Speranţa, o moştenire nepreţuită


Când alegeţi să faceţi sau să ţineţi un legământ cu Dumnezeu, alegeţi să lăsaţi speranţa ca moştenire celor care v-ar putea urma exemplul.

Dragii mei fraţi şi dragile mele surori, unii dintre dumneavoastră aţi fost invitaţi la această adunare de către misionarii Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă. Acei misionari, probabil, v-au invitat deja să faceţi alegerea de a intra în legământ cu Dumnezeu prin a fi botezaţi.

Alţii ascultaţi pentru că aţi acceptat invitaţia pe care v-a adresat-o un părinte, o soţie sau, poate, un copil, în speranţa că veţi alege să daţi legămintelor pe care le-aţi făcut deja cu Dumnezeu importanţa cea mai mare în viaţa dumneavoastră. Unii dintre dumneavoastră aţi ales deja să vă întoarceţi să-L urmaţi pe Salvator şi simţiţi, astăzi, bucuria cu care vă întâmpină.

Oricine aţi fi şi oriunde v-aţi afla, aveţi capacitatea de a influenţa fericirea mai multor oameni decât vă imaginaţi acum. În fiecare zi şi în fiecare oră puteţi alege să faceţi sau să ţineţi un legământ cu Dumnezeu.

Oriunde v-aţi afla pe cărarea care duce la moştenirea darului vieţii veşnice, aveţi ocazia de a arăta multor oameni calea spre o fericire mai mare. Când alegeţi să faceţi sau să ţineţi un legământ cu Dumnezeu, alegeţi să lăsaţi speranţa ca moştenire celor care v-ar putea urma exemplul.

Dumneavoastră şi cu mine am fost binecuvântaţi cu promisiunea unei astfel de moşteniri. O mare parte din fericirea mea se datorează unui bărbat pe care nu l-am cunoscut niciodată în această viaţă. A fost un orfan care a devenit unul dintre străbunicii mei. El mi-a lăsat speranţa ca moştenire nepreţuită. Permiteţi-mi să vă spun despre rolul pe care l-a avut în crearea acestei moşteniri pentru mine.

Numele lui a fost Heinrich Eyring. S-a născut într-o familie bogată. Tatăl său, Edward, avea o proprietate mare în oraşul Coburg, astăzi parte a Germaniei. Mama sa era vicontesa Charlotte Von Blomberg. Tatăl ei era administrator al terenurilor regelui Prusiei.

Heinrich a fost primul fiu al lui Charlotte şi Edward. Charlotte a murit la vârsta de 31 de ani, după ce l-a născut pe cel de-al treilea ei copil. Edward a murit la scurt timp după aceea, pierzându-şi toate proprietăţile şi bogăţiile într-o investiţie eşuată. Avea numai 40 ani. El a lăsat în urmă trei copii orfani.

Heinrich, străbunicul meu, îşi pierduse ambii părinţi şi o mare moştenire materială. Rămăsese fără niciun ban. El a consemnat în jurnalul său că a simţit că speranţa lui cea mai mare era să meargă în America. Cu toate că acolo nu avea nici rude, nici prieteni, a avut un sentiment de speranţă cu privire la a merge în America. Prima oară, a mers în oraşul New York. Mai târziu, el s-au mutat în St. Louis, Missouri.

În St. Louis, unul dintre colegii lui de muncă era sfânt din zilelor din urmă. El i-a oferit un exemplar al unui pliant scris de vârstnicul Parley P. Pratt. L-a citit şi, apoi, a studiat tot ce a găsit despre sfinţii din zilele din urmă. S-a rugat pentru a şti dacă existau cu adevărat îngeri care apăruseră oamenilor, dacă exista un profet în viaţă şi dacă găsise o religie adevărată, care a fost revelată de Dumnezeu.

După două luni în care a studiat şi s-a rugat cu atenţie, Heinrich a avut un vis în care i s-a spus că avea să fie botezat. Rânduiala a fost înfăptuită de un bărbat ale cărui nume şi autoritate a preoţiei le onorez, vârstnicul William Brown. Heinrich a fost botezat într-un bazin cu apă de ploaie în data de 11 martie 1855, la ora 7:30 dimineaţa.

Cred că, în acel moment, Heinrich Eyring ştia că ceea ce vă învăţ eu astăzi este adevărat. Ştia că fericirea vieţii veşnice este obţinută prin legăturile de familie veşnice. Chiar dacă aflase doar de curând de planul fericirii conceput de Domnul, ştia că speranţa sa de a se bucura pentru eternitate depindea de alegerile libere ale altora de a-i urma exemplul. Speranţa sa de a se bucura pentru eternitate depindea de persoane încă nenăscute.

Din speranţa lăsată ca moştenire familiei noastre, face parte şi jurnalul pe care l-a lăsat urmaşilor săi.

