„Pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi”

Vârstnicul Shayne M. Bowen

din Cei Şaptezeci


Datorită Lui, a Salvatorului nostru Isus Hristos, acele sentimente de tristeţe, singurătate şi disperare vor fi înghiţite, într-o zi, de plenitudinea bucuriei.

În timp ce slujeam ca tânăr misionar în Chile, eu şi colegul meu am cunoscut, în ramură, o familie formată din şapte persoane. Mama venea la adunări în fiecare săptămână, împreună cu copiii ei. Am presupus că erau membri vechi ai Bisericii. După câteva săptămâni, am aflat că nu fuseseră botezaţi.

Am contactat imediat familia şi am întrebat dacă o puteam vizita pentru a o învăţa. Tatăl nu a fost interesat să înveţe despre Evanghelie, dar nu s-a opus ca familia lui să fie învăţată.

Sora Ramirez asimila repede ceea ce-i predam în timpul lecţiilor. Era nerăbdătoare să înveţe toată doctrina propovăduită de noi. Într-o seară, în timp ce discutam despre botezul copiilor mici, am propovăduit despre faptul că pruncii sunt nevinovaţi şi nu au nevoie de botez. Am invitat-o să citească din cartea lui Moroni:

„Iată, îţi spun eu ţie că voi trebuie să propovăduiţi lucrul acesta – pocăinţă şi botez pentru aceia care sunt responsabili şi capabili să păcătuiască; da, învăţaţi-i pe părinţi cum că ei trebuie să se pocăiască şi să fie botezaţi şi să se umilească la fel ca şi pruncii lor şi atunci ei cu toţii vor fi salvaţi împreună cu pruncii lor.

Şi pruncii lor nu au nevoie de nicio pocăinţă şi nici de botez. Iată, botezul este pentru pocăinţă, pentru înfăptuirea poruncilor, pentru iertarea păcatelor.

Dar pruncii sunt vii în Hristos, chiar de la crearea lumii; dacă nu ar fi aşa, atunci Dumnezeu este un Dumnezeu părtinitor şi, de asemenea, un Dumnezeu schimbător şi un părtinitor al oamenilor; căci cât de mulţi prunci nu au murit fără să fi fost botezaţi!”1.

După ce a citit această scriptură, sora Ramirez a început să plângă. Eu şi colegul meu eram nedumeriţi. Am întrebat: „Soră Ramirez, am spus sau am făcut ceva care v-a jignit?”.

Ea a spus: „Oh, nu, vârstnicule, nu ai greşit cu nimic. Cu şase ani în urmă, am avut un băieţel. A murit înainte să fi apucat să-l botezăm. Preotul nostru ne-a spus că, deoarece nu fusese botezat, avea să stea în purgatoriu întreaga eternitate. Timp de şase ani, inima mi-a fost apăsată de durere şi de remuşcări. După ce am citit această scriptură, ştiu, prin puterea Duhului Sfânt, că este adevărată. Am simţit că mi-a fost luată o mare povară şi acestea sunt lacrimi de bucurie”.

Mi-am adus aminte de învăţăturile profetului Joseph Smith, care a propovăduit această doctrină alinătoare: „Domnul îi ia pe mulţi, chiar în pruncie, ca ei să scape de invidia oamenilor, de tristeţea şi relele acestei lumi în care trăim; ei au fost prea puri, prea dragi, pentru a trăi pe pământ; de aceea, dacă privim aşa cum trebuie, în loc să jelim, avem motiv să ne bucurăm pentru că ei au fost eliberaţi de rău, iar noi îi vom avea din nou, în curând”2.

După şase ani de suferinţă şi durere aproape insuportabile, adevărata doctrină, revelată de Tatăl iubitor din Cer printr-un profet din zilele din urmă, a adus un sentiment plăcut, de pace acestei femei chinuite. Sora Ramirez şi copiii ei, care aveau opt ani şi peste opt ani, au fost botezaţi.

Îmi amintesc că am scris familiei mele, exprimându-mi recunoştinţa pe care am simţit-o în inimă pentru cunoaşterea acestui adevăr şi a multor altora, clare şi preţioase, ale Evangheliei restaurate a lui Isus Hristos. Nu mi-am imaginat niciodată că acest minunat principiu adevărat avea să mă ajute şi pe mine în viitor şi că avea să fie pentru mine leacul din Galaad.

