Ce crede Hristos despre mine?

Un reporter al unei publicaţii importante din Brazilia a studiat mult despre Biserică cu scopul de a scrie un articol important.¹ El a studiat doctrina noastră şi a vizitat centre de pregătire a misionarilor şi centre umanitare. El a vorbit cu prieteni ai Bisericii şi cu alţi oameni care nu aveau cele mai bune sentimente faţă de Biserică. În timpul interviului pe care l-a avut cu mine, reporterul chiar nu ştia ce să creadă atunci când m-a întrebat: „Cum este posibil ca cineva să nu vă considere creştin?”. Ştiam că se referea la Biserică, însă, cumva, mintea mea a primit întrebarea ca fiind una adresată mie personal şi m-am găsit în situaţia de a mă întreba în sinea mea: „Reflectă viaţa mea dragostea şi devotamentul pe care le am faţă de Salvator?”.

Isus i-a întrebat pe farisei: „Ce credeţi voi despre Hristos?”². La evaluarea noastră finală, calitatea noastră de ucenic nu va fi analizată de către prieteni sau de către duşmani. De fapt, conform spuselor lui Pavel, „ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos”³. În acea zi, întrebarea importantă pentru fiecare dintre noi va fi: „Ce crede Hristos despre mine?”.

Deşi El iubeşte toată omenirea, Isus s-a referit cu un ton dojenitor la unii din jurul Său ca fiind făţarnici⁴, nebuni⁵ şi cei care lucrează fărădelege⁶. În mod aprobator, el i-a numit pe alţii fiii împărăţiei⁷ şi lumina lumii⁸. El a făcut referire în mod dezaprobator la unii ca fiind orbi⁹ şi neroditori¹⁰. El i-a lăudat pe alţii ca fiind cu inima curată¹¹ şi flămânzi după neprihănire¹². El a fost trist că unii erau necredincioşi¹³ şi din lume¹⁴, iar pe alţii El i-a considerat ca fiind aleşi¹⁵, ucenici¹⁶, prieteni¹⁷. Prin urmare, fiecare trebuie să ne întrebăm: „Ce crede Hristos despre mine?”.

Preşedintele Thomas S. Monson a descris lumea din zilele noastre ca una care se îndepărtează de „tot ce este spiritual… [în care] vântul schimbării se învolbură în jurul nostru şi principiile morale ale societăţii continuă să se dezintegreze chiar în faţa ochilor noştri”¹⁸. Este o perioadă de neîncredere şi indiferenţă crescânde faţă de Hristos şi învăţăturile Sale.

În toată această agitaţie, noi ne bucurăm să fim ucenici ai lui Isus Hristos. Noi vedem mâna Domnului peste tot în jurul nostru. Destinaţia noastră este pregătită în mod minunat înaintea noastră. „Viaţa veşnică este aceasta”, S-a rugat Isus, „să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu”¹⁹. Faptul de a fi un ucenic în aceste zile ale vieţii va fi un simbol al cinstei de-a lungul eternităţii.

Mesajele pe care le-am auzit în timpul acestei conferinţe sunt indicatoare din partea Domnului care să ne îndrume în călătoria uceniciei noastre. Ascultând mesajele din ultimele două zile, rugându-ne pentru îndrumare spirituală şi pe măsură ce vom studia şi ne vom ruga despre aceste mesaje în zilele care vor urma, Domnul ne va binecuvânta cu îndrumare personală prin intermediul darului Duhului Sfânt. Aceste sentimente ne îndreaptă şi mai mult către Dumnezeu, prin pocăinţă, supunere, credinţă şi încredere. Salvatorul răspunde faptelor noastre de credinţă. „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el, şi vom locui împreună cu el.”²⁰

Invitaţia lui Isus „vino şi urmează-Mă”²¹ nu este adresată doar celor care sunt pregătiţi să participe la Jocurile olimpice spirituale. De fapt, ucenicia nu este deloc o competiţie, ci o invitaţie adresată tuturor. Călătoria uceniciei noastre nu este doar un tur de stadion, nici măcar un maraton. În realitate, este o călătorie pe durata întregii vieţi către o lume mai celestială.

Această invitaţie este un apel la efort zilnic. Isus a spus: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele”²². „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi, şi să Mă urmeze.”²³ Este posibil să nu fim zilnic în cea mai bună formă, dar dacă încercăm, invitaţia lui Isus este plină de încurajare şi speranţă: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă”²⁴.

