De ce-ul slujirii în cadrul preoţiei

Recent, m-am gândit la două chemări importante pe care le-am primit în cadrul Bisericii, în calitate de deţinător al preoţiei.

Prima dintre aceste chemări am primit-o când eram diacon. Mergeam împreună cu familia mea la ramura din Frankfurt, Germania, a Bisericii. În mica noastră ramură, am fost binecuvântaţi să avem mulţi oameni minunaţi. Unul dintre ei a fost preşedintele nostru de ramură, fratele Landschulz. L-am admirat foarte mult, chiar dacă el întotdeauna părea să fie serios, foarte sobru şi se îmbrăca de cele mai multe ori într-un costum închis la culoare. Îmi amintesc că atunci când eram un tânăr băiat glumeam cu prietenii mei despre cât de învechit părea preşedintele nostru de ramură.

Acum râd când mă gândesc la acest lucru, deoarece este foarte posibil ca tinerii de astăzi din Biserică să mă privească în acelaşi fel.

Într-o duminică, preşedintele Landschulz m-a întrebat dacă ar putea să-mi vorbească. Primul meu gând a fost: „Ce am făcut greşit?”. Mintea mea a trecut repede în revistă numeroasele lucruri făcute de mine şi care ar fi putut duce la această discuţie între preşedinte de ramură şi diacon.

Preşedintele Landschulz m-a invitat într-o sală de clasă mică − capela noastră nu avea un birou pentru preşedintele de ramură − şi mi-a oferit chemarea de a sluji în calitate de preşedinte al cvorumului diaconilor.

„Aceasta este o chemare importantă”, a spus el, după care mi-a explicat în detaliu de ce. Mi-a explicat ceea ce el şi Domnul aşteptau din partea mea, precum şi modul în care puteam primi ajutor.

Nu-mi amintesc prea mult din ceea ce a spus, dar cu siguranţă îmi amintesc bine cum m-am simţit. În timp ce el vorbea, inima mi-a fost umplută de un Spirit sacru, divin. Am putut simţi că aceasta este Biserica Salvatorului. Şi, am simţit că acea chemare pe care el mi-o dăduse era oferită prin inspiraţie de la Duhul Sfânt. Îmi amintesc că atunci când am ieşit din acea sală de clasă mică mă simţeam mult mai înalt decât fusesem înainte.

Au trecut aproape 60 de ani de atunci şi încă preţuiesc acele sentimente de încredere şi dragoste.

În timp ce mă gândeam la această experienţă, am încercat să-mi amintesc câţi diaconi erau în ramura noastră la acea vreme. Din câte-mi pot aminti, cred că erau doi. Totuşi, aceasta s-ar putea să fie o exagerare mare.

Dar nu a contat dacă era unul sau o duzină. M-am simţit onorat şi mi-am dorit să slujesc cât de bine îmi stătea în putinţă şi să nu-i dezamăgesc nici pe preşedintele meu de ramură, nici pe Domnul.

Înţeleg acum că atunci când preşedintele de ramură mi-a dat acea chemare ar fi putut doar să mi-o ofere fără să stea să-mi explice nimic. El ar fi putut pur şi simplu să-mi spună pe hol sau în timpul adunării noastre a preoţiei că eram noul preşedinte al cvorumului diaconilor.

În schimb, el a petrecut timp cu mine şi m-a ajutat să înţeleg nu doar ce-ul însărcinării mele şi al noii mele responsabilităţi, ci şi mai important, de ce-ul.

Acest lucru este ceva ce nu voi uita niciodată.

Scopul acestei povestiri nu este doar de a descrie cum să oferiţi chemări în cadrul Bisericii (deşi, pentru mine, acesta a fost un exemplu minunat privind modul corespunzător în care se face aceasta). Aceasta este o lecţie despre forţa motrice a conducerii preoţiei care trezeşte spiritul şi îndeamnă la acţiune.