Când citesc acel jurnal, simt dragostea sa pentru aceia dintre noi care ne-am născut după el. În cuvintele sale, simt speranţa sa că urmaşii lui vor alege să îl urmeze pe cărarea înapoi spre căminul ceresc. El a ştiut că alegerea urmaşilor săi nu va fi rezultatul unei singure alegeri mari, ci al mai multor alegeri mici. Citez din jurnalul său:

„De prima dată când l-am auzit pe vârstnicul Andrus vorbind… am participat mereu la adunările sfinţilor din zilele din urmă şi am lipsit rareori, pentru că era datoria mea să merg la aceste adunări.

Scriu acest lucru în jurnalul meu pentru ca urmaşii mei să-mi urmeze exemplul şi să nu neglijeze niciodată această datorie importantă de [a se aduna] împreună cu sfinţii1.

Heinrich ştia că, în cadrul adunărilor de împărtăşanie, putem reînnoi promisiunile noastre de a ne aminti întotdeauna de Salvator şi de a avea Spiritul Său cu noi.

Acel Spirit l-a susţinut în misiunea în care a fost chemat la numai câteva luni de la acceptarea legământului botezului. El a lăsat drept moştenire exemplul său de a rămâne credincios misiunii sale în timpul celor şase ani petrecuţi în ceea ce se numea atunci Teritoriile Indiene. Pentru a fi eliberat din misiunea lui, a mers pe jos şi s-a alăturat unei caravane de care din Oklahoma până în Salt Lake City, o distanţă de aproximativ 1700 de km.

Curând după aceea, a fost chemat de profetul lui Dumnezeu să se mute în sudul statului Utah. Acolo, a răspuns unei alte chemări de a sluji într-o misiune în ţara sa natală, Germania. Apoi, el a acceptat invitaţia unui apostol al Domnului Isus Hristos să ajute la clădirea coloniilor de sfinţi din zilele din urmă în nordul Mexicului. De acolo, a fost chemat în calitate de misionar cu timp deplin în oraşul Mexic. El a onorat acele chemări. A fost înmormântat într-un cimintir mic din colonia Juárez, Chihuahua, Mexic.

Nu enumer aceste fapte pentru a spune că el sau faptele sale au fost măreţe sau că urmaşii săi sunt deosebiţi. Le enumer pentru a-l onora datorită exemplului de credinţă şi speranţă care a existat în inima lui în timp ce a slujit în fiecare dintre aceste chemări.

El a acceptat acele chemări datorită credinţei sale că Hristos cel Înviat şi Tatăl nostru Ceresc i-au apărut lui Joseph Smith într-o dumbravă în statul New York. El a acceptat acele chemări pentru că a avut credinţă că au fost restaurate cheile preoţiei în Biserica Domnului, cu puterea de a pecetlui familii pentru totdeauna, dacă membrii familiei au suficientă credinţă să-şi ţină legămintele.

La fel ca Heinrich Eyring, strămoşul meu, aţi putea fi primul din familia dumneavoastră care să meargă pe pe calea spre viaţa veşnică de-a lungul cărării legămintelor sfinte făcute şi ţinute cu sârguinţă şi credinţă. Fiecare legământ este însoţit de responsabilităţi şi promisiuni. Acele responsabilităţi sunt pentru noi toţi, la fel cum au fost pentru Heinrich, uneori simple, dar deseori dificile. Dar, aduceţi-vă aminte, responsabilităţile trebuie să fie uneori dificile deoarece scopul lor este să ne facă să înaintăm pe cărare pentru a trăi pentru totdeauna cu Tatăl Ceresc şi cu Fiul Său Preaiubit, Isus Hristos.

Vă amintiţi de cuvintele din Cartea lui Avraam:

„Şi era unul printre ei care era asemănător lui Dumnezeu, El a spus acelora care erau cu El: Vom merge jos, pentru că este loc acolo, şi vom lua din aceste materiale şi vom face un pământ pe care aceştia să poată locui;

Şi îi vom pune la probă prin aceasta, pentru a vedea dacă ei vor face toate lucrurile pe care Domnul, Dumnezeul lor, le va porunci lor;

Şi aceia care îşi păstrează prima lor stare vor primi în plus; şi aceia care nu îşi păstrează prima lor stare nu vor avea slavă în aceeaşi împărăţie cu aceia care îşi păstrează prima lor stare; şi aceia care păstrează cea de-a doua lor stare vor avea mai multă slavă asupra capetelor lor, în vecii vecilor”2.

Faptul de a ne păstra cea de-a doua stare depinde de facerea legămintelor cu Dumnezeu şi îndeplinirea responsabilităţilor care ni se cer. Pentru a ţine legăminte sfinte o viaţă, trebuie să avem credinţa că Isus Hristos este Salvatorul nostru.

Deoarece Adam şi Eva au căzut, fiecare dintre noi va avea parte de ispite, încercări şi moarte. Totuşi, Tatăl nostru Ceresc iubitor ne-a dat darul Fiului Său Preaiubit, Isus Hristos, Salvatorul nostru. Acel dar minunat şi binecuvântarea ispăşirii lui Isus Hristos aduc cu sine o moştenire universală: promisiunea învierii şi posibilitatea de a avea viaţă veşnică pentru toţi cei care se nasc.

Cea mai mare dintre toate binecuvântările lui Dumnezeu, viaