţa când se ivesc momente de criză, când cei dragi sunt răniţi sau accidentaţi, când cineva se îmbolnăveşte pe neaşteptate, când lumina vieţii păleşte şi întunericul morţii se apropie. Gândurile noastre devin profunde şi putem să determinăm cu uşurinţă ce este cu adevărat important şi ce este pur şi simplu neînsemnat.

Recent, am vorbit cu o femeie care se luptă de peste doi ani cu o boală care-i pune viaţa în pericol. Ea mi-a spus că înainte să se îmbolnăvească, zilele-i erau pline de activităţi cum ar fi faptul de a-şi curăţa casa lună şi de a o mobila cu mobilier frumos. Se ducea la coafor de două ori pe săptămână, iar în fiecare lună cheltuia bani şi petrecea timp cumpărându-şi haine. Nepoţii ei erau invitaţi s-o viziteze rar, deoarece îşi făcea mereu griji că ceea ce ea considera ca fiind lucrurile ei preţioase ar fi putut fi sparte sau distruse în vreun alt fel de mânuţele lor neatente.

Şi, atunci, ea a primit vestea şocantă în care i se spunea că viaţa ei muritoare era în pericol şi că era foarte probabil să mai aibă doar foarte puţin timp de trăit. A spus că atunci când a auzit diagnosticul medicului, a ştiut imediat că-şi va petrece restul vieţii alături de familia şi prietenii ei, având Evanghelia ca nucleu al vieţii ei, deoarece acestea reprezentau ceea ce era cel mai preţios pentru ea.

De astfel de momente de claritate avem parte cu toţii la un moment dat, chiar dacă nu întotdeauna prin intermediul unei circumstanţe atât de tristă. Vedem clar ce contează cu adevărat în viaţa noastră şi cum ar trebui să trăim.

Salvatorul a spus:

„Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina, şi unde le sapă şi le fură hoţii;

ci strângeţi-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile şi rugina, şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură.

Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră”¹.

În momentele de cugetare profundă sau de cumpănă, sufletul omului se îndreaptă către cer căutând un răspuns divin la cele mai importante întrebări ale vieţii: De unde am venit? De ce suntem aici? Unde vom merge după această viaţă?

Răspunsurile la aceste întrebări nu pot fi găsite între copertele cursurilor academice sau căutându-le pe Internet. Aceste întrebări depăşesc viaţa muritoare. Ele includ eternitatea.

De unde am venit? Această întrebare, dacă nu este rostită, este în mod sigur ceva la care se gândeşte fiecare om.

Apostolul Pavel le-a spus atenienilor, în mijlocul Areopagului, că „suntem de neam din Dumnezeu”². Deoarece ştim că trupurile noastre fizice sunt vlăstarele părinților noştri muritori, trebuie să cercetăm semnificaţia afirmaţiei lui Pavel. Domnul a declarat că „spiritul şi trupul sunt sufletul omului”³. Prin urmare, spiritul este acela care este vlăstarul lui Dumnezeu. Autorul epistolei către evrei face referire la El ca fiind „[Tatăl] duhurilor”⁴. Spiritele tuturor oamenilor sunt literalmente „[născute] ca fii şi fiice”⁵ ale Sale.

Observăm că poeţi inspiraţi au scris, pentru cugetarea noastră asupra acestui subiect, mesaje înduioşătoare şi au consemnat gânduri extraordinare. William Wordsworth a scris următorul adevăr:

Părinţii cugetă la responsabilitatea lor de a preda, de a inspira, de a oferi îndrumare, călăuzire şi de a da exemplu. Şi, în timp ce părinţii cugetă, copiii − şi în mod deosebit tinerii − adresează următoarea întrebare profundă: „De ce suntem aici?”. De obicei, este adresată în linişte sufletului şi formulată: „De ce sunt eu aici?”.

Cât de recunoscători ar trebui să fim că un Creator Înţelept a creat pământul şi ne-a trimis aici, cu un văl al uitării cu privire la existenţa noastră anterioară, pentru a putea avea parte de un timp de încercare, de o ocazie de a fi testaţi, cu scopul de a deveni demni de tot ceea ce Dumnezeu doreşte să ne ofere!

Desigur, cel mai important scop al existenţei noastre pe pământ este de a dobândi un trup din carne şi oase. Ni s-a dat, de asemenea, darul libertăţii de a alege. În foarte multe aspecte, avem privilegiul de a alege singuri. Aici învăţăm pe propria noastră piele. Discernem între bine şi rău. Facem diferenţa între dulce şi amar. Descoperim că există consecinţe asociate faptelor noastre.