Doresc să mă adresez celor care au pierdut un copil şi au întrebat: „De ce mie?”. Sau care şi-au pus sub semnul întrebării însăşi credinţa în Tatăl iubitor din Cer. Mă rog ca, prin puterea Duhului Sfânt, să vă pot aduce puţină speranţă, pace şi înţelegere. Doresc să fiu un instrument care să contribuie la restaurarea credinţei dumneavoastră în Tatăl nostru iubitor din Cer, care cunoaşte toate lucrurile şi ne permite să trecem prin încercări, astfel încât să putem ajunge să-L cunoaştem şi să-L iubim şi să înţelegem că fără El nu avem nimic.

În ziua de 4 februarie 1990, ni s-a născut al treilea fiu şi al şaselea copil. I-am dat numele Tyson. Era un băieţel frumos şi membrii familiei l-au primit cu inimile şi braţele deschise. Fraţii şi surorile lui erau atât de mândri de el! Toţi gândeam că era cel mai perfect băieţel care se născuse vreodată.

Când avea opt luni, Tyson a încercat să înghită o bucată de cretă pe care o găsise pe covor. Creta i-a rămas în gât şi el nu a mai putut respira. Fratele lui mai mare l-a adus pe Tyson la etajul de sus, strigând din răsputeri: „Bebeluşul nu respiră. Bebeluşul nu respiră”. Am aplicat procedura de resuscitare şi am sunat la 911.

Paramedicii au sosit şi l-au dus în grabă pe Tyson la spital. În sala de aşteptare, am continuat să ne rugăm cu ardoare, implorându-L pe Dumnezeu să facă o minune. După un timp care ni s-a părut o eternitate, doctoriţa a intrat în sală şi a spus: „Îmi pare rău. Nu mai putem face nimic. Puteţi merge să-l vedeţi”. Apoi, a plecat.

Când am intrat în camera în care zăcea Tyson, am văzut micuţa noastră rază de bucurie lipsită de viaţă. Părea să aibă o strălucire celestă în jurul micului său trup. Era atât de strălucitor şi pur.

În acel moment, simţeam că viaţa noastră nu mai avea niciun sens. Cum ne puteam întoarce la ceilalţi copii şi să le explicăm că Tyson nu avea să mai vină acasă?

Voi vorbi numai în numele meu în timp ce vă voi relata în continuare această experienţă. Eu şi angelica mea soţie am trecut împreună prin această încercare, dar nu mă simt în stare să exprim sentimentele unei mame şi nu voi încerca niciodată să fac aceasta.

Este imposibil să descriu amestecul de sentimente pe care le trăiam în acel moment al vieţii mele. Mai tot timpul, m-am simţit ca într-un coşmar şi speram să mă trezesc curând şi să constat că acest coşmar îngrozitor lua sfârşit. Nu am dormit multe nopţi. Deseori, în timpul nopţii, rătăceam dintr-o cameră în alta, asigurându-mă că ceilalţi copii ai noştri erau în siguranţă.

Sentimentul de vinovăţie îmi chinuia sufletul. Mă simţeam atât de vinovat. Mă consideram răspunzător. Eram tatăl lui; ar fi trebuit să fac mai mult pentru a-l proteja. Dacă aş fi făcut ceva, nu s-ar fi întâmplat. Uneori, chiar şi astăzi, după 22 de ani, acele sentimente încep să se strecoare în inima mea şi trebuie să scap repede de ele pentru că ele pot fi distrugătoare.

La aproximativ o lună după moartea lui Tyson, am avut un interviu cu vârstnicul Dean L. Larsen. El m-a ascultat cu răbdare şi voi fi mereu recunoscător pentru sfatul şi dragostea sa. El a spus: „Nu cred că Domnul ar vrea să te pedepseşti pentru moartea băieţelului tău”. Am simţit dragostea Tatălui meu Ceresc prin intermediul unuia dintre vasele Sale alese.

Totuşi, gândurile chinuitoare au continuat să mă urmărească şi, în scurt timp, am început să simt furie. „Nu este drept! Cum a putut Dumnezeu să-mi facă aşa ceva? De ce mie? Ce am făcut să merit acest lucru?” Simţeam furie chiar şi faţă de persoanele care încercau să ne aline. Îmi aduc aminte că unii prieteni spuneau: „Ştiu ce simţi”. Eu gândeam: „Nu ai idee cum mă simt. Lasă-mă în pace”. Curând am aflat că autocompătimirea poate fi foarte dăunătoare. Îmi era ruşine de mine pentru că avusesem gânduri neplăcute despre prieteni dragi care încercau să ne ajute.

