Patru titulaturi

O titulatură care ne defineşte pe noi toţi, în cel mai esenţial mod, este aceea de fiu al Tatălui Ceresc. Indiferent de ceea ce suntem sau ceea ce facem în viaţă, nu trebuie să uităm niciodată că suntem literalmente copiii de spirit ai lui Dumnezeu. Am fost copiii Săi înainte de a veni în această lume şi vom fi copiii Săi pentru totdeauna. Acest adevăr fundamental trebuie să influenţeze percepţia asupra propriei persoane, asupra fraţilor şi surorilor noastre şi asupra vieţii însăşi.

Din nefericire, niciunul dintre noi nu se ridică la nivelul cerinţelor acestei titulaturi „căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”¹.

Uneori, eşecul de a ne atinge potenţialul poate fi descurajator, mai ales când ştim ce înseamnă să fim un fiu al lui Dumnezeu. Duşmanului îi place să profite de aceste sentimente ale noastre de nepotrivire. Satana vrea să vă identificaţi mai degrabă cu păcatele dumneavoastră şi nu cu potenţialul dumneavoastră divin. Dragi fraţi, nu-l ascultaţi.

Cu toţii am văzut un prunc care învaţă să meargă. Face un pas mic şi se clatină. El cade. Îl mustrăm pentru că nu reuşeşte? Desigur că nu. Care tată îşi pedepseşete pruncul pentru că s-a poticnit? Noi încurajăm, aplaudăm şi lăudăm fiecare pas mic, deoarece cu fiecare pas, copilul devine mai asemănător părinţilor săi.

Dragi fraţi, în comparaţie cu perfecţiunea lui Dumnezeu, noi, muritorii, abia dacă suntem asemenea pruncilor neîndemânatici şi şovăitori. Însă Tatăl nostru Ceresc iubitor doreşte să devenim asemănători Lui şi, dragi fraţi, aceasta trebuie să fie şi ţelul nostru veşnic. Dumnezeu înţelege că acest lucru nu se va întâmpla dintr-o dată, ci pas cu pas.

Eu nu cred într-un Dumnezeu care stabileşte reguli şi dă porunci doar pentru ca noi să greşim şi ca El să poată să ne pedepsească. Eu cred într-un Tată Ceresc care ne iubeşte şi Îi pasă de noi şi care care se bucură de fiecare efort pe care-l facem pentru a progresa şi a deveni ca El. Chiar şi atunci când ne poticnim, El ne îndeamnă să nu ne descurajăm – să nu renunţăm sau să nu ne eschivăm niciodată de la a ne îndeplini responsabilităţile – ci să prindem curaj, să avem credinţă şi să continuăm să încercăm.

Tatăl nostru din Cer îi îndrumă pe copiii Săi şi trimite adesea ajutor divin nevăzut celor care doresc să-L urmeze pe Salvator.

Şi aceasta ne duce la următoarea titulatură pe care o avem în comun: toţi cei care se străduiesc, cu sinceritate, să Îl urmeze pe Hristos sunt numiţi ucenicii Săi. Deşi recunoaştem că niciunul dintre noi nu este perfect, nu folosim acest lucru drept scuză pentru a ne coborî standardele, pentru a nu trăi conform privilegiilor noastre, pentru a amâna ziua pocăinţei noastre sau pentru a refuza să devenim ucenici mai buni, mai perfecţi şi mai rafinaţi ai Învăţătorului şi Regelui nostru.

Amintiţi-vă că Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă nu este clădită pentru bărbaţi şi femei perfecţi sau care nu sunt afectaţi de ispitele lumeşti, ci, mai degrabă, este clădită pentru oameni ca dumneavoastră şi ca mine. Şi ea este clădită pe stânca Mântuitorului nostru, Domnul Isus Hristos², prin a cărui ispăşire putem fi curătaţi şi putem deveni „cetăţeni… din casa lui Dumnezeu”³.

Fără ispăşirea lui Isus Hristos, viaţa ar fi fără sens, lipsită de speranţă şi viitor. Datorită ispăşirii, viaţa este o călătorie înălţătoare spiritual, plină de îndrumare, de creştere şi dezvoltare care duce la viaţa veşnică în prezenţa Tatălui nostru Ceresc.

Deşi scopul ispăşirii este acela de a ne ajuta pe toţi să devenim mai asemănători lui Hristos, menirea ei nu este aceea de a ne face pe toţi la fel. Câteodată confundăm diferenţele de personalitate cu păcatul. Putem chiar gândi, în mod greşit, că dacă cineva este diferit, înseamnă că nu este plăcut în faţa lui Dumnezeu. Această mentalitate îi deteremină pe unii să creadă că Biserica doreşte să îi facă pe toţi membrii să fie la fel – că noi toţi trebuie să arătăm, să simţim, să gândim şi să ne comportăm la fel. Aceasta ar contrazice înţelepciunea lui Dumnezeu, care a creat fiecare om diferit de fratele lui şi fiecare fiu diferit de tatăl său. Nici măcar gemenii identici nu au aceeaşi personalitate şi identitate spirituală.

Contrazice, de asemenea, dorinţa şi scopul Bisericii lui Isus Hristos, care recunoaşte şi apără libertatea morală de a alege – cu toate consecinţele sale profunde – a fiecărui copil al lui Dumnezeu. În calitate de ucenici ai lui Isus Hristos, suntem uniţi în mărturia noastră despre Evanghelia restaurată şi în angajamentul nostru de a ţine poruncile lui Dumnezeu. Dar avem preferinţe culturale, sociale şi politice diferite.

Biserica devine mai puternică pe măsură ce profităm de această diversitate şi ne încurajăm unii pe alţii să ne dezvoltăm şi să ne folosim talentele pentru a-i întări şi înălţa spiritual pe ceilalţi ucenici.

Dragi fraţi, ucenicia este o călătorie de-o viaţă în care Îl urmăm pe Salvatorul nostru. De-a lungul căii noastre metaforice de la Betleem la Căpăţâna, vom avea multe ocazii de a ne abandona călătoria. Uneori, calea va părea mai dificilă decât ne-am fi dorit. Dar, ca deţinători ai preoţiei, trebuie să avem curajul de a-L urma pe Mântuitorul nostru, chiar şi atunci când crucea noastră pare să fie prea grea de purtat.

Cu fiecare pas pe care îl facem pentru a-L urma pe Fiul lui Dumnezeu, ni se va reaminti că nu suntem încă perfecţi. Dar fie ca noi să fim ucenici neabătuţi şi statornici! Să nu renunţăm! Să fim fideli legămintelor noastre! Să ne uităm totdeauna către Avocatul şi Mântuitorul nostru pe măsură ce ne îndreptăm spre El, cu paşi imperfecţi!

Dragi fraţi, dacă Îl urmăm cu adevărat pe Domnul nostru Isus Hristos, trebuie să acceptăm în totalitate a treia titulatură: vindecător al sufletelor. Noi, cei care am fost rânduiţi la preoţia lui Dumnezeu suntem chemaţi să „[vindecăm] rănile”⁴.

Este datoria noastră să încurajăm, să îndreptăm, să întărim, să înălţăm spiritual şi să vindecăm. Însărcinarea noastră este de a urma exemplul Salvatorului şi de a ne întinde braţele către cei care suferă. Noi „[jelim] împreună cu cei care jelesc… şi [îi mângâiem] pe aceia care au nevoie să fie mângâiaţi”⁵. Pansăm rănile celor suferinzi. Noi „[ajutăm] pe slabi, [înălţăm] mâinile obosite şi [întărim] genunchii care se clatină”⁶.

În calitate de învăţători de acasă, noi sunt vindecători. În calitate de conducători ai preoţiei, noi suntem vindecători. În calitate de taţi, fii, fraţi şi soţi, noi trebuie să fim vindecători devotaţi şi loiali. Într-o mână avem recipientul cu ulei consacrat pentru binecuvântarea celor bolnavi; în cealaltă mână avem o bucată de pâine pentru a-i hrăni pe cei flămânzi şi în inimile noastre avem cuvântul plăcut al lui Dumnezeu „care vindecă sufletul rănit”⁷.

Aceasta este prima şi cea mai importantă responsabilitate a noastră în calitate de deţinători ai preoţiei – şi este valabilă atât pentru deţinătorii Preoţiei aaronice, cât şi pentru cei ai Preoţiei lui Melhisedec. Evanghelia restaurată a lui Isus Hristos binecuvântează vieţi nu doar atunci când credem în ea – ci cu atât mai mult atunci când trăim conform învăţăturilor ei. Punerea în practică a principiilor Evangheliei este ceea ce înalţă spiritual indivizii şi ceea ce întăreşte familiile. Avem privilegiul şi responsabilitatea să facem ceea ce este drept, nu doar să vorbim despre ceea ce este drept.

Salvatorul este Făcătorul de minuni. El este marele Vindecător. El este exemplul nostru, lumina noastră, chiar şi în momentele cele mai întunecate, iar El ne arată calea cea dreaptă.

Să Îl urmăm! Să ne îndeplinim rolul şi să devenim vindecători slujindu-I lui Dumnezeu şi slujindu-le semenilor noştri.

A patra titulatură pe care cu toţii o deţinem ne duce înapoi la prima titulatură din lista noastră. În calitate de fii ai Tatălui nostru Ceresc, noi suntem moştenitori a tot ceea ce El are.

„Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu.

Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El”.⁸

Dragii mei fraţi, gândiţi-vă la acest lucru: noi suntem împreună moştenitori cu Hristos!

Prin urmare, are sens faptul că atât de mulţi dintre noi irosesc atât de mult din timpul, gândurile, mijloacele şi energia preţioase în căutarea prestigiului, a bunurilor lumeşti sau a recreerii prin intermediul dispozitivelor electronice cele mai noi şi mai moderne?