Prin supunerea faţă de poruncile lui Dumnezeu, putem să devenim demni de acea „casă” despre care a vorbit Isus când a declarat: „În casa Tatălui meu sunt multe locaşuri… Mă duc să vă pregătesc un loc… ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi”⁷.

Deşi venim în viaţa muritoare „cu o sămânţă de divinitate”, viaţa merge neabătută mai departe. Tinereţea urmează copilăriei, iar maturitatea vine aproape mereu în mod imperceptibil. Prin intermediul experienţelor de care avem parte, învăţăm nevoia de a cere ajutor divin pe măsură ce ne croim drum pe calea vieţii.

Dumnezeu Tatăl nostru şi Isus Hristos, Domnul nostru, au marcat calea către perfecţiune. Ei ne invită să urmăm adevărurile eterne şi să devenim perfecţi, aşa cum Ei sunt perfecţi.⁸

Apostolul Pavel a asemănat viaţa cu o cursă. El i-a îndemnat pe evrei: „Să dăm la o parte… păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne, şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte”⁹.

În ardoarea noastră, să nu ignorăm sfatul înţelept din Eclesiastul: „Nu cei iuţi aleargă… nu cei viteji câştigă războiul”¹⁰. De fapt, premiul este al aceluia care îndură până la sfârşit.

Când mă gândesc la cursa vieţii, îmi aduc aminte de un alt tip de cursă, chiar din timpul copilăriei. Prietenii mei şi cu mine aveam bricege cu care făceam bărcuţe din lemnul moale al sălciilor. După ce le puneam câte o velă triunghiulară din bumbac, fiecare îşi lansa barca simplă în cursă, pe apele rapide ale râului Provo din Utah. Noi alergam pe malul râului şi priveam cum bărcuţele erau smulse, uneori, de curentul puternic şi cum, alteori, pluteau lin pe măsură ce apa se adâncea.

În timpul unei asemenea curse, noi am remarcat că o barcă era în faţa celorlalte îndreptându-se către linia de sosire stabilită. Dintr-o dată, curentul a dus-o prea aproape de un vârtej mare, iar barca a ajuns la marginea lui şi s-a răsturnat. A continuat să fie învârtită, neputând să-şi croiască drum înapoi către cursul principal al apei. În cele din urmă, s-a oprit printre alte lucruri care pluteau la suprafaţa apei, imobilizată de tulpinile vegetaţiei care creştea acolo.

Bărcile de jucărie din copilărie nu aveau chilă pentru stabilitate, nici cârmă pentru direcţie şi nici vâsle sau motor. Inevitabil, destinaţia lor era în aval − calea cea mai uşoară.

Spre deosebire de bărcile de jucărie, nouă ni s-au oferit însuşiri divine care să ne îndrume în călătoria noastră. Ne naştem în viaţa muritoare nu pentru a fi purtaţi de curenţii vieţii, ci cu puterea de a gândi, de a raţionaliza şi de a realiza.

Tatăl nostru Ceresc nu ne-a lansat în călătoria noastră eternă fără să ne ofere mijloacele prin care să putem primi de la El îndrumarea care să ne asigure o întoarcere sigură. Vorbesc despre rugăciune. Vorbesc şi despre şoaptele acelui glas blând şi încet; şi nu uit de scripturile sfinte, care conţin cuvântul Domnului şi cuvintele profeţilor − ce ne sunt puse la dispoziţie pentru a ne ajuta să trecem cu bine linia de sosire.

La un moment dat în timpul vieţii noastre muritoare vor apărea mersul nesigur, zâmbetul şters, durerea provocată de boală − când vara tinereţii va pleca, toamna va veni, vom simţi frigul iernii bătrâneţii şi vom avea parte de experienţa pe care o numim moarte.

Fiecare om prevăzător şi-a adresat întrebarea care a fost formulată cel mai bine de Iov din vechime: „Omul odată mort, ar putea să mai învieze?”¹¹. Oricât am încerca să ne scoatem această întrebare din minte, ea revine întotdeauna. Moartea vine la toţi oamenii. Vine la cei în vârstă în timp ce ei merg pe picioare nesigure. Chemarea ei este auzită de cei care abia au ajuns la jumătatea călătoriei în această viaţă. Uneori, reduce la tăcere râsul copilaşilor.