Trebuie să ni se amintească în mod constant despre motivele eterne din spatele lucrurilor care ni s-au poruncit să le facem. Principiile de bază ale Evangheliei trebuie să fie integrate în viaţa noastră, chiar dacă aceasta înseamnă să le învăţăm de nenumărate ori. Aceasta nu înseamnă că acest proces ar trebui să devină o rutină sau plictisitor. Atunci când predăm principiile fundamentale în căminele noastre sau la Biserică, să lăsăm văpaia entuziasmului faţă de Evanghelie şi flacăra mărturiei să aducă lumină, căldură şi bucurie în inimile celor pe care-i învăţăm.

Începând cu cel mai nou diacon rânduit şi până la cel mai vechi înalt preot în oficiul respectiv, cu toţii avem liste cu ce am putea şi ar trebui să facem în cadrul responsabilităţilor noastre din cadrul preoţiei. Ce-ul este important în lucrarea noastră şi noi trebuie să-i acordăm atenţie. Dar de ce-ul slujirii în cadrul preoţiei este acela care ne ajută să descoperim entuziasmul, pasiunea şi puterea preoţiei.

Ce-ul slujirii în cadrul preoţiei ne învaţă ce să facem. De ce-ul ne inspiră sufletul.

Ce-ul informează, însă de ce-ul transformă.

O altă chemare în cadrul preoţiei la care m-am gândit mi-a fost dată mulţi ani mai târziu, când aveam propria mea familie. Ne mutasem înapoi în Frankfurt, Germania, iar eu tocmai fusesem promovat la locul de muncă, lucru ce solicita o mare parte din timpul şi atenţia mea. În această perioadă ocupată din viaţa mea, vârstnicul Joseph B. Wirthlin mi-a oferit chemarea de a sluji în calitate de preşedinte de ţăruş.

În timpul interviului pe care el l-a avut cu mine, mi-au trecut multe gânduri prin minte, unul dintre cele mai importante dintre acestea fiind gândul îngrijorător că era posibil să nu am timpul necesar acestei chemări. Deşi m-am simţit umil şi onorat datorită chemării respective, am ezitat puţin dacă s-o accept. Dar a fost o ezitare scurtă, deoarece ştiam că vârstnicul Wirthlin era chemat de Dumnezeu şi că el realiza lucrarea Domnului. Ce altceva aş fi putut face decât s-o accept?

Sunt momente când trebuie să păşim cu credinţă în întuneric, având încredere că Dumnezeu va face ca noi să păşim pe un pământ solid. Astfel, am acceptat-o cu bucurie, ştiind că Dumnezeu avea să mă ajute.

În perioada de început a acestei responsabilităţi, noi, ca ţăruş, am avut privilegiul să fim instruiţi de unii dintre cei mai măreţi învăţători şi conducători din cadrul Bisericii − cum ar fi vârstnicul Russell M. Nelson şi preşedintele Thomas S. Monson, care au venit în zona noastră. Învăţătura lor a fost ca roua din cer pentru noi, inspirându-ne. Încă am notiţele pe care le-am luat în timpul acelor sesiuni de instruire. Aceste autorităţi generale ne-au insuflat viziunea a ceea ce înseamnă să întemeiezi împărăţia lui Dumnezeu prin clădirea mărturiilor personale şi întărirea familiilor. Ei ne-au ajutat să vedem cum să punem în practică adevărul şi principiile Evangheliei în situaţiile noastre specifice şi la vremea noastră. Cu alte cuvinte, conducători inspiraţi ne-au ajutat să vedem de ce-ul Evangheliei şi, apoi, noi a trebuit să ne suflecăm mânecile şi să ne apucăm de treabă.

Nu a trecut mult timp până când noi am înţeles că existau foarte multe lucruri pe care preşedinţia ţăruşului putea să le facă − de fapt, atât de multe încât dacă nu ne-am fi stabilit priorităţi inspirate, le-am fi putut pierde din vedere pe cele importante. Priorităţi concurente au început să apară, abătându-ne atenţia de la viziunea împărtăşită de autorităţile generale. Erau multe lucruri „bune” de făcut, dar nu toate contau la fel de mult.