Indiferent de locul unde vă aflaţi acum pe drumul uceniciei, sunteţi pe drumul cel bun, pe drumul către viaţa eternă. Împreună ne putem înălţa şi întări reciproc în zilele măreţe şi importante care vor veni. Indiferent de greutăţile de care avem parte, de slăbiciunile care ne limitează sau de imposibilităţile care ne înconjoară, noi trebuie să avem credinţă în Fiul lui Dumnezeu, care a afirmat: „Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede”²⁵.

Permiteţi-mi să împărtăşesc două exemple privind ucenicia în acţiune. Primul este din viaţa preşedintelui Thomas S. Monson, demonstrând puterea bunătăţii simple şi a învăţăturii lui Isus: „Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru”²⁶.

Cu aproape 20 de ani în urmă, preşedintele Monson a vorbit în cadrul unei conferinţe generale despre o tânără fată în vârstă de 12 ani care suferea de cancer. Dânsul a vorbit despre curajul ei şi despre bunătatea prietenilor ei de a o duce pe Muntele Timpanogos din centrul statului Utah.

În urmă cu câţiva ani, am întâlnit-o pe Jami Palmer Brinton şi am auzit povestirea dintr-o altă perspectivă − perspectiva a ceea ce preşedintele Monson făcuse pentru ea.

Jami l-a întâlnit pe preşedintele Monson în luna martie a anului 1993, la o zi după ce i se spusese că o excrescenţă aflată deasupra genunchiului ei drept era un cancer de oase care avansa rapid. Alături de tatăl ei, preşedintele Monson i-a dat o binecuvântare a preoţiei, făcându-i următoarea promisiune: „Isus va fi la dreapta ta şi la stânga ta pentru a te susţine”.

„Înainte să plec din biroul dânsului în acea zi”, a spus Jami, „am dezlegat un balon care era legat de scaunul meu cu rotile şi i l-am dat. «Eşti cel mai bun!», scria pe el cu litere strălucitoare”.

În timpul tratamentelor ei de chimioterapie şi a operaţiei pentru salvarea piciorului, preşedintele Monson nu a uitat-o. Jami a spus: „Preşedintele Monson a exemplificat ceea ce înseamnă să fii un adevărat ucenic al lui Hristos. [Dânsul] m-a scos din starea de tristeţe şi mi-a oferit o speranţă mare şi trainică”. După trei ani de la prima lor întâlnire, Jami se afla din nou în biroul preşedintelui Monson. La sfârşitul întâlnirii, dânsul a făcut ceva ce Jami nu va uita niciodată. Tipic atenţiei de care dă dovadă preşedintele Monson, dânsul i-a făcut o surpriză oferindu-i exact acelaşi balon pe care ea i-l oferise în urmă cu trei ani. „Eşti cel mai bun!”, scria pe balon. Dânsul îl păstrase, ştiind că ea avea să revină în biroul său după ce se va fi vindecat de cancer. După 14 ani de când a întâlnit-o pe Jami pentru prima dată, preşedintele Monson a înfăptuit căsătoria ei cu Jason Brinton în Templul Salt Lake.²⁷

Noi putem învăţa atât de multe din ucenicia preşedintelui Monson. Dânsul sfătuieşte deseori autorităţile generale să-şi amintească următoarea întrebare simplă: „Ce ar face Isus?”.

Isus i-a spus fruntaşului sinagogii: „Nu te teme, crede numai!”²⁸. Ucenicia înseamnă să-L credem atât în momentele de pace, cât şi în momentele grele, când durerea şi teama noastră sunt liniştite numai prin credinţa că El ne iubeşte şi că Îşi ţine promisiunile.

Recent, am cunoscut o familie care este un exemplu minunat privind modul în care Îl credem. Olgan şi Soline Saintelus din Port-au-Prince, Haiti, mi-au relatat povestea lor.

În data de 12 ianuarie 2010, Olgan era la muncă iar Soline era la Biserică în momentul în care un cutremur devastator a zguduit Haiti. Cei trei copii ai lor − Gancci, în vârstă de cinci ani, Angie, în vârstă de trei ani şi Gansly, în vârstă de un an − erau acasă, în apartamentul lor alături de un prieten al familiei.

Peste tot se produseseră distrugeri uriaşe. După cum vă amintiţi, zeci de mii de oameni şi-au pierdut viaţa în acea lună ianuarie, în Haiti. Olgan şi Suline au fugit cât au putut de repede la apartamentul lor pentru a-şi găsi copiii. Clădirea de trei etaje în care locuia familia Saintelus se prăbuşise.