Domnul ne-a făcut promisiunea divină că „toţi aceia care sunt credincioşi astfel încât să obţină aceste două preoţii… [care îndeplinesc] cu credinţă şi sârguinţă chemările lor… Mă [vor primi] pe Mine, spune Domnul… şi acela care Mă primeşte pe Mine Îl primeşte pe Tatăl Meu… de aceea, tot ceea ce are Tatăl Meu îi va fi dat lui”⁹.

Nu-mi pot imagina tot ceea ce înseamnă această promisiune. Dar ştiu că promisiunea este măreaţă, este divină, este veşnică şi merită tot efortul pe care-l depunem în această viaţă.

Cunoscând aceste lucruri, cum am putea noi să nu fim dornici şi bucuroşi să slujim Domnnului şi semenilor noştri şi să ne îndeplinim responsabilităţile din cadrul preoţiei lui Dumnezeu?

Aceasta este una dintre cele mai nobile lucrări care ne va provoca din toate punctele de vedere şi care ne va solicita toate abilităţile. Dorim să vedem cerurile deschizându-se şi să avem parte de îndrumările Duhului Sfânt care să ne arată calea? Atunci, haideţi să ne luăm secera şi să ajutăm în această lucrare – o cauză mult mai importantă decât cea personală!

Faptul de a le sluji lui Dumnezeu şi semenilor noştri ne va pune la încercare şi ne va transforma în ceva ce nu ne-am imaginat niciodată.

Poate credeţi că nu este nevoie de dumneavoastră, că sunteţi trecut cu vederea sau că nu sunteţi dorit, că sunteţi neimportant.

Îmi pare sincer rău dacă vreun deţinător al preoţiei simte astfel. Cu siguranţă, nu sunteţi trecut cu vederea şi nu sunteţi nedorit de Tatăl nostru Ceresc. El vă iubeşte. Şi vă spun că în mod sigur este nevoie de dumneavoastră în Biserica din care faceţi parte.

Nu ştiţi că „Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii ca să facă de ruşine pe cele tari”¹⁰?

Poate este adevărat că suntem slabi. Poate că nu suntem înţelepţi sau puternici. Dar atunci când Dumnezeu lucrează prin intermediul nostru, nimeni şi nimic nu poate sta împotriva noastră.¹¹

De aceea este nevoie de dumneavoastră. Aveţi contribuţia dumneavoastră specială de făcut şi Dumnezeu poate mări acea contribuţie, într-un fel măreţ. Abilitatea dumneavoastră de a contribui nu depinde de chemarea dumneavoastră în Biserică. Ocaziile dumneavoastră de slujire sunt nenumărate. Dacă staţi şi aşteptaţi pe margine, vă încurajez să vă implicaţi.

Nu aşteptaţi o anumită chemare pentru a vă implica din plin în clădirea împărăţiei lui Dumnezeu. În calitatea de deţinător al preoţiei, sunteţi deja chemat să participaţi la lucrare. Studiaţi zilnic cuvântul lui Dumnezeu, rugaţi-vă Tatălui Ceresc zilnic, trăiţi conform principiilor Evangheliei restaurate, oferiţi mulţumiri lui Dumnezeu şi cereţi-I îndrumare. Apoi trăiţi conform cu ceea ce aţi învăţat, atât în cadrul familiei, cât şi în celelalte împrejurări ale vieţii.

În simfonia măreţului Compozitor, aveţi partea dumneavostră de interpretat – notele dumneavoastră pe care trebuie să le cântaţi. Chiar dacă nu le cântaţi, simfonia va continua, în mod sigur, să fie interpretată. Dar, dacă vă ridicaţi şi vă alăturaţi corului şi permiteţi ca puterea lui Dumnezeu să lucreze în dumneavoastră, veţi vedea cum „[se deschid] zăgazurile cerului” şi cum El „[va turna] peste voi belşug de binecuvântare”¹². Atingeţi-vă potenţialul de fiu al lui Dumnezeu şi puteţi fi o influenţă pozitivă în familia, căminul, comunitatea, naţiunea dumneavoastră şi în întreaga lume.

Şi pe parcurs, pe măsură ce „[vă pierdeţi] viaţa” în slujba altora¹³, veţi creşte şi vă veţi dezvolta până ce veţi atinge „înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos”¹⁴. Atunci veţi fi pregătiţi să moşteneşti, împreună cu Hristos, tot ceea ce are Tatăl dumneavoastră.

Dragii mei fraţi, dragii mei prieteni, sunteţi importanţi. Sunteţi iubiţi. Este nevoie de dumneavoastră. Această lucrare este adevărată. Preoţia, pe care aveţi privilegiul să o deţineţi, este într-adevăr a lui Dumnezeu.

Mă rog ca pe măsură ce meditaţi la numeroasele titulaturi ale unui deţinător demn al preoţiei, să descoperiţi că aveţi parte de ajutor divin, care vă înalţă spiritual, mai mult ca niciodată, către moştenirea măreaţă pe care Tatăl dumneavoastră Ceresc v-a pregătit-o. Vă las această binecuvântare şi mărturia mea în numele sacru al lui Isus Hristos, amin.