Noi am învăţat o lecţie importantă: faptul că ceva care este bun nu este întotdeauna un motiv suficient pentru ane oferi timpul şi resursele. Activităţile, iniţiativele şi planurile noastre trebuie să fie inspirate de de ce-ul slujirii noastre în cadrul preoţiei şi bazate pe acesta şi nu pe vreo tendinţă ostentativă sau pe vreun interes temporar. Altfel, ele ne pot perturba eforturile, ne pot atenua energia şi ne pot prinde mult prea concentraţi asupra propriilor noastre interese, spirituale sau temporare, care nu constituie esenţa uceniciei.

Dragi fraţi, ştim cu toţii că este nevoie de autodisciplină pentru a rămâne concentraţi asupra lucrurilor care au puterea cea mai mare de a spori dragostea noastră faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele nostru, de a revigora căsnicii, de a întări familii şi de a clădi împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Asemenea unui pom fructifer care are ramuri şi frunze din abundenţă, din vieţile noastre trebuie să îndepărtăm în mod frecvent anumite lucruri pentru a ne asigura că ne folosim energia şi timpul pentru a ne îndeplini adevăratul scop − să „[facem] roade bune”¹!

Deci, cum ştim ce să alegem? Noi toţi avem responsabilitatea de a determina acest lucru pentru noi înşine. Totuşi, ni s-a poruncit să studiem scripturile în mod sârguincios, să dăm ascultare cuvintelor profeţilor şi decizia să fie rezultatul rugăciunii rostită cu credinţă, rugăciunii serioase şi plină de devotament.

Dragi fraţi, ne putem bizui pe Dumnezeu. Prin intermediul Spiritului Sfânt, El va vorbi minţii şi inimii noastre cu privire la calea pe care trebuie s-o urmăm în fiecare perioadă a vieţii noastre.

Dacă inima noastră este pură − dacă nu căutăm slava noastră, ci slava Dumnezeului cel Atotputernic, dacă noi căutăm să facem voia Lui, dacă noi căutăm să binecuvântăm viaţa membrilor familiei noastre şi a semenilor noştri − nu vom fi lăsaţi singuri. Preşedintele Monson ne-a amintit deseori: „Când noi facem lucrarea Domnului, avem dreptul să primim ajutorul Său”².

Tatăl dumneavoastră Ceresc „[va] merge în faţa voastră. [El va] fi la dreapta voastră şi la stânga voastră şi Spiritul [Său] va fi în inima voastră şi îngerii [Săi] în jurul vostru pentru a vă susţine”³.

Dragii mei fraţi, primim binecuvântări divine pentru slujirea noastră în cadrul preoţiei datorită eforturilor noastre sârguincioase, bunăvoinţei noastre de a face sacrificii şi dorinţei noastre de a face ceea ce este drept. Noi trebuie să fim cei care acţionează şi nu cei asupra cărora se acţionează. Predicarea este bună, însă cuvântările care nu duc la fapte sunt ca focurile care nu dau căldură sau ca apa care nu poate potoli setea.

Când punem doctrina în practică, puterea purificatoare a Evangheliei are o influenţă mai mare asupra noastră şi puterea preoţiei ne face să fim foarte entuziasmaţi.

Thomas Edison, bărbatul care a scăldat lumea cu becuri cu filamente electrice, a spus că „valoarea unei idei depinde de folosirea ei”⁴. În mod asemănător, doctrina Evangheliei devine mai valoroasă atunci când este pusă în practică.

Nu trebuie să permitem doctrinelor preoţiei să adoarmă în inima noastră şi să nu fie puse în practică în viaţa noastră. Dacă există vreo căsnicie sau vreo familie care are nevoie de ajutor − poate chiar şi a noastră − haideţi să nu stăm doar să aşteptăm şi să vedem. Haideţi să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru planul fericirii care include credinţa, pocăinţa, iertarea şi începuturi noi. Punerea în practică a doctrinei preoţiei ne va ajuta să devenim soţi, taţi şi fii care înţeleg de ce-ul preoţiei şi puterea sa de a salva şi proteja frumuseţea şi caracterul sfânt al familiilor eterne.