În timp ce mă simţeam vinovat, furios şi autocompătimirea încerca să mă copleşească, m-am rugat ca inima mea să se poată schimba. Prin experienţe personale foarte sacre, Domnul mi-a dat o nouă inimă şi, deşi tot singuratic şi îndurerat, întreaga mea perspectivă s-a schimbat. Mi-a fost dat să cunosc că nu fusesem jefuit, ci că mă aştepta o mare binecuvântare dacă aveam să mă dovedesc credincios.

Viţa mea a început să se schimbe şi am fost capabil să privesc înainte cu speranţă, în loc să privesc în urmă cu disperare. Eu depun mărturie că această viaţă nu este sfârşitul. Lumea spiritelor există. Învăţăturile profeţilor cu privire la viaţa de după moarte sunt adevărate. Această viaţă nu este decât o etapă temporară în călătoria noastră de întoarcere la Tatăl nostru Ceresc.

Tyson a rămas parte integrantă a familiei noastre. De-a lungul anilor, a fost minunat să vedem mila şi bunătatea unui Tată iubitor din Cer, care a permis familiei noastre să simtă în moduri foarte palpabile influenţa lui Tyson. Eu depun mărturie că vălul este subţire. Sentimentele de loialitate, dragoste şi unitate familială nu dispar când cei dragi ai noştri trec de cealaltă parte; dimpotrivă, acele sentimente se intensifică.

Uneori, oamenii vor întreba: „De cât timp ai avut nevoie ca să treci peste o astfel de durere?”. Adevărul este că nu vei trece niciodată peste ea până când nu vei fi, din nou, împreună cu cei dragi plecaţi. Nu voi avea niciodată o plenitudine a bucuriei până când nu vom fi reuniţi în dimineaţa primei învieri.

„Pentru că omul este spirit. Elementele sunt veşnice şi spiritul şi elementele, inseparabil legate, primesc o plenitudine de bucurii;

şi când sunt separate, omul nu poate primi o plenitudine de bucurie”3.

Dar până atunci, aşa cum ne-a învăţat Salvatorul, putem continua cu voie bună.4

Am învăţat că durerea amară, aproape insuportabilă poate deveni dulce când te îndrepţi către Tatăl din Cer şi Îl implori să-ţi dea alinarea Sa care vine prin planul salvării întocmit de El, prin Fiul Său, Isus Hristos, şi prin Mângâietorul Său, care este Duhul Sfânt.

Ce binecuvântare glorioasă este acest lucru în vieţile noastre! Nu ar fi tragic să nu simţim o mare tristeţe când pierdem un copil? Cât Îi sunt de recunoscător Tatălui meu din Cer că ne-a permis să iubim profund şi să iubim etern! Cât sunt de recunoscător pentru familiile eterne! Cât sunt de recunoscător că El a revelat, din nou prin profeţii Săi din zilele din urmă, planul glorios al mântuirii!

Aduceţi-vă aminte de sentimentele din inima dumneavoastră în timp ce vă îndepărtaţi de cimitirul în care aţi participat la funeraliile celor dragi şi aţi privit în urmă la coşciugul solitar – întrebându-vă dacă inima nu vi se va frânge.

Eu depun mărturie că, datorită Lui, a Salvatorului nostru Isus Hristos, acele sentimente de tristeţe, singurătate şi disperare vor fi înghiţite, într-o zi, de plenitudinea bucuriei. Eu depun mărturie că ne putem bizui pe El şi că este adevărat ceea ce El a spus:

„Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi.

Peste puţină vreme, lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veţi vedea; pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi”5.

Eu depun mărturie că, aşa cum se spune în Predicaţi Evanghelia Mea, „când ne punem încrederea în ispăşirea lui Isus Hristos, El ne poate ajuta să îndurăm încercările, boala şi durerea. Putem fi plini de bucurie, pace şi alinare. Tot ce este nedrept în viaţă poate fi îndreptat prin ispăşirea lui Isus Hristos”6.

Eu depun mărturie că, în acea luminoasă dimineaţă glorioasă a primei învieri, cei dragi ai dumneavoastră şi ai mei vor ieşi din mormânt, aşa cum a promis Domnul Însuşi, şi noi vom avea plenitudinea bucuriei. Pentru că El trăieşte, şi ei şi noi vom trăi. În numele lui Isus Hristos, amin.

Show References

  1.  

    1.  Moroni 8:10–12.

  2.  

    2.  Învăţături ale preşedinţilor Bisericii: Joseph Smith (2007), p. 185.

  3.  

    3.  Doctrină şi legăminte 93:33–34.

  4.  

    4. Vezi Ioan 16:33.

  5.  

    5.  Ioan 14:18–19.

  6.  

    6.  Predicaţi Evanghelia Mea: un ghid pentru slujirea misionară (2004), p. 52.