Există oare o viaţă după moarte? Este moartea sfârşitul tuturor? Robert Blatchford, în cartea sa God and My Neighbor, a combătut cu tărie crezuri creştine acceptate, cum ar fi Dumnezeu, Hristos, rugăciunea şi, în mod deosebit, nemurirea. El a afirmat cu îndrăzneală că moartea este sfârşitul existenţei noastre şi că nimeni nu poate dovedi contrariul. Apoi, s-a întâmplat ceva surprinzător. Zidul lui de scepticism s-a prăbuşit subit la pământ. El a devenit vulnerabil şi lipsit de apărare. Încet, a început să revină la credinţa pe care o ridiculizase şi abandonase. Ce a provocat această schimbare profundă în modul lui de a vedea lucrurile? Îi murise soţia. Cu inima frântă, el a intrat în încăperea unde se afla trupul ei mort. A privit din nou chipul pe care-l iubea atât de mult. Când a ieşit, i-a spus unui prieten: „Ea este şi, totuşi, nu este ea. Totul este schimbat. Ceva ce a fost acolo înainte a fost luat. Ea nu este aceeaşi. Ce ar fi putut pleca dacă nu sufletul?”.

Ulterior, el a scris: „Moartea nu este ceea ce-şi imaginează unii oameni. Este ca şi cum te-ai duce într-o altă cameră. În acea altă cameră îi vom găsi… pe femeile şi bărbaţii dragi şi pe copiii scumpi pe care i-am iubit şi i-am pierdut”¹².

Dragii mei fraţi şi dragile mele surori, noi ştim că moartea nu este sfârşitul. Acest adevăr a fost propovăduit de profeţii în viaţă de-a lungul epocilor. Se găseşte, de asemenea, în scripturile noastre sfinte. În Cartea lui Mormon, putem citi următoarele cuvinte concrete şi mângâietoare:

„Acum, în legătură cu starea sufletului dintre moarte şi înviere − Iată, mi-a fost făcut mie cunoscut de către un înger cum că spiritele tuturor oamenilor, imediat ce părăsesc acest corp muritor, da, spiritele tuturor oamenilor, fie că ei sunt buni sau răi, sunt luate acasă la acel Dumnezeu care le-a dat lor viaţă.

Şi apoi se va întâmpla că spiritele celor care sunt drepţi sunt primite într-o stare de fericire, care este numită paradis, o stare de odihnă, o stare de pace în care se vor odihni de toate necazurile lor şi de toate grijile şi întristările”¹³.

După ce Salvatorul a fost răstignit şi trupul Său a stat în mormânt timp de trei zile, spiritul a intrat din nou. Piatra a fost rostogolită şi Mântuitorul înviat a ieşit având un trup nemuritor din carne şi oase.

Răspunsul la întrebarea lui Iov, „Omul odată mort, ar putea să mai învieze?”, a venit când Maria şi celelalte femei s-au dus la mormânt şi au văzut doi bărbaţi îmbrăcaţi în haine strălucitoare care le-au spus: „Pentru ce căutaţi între cei morţi pe Cel ce este viu? Nu este aici, ci a înviat”¹⁴.

Ca urmare a victoriei lui Hristos asupra morţii, noi toţi vom fi înviaţi. Aceasta este mântuirea sufletului. Pavel a scris: „Sunt trupuri cereşti şi trupuri pământeşti; dar alta este strălucirea trupurilor cereşti, şi alta a trupurilor pământeşti”¹⁵.

Gloria celestială este ceea ce noi căutăm. În prezenţa lui Dumnezeu este locul unde dorim să trăim. Familia eternă este unitatea din care vrem să facem parte. Astfel de binecuvântări sunt dobândite după o viaţă în care trebuie să ne străduim, să căutăm, să ne pocăim şi, în cele din urmă, să reuşim.

De unde am venit? De ce suntem aici? Unde vom merge după această viaţă? Aceste întrebări universale nu mai trebuie să rămână fără răspunsuri. Din adâncurile sufletului meu şi cu toată umilinţa, vă mărturisesc că lucrurile despre care v-am vorbit sunt adevărate.

Tatăl nostru Ceresc se bucură pentru cei care ţin poruncile Sale. Lui îi pasă şi de copilul pierdut, de adolescentul tardiv, de tânărul capricios, de părintele neglijent. Învăţătorul le spune cu tandreţe acestora, precum şi tuturor: „Veniţi înapoi! Veniţi! Intraţi! Veniţi acasă! Veniţi la Mine!”.

Peste o săptămână vom sărbători Paştele. Gândurile noastre se vor îndrepta către viaţa Salvatorului, către moartea şi învierea Sa. În calitate de martor special al Său, vă mărturisesc că El trăieşte şi că aşteaptă întoarcerea noastră triumfală. Eu mă rog cu umilinţă să avem parte de o asemenea întoarcere, în numele Său sfânt − chiar al lui Isus Hristos, Salvatorul şi Mântuitorul nostru, amin.