Conferinţa generală este întotdeauna un timp bun atât pentru a asculta, cât şi pentru a pune în practică. Prin urmare, fie ca noi să fim „împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători”⁵. Dragi fraţi, vă invit să cugetaţi la cuvintele rostite de slujitorii lui Dumnezeu pe parcursul acestui sfârşit de săptămână. Apoi, îngenuncheaţi. Rugaţi-L pe Dumnezeu, Tatăl nostru Ceresc, să vă lumineze mintea şi să vă atingă inima. Imploraţi-L pe Dumnezeu să vă îndrume în viaţa de zi cu zi, în responsabilităţile pe care le aveţi în cadrul Bisericii şi în provocările personale cu care vă confruntaţi în prezent. Urmaţi îndemnurile Spiritului − nu amânaţi. Dacă faceţi toate aceste lucruri, vă promit că Domnul nu vă va lăsa singuri.

Noi ştim că, în pofida celor mai bune intenţii ale noastre, lucrurile nu se desfăşoară mereu conform planului. Facem greşeli în viaţă şi în slujirea noastră în cadrul preoţiei. Uneori, ne împiedicăm şi cădem.

Când Domnul ne sfătuieşte să „[continuăm] cu răbdare până când [devenim] perfecţi”⁶, El recunoaște că pentru aceasta este nevoie de timp şi de perseverenţă. Faptul de a înţelege de ce-ul privind Evanghelia şi de ce-ul privind preoţia ne va ajuta să înţelegem scopul divin al tuturor lucrurilor. Ne va motiva și ne va întări să facem ceea ce este drept, chiar şi atunci când este greu. Concentrarea asupra principiilor de bază ale vieţii trăită conform Evangheliei ne va binecuvânta cu claritate, înţelepciune şi îndrumare.

„Să nu perseverăm noi într-o cauză aşa măreaţă?”⁷. Ba da, dragi fraţi, o vom face!

Fiind îndrumaţi de Spiritul Sfânt, vom învăţa din greşelile noastre. Dacă ne împiedicăm, ne vom ridica. Dacă ne vom clătina, vom merge mai departe. Nu vom şovăi niciodată; nu vom renunţa niciodată.

În calitate de confrerie puternică a preoţiei nepieritoare a lui Dumnezeu, vom sta împreună, umăr lângă umăr, concentraţi asupra principiilor Evangheliei restaurate a lui Isus Hristos şi slujindu-le cu recunoştinţă Dumnezeului nostru şi semenilor noştri, dând dovadă de devotament şi de dragoste.

Dragii mei fraţi, vă mărturisesc astăzi că Dumnezeu Tatăl şi Fiul Său, Isus Hristos, trăiesc. Ei sunt reali! Ei există!

Nu sunteţi singuri. Tatălui dumneavoastră din Cer Îi pasă de dumneavoastră şi doreşte să vă binecuvânteze şi să vă susţină în neprihănire.

Fiţi siguri că Dumnezeu vorbeşte omenirii în zilele noastre. El vă va vorbi!

Profetul Joseph Smith a văzut ceea ce a spus că a văzut. Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă este restaurată pe pământ prin puterea şi autoritatea Dumnezeului cel Atotputernic.

Rugăciunea mea este ca noi, în calitate de deţinători ai preoţiei Sale, să fim mereu pe aceeaşi lungime de undă cu de ce-ul slujirii în cadrul preoţiei şi să folosim principiile fundamentale ale Evangheliei restaurate pentru a transforma viaţa noastră şi viaţa celor cărora le slujim.

Făcând astfel, puterea infinită a ispăşirii ne va purifica, ne va curăţa şi perfecţiona spiritele şi caracterele până când vom deveni bărbaţii care trebuie să devenim. Vă mărturisesc despre aceasta în numele sacru al lui Isus Hristos, amin.