Copiii nu reuşiseră să iasă. Niciun efort de salvare nu avea să fie făcut pentru o clădire care era complet distrusă.

Olgan şi Soline Saintelus slujiseră amândoi în misiuni cu timp deplin şi fuseseră căsătoriţi în templu. Ei credeau în Salvator şi în promisiunile Lui către ei. Cu toate acestea, inimile lor erau frânte. Au plâns într-un mod incontrolabil.

Olgan mi-a spus că atunci când a ajuns în culmea disperării, a început să se roage. „Tată Ceresc, dacă este în acord cu voia Ta, dacă măcar unul dintre copiii mei ar putea fi în viaţă, Te rog, Te rog să ne ajuţi”. El a mers de nenumărate ori în jurul clădirii, rugându-se pentru inspiraţie. Vecinii au încercat să-l aline şi să-l ajute să accepte pierderea copiilor săi. Olgan a continuat să meargă în jurul molozului clădirii prăbuşite sperând şi rugându-se. Apoi, s-a întâmplat ceva miraculos. Olgan a auzit plânsul unui bebeluş care era aproape imposibil de auzit. Era plânsul bebeluşului său.

Ore întregi vecinii au săpat cu disperare în moloz, riscându-şi propriile vieţi. În întunericul nopţii, printre zgomotele puternice ale ciocanelor şi dălţilor, salvatorii au auzit încă un sunet. Ei au încetat să mai bată şi au ascultat. Nu le venea să creadă ce auzeau. Era sunetul unui copilaş − şi copilul cânta. Gancci, în vârstă de cinci ani, a spus ulterior că el ştia că tatăl lui avea să-l audă dacă el cânta. Sub greutatea betonului prăbuşit care a dus mai târziu la amputarea unui braţ, Gancci cânta cântecul lui preferat: „Copil al Domnului”²⁹.

Odată cu trecerea timpului, în mijlocul întunericului, morţii şi disperării multor altor copii preţioşi din Haiti ai lui Dumnezeu, familia Saintelus a avut parte de un miracol. Gancci, Angie şi Gansly au fost găsiţi în viaţă sub clădirea distrusă.³⁰

Miracolele nu au loc întotdeauna imediat. Uneori, ne întrebăm circumspecţi de ce miracolul pentru care ne-am rugat cu atâta ardoare nu se întâmplă aici şi acum. Însă atunci când avem încredere în Salvator, miracolele promise vor avea loc. Indiferent dacă în această viaţă sau în următoarea, totul va fi făcut aşa cum se cuvine. Salvatorul declară: „Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte”³¹. „În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.”³²

Vă mărturisesc că dacă Îl iubiţi, dacă aveţi încredere în El şi dacă Îl urmaţi, veţi simţi dragostea şi aprobarea Lui. Când veţi întreba „Ce crede Hristos despre mine?”, veţi şti că sunteţi ucenicii Lui; sunteţi prietenii Lui. Prin harul Său, El va face pentru dumneavoastră ceea ce nu puteţi face singuri.

Aşteptăm cu nerăbdare cuvintele de încheiere ale preaiubitului nostru profet. Preşedintele Thomas S. Monson a fost rânduit apostol al Domnului Isus Hristos când eu aveam 12 ani. Timp de peste 48 de ani am fost binecuvântaţi să-l auzim depunând mărturie despre Isus Hristos. Eu mărturisesc că dânsul este acum apostolul Salvatorului cu cea mai mare vechime în această chemare pe pământ.

Cu mare dragoste şi admiraţie faţă de numeroşii ucenici ai lui Isus Hristos care nu sunt membri ai acestei Biserici, noi declarăm cu umilinţă că îngeri s-au întors pe pământ în zilele noastre. Biserica lui Isus Hristos, aşa cum El a stabilit-o în vechime, a fost restaurată, alături de puterea, rânduielile şi binecuvântările cerului. Cartea lui Mormon este un alt testament al lui Isus Hristos.

Eu mărturisesc că Isus Hristos este Salvatorul lumii. El a suferit şi a murit pentru păcatele noastre şi a înviat în a treia zi. El a înviat! La un moment dat, în viitor, orice genunchi se va pleca şi orice limbă va mărturisi că El este Hristosul.³³ În acea zi, preocuparea noastră nu va fi: „Mă consideră ceilalţi creştin?”. În acel timp, ochii noştri vor fi aţintiţi asupra Lui, iar sufletele noastre vor fi concentrate asupra întrebării: „Ce crede Hristos despre mine?”. El trăieşte! Vă mărturisesc astfel în numele lui Isus Hristos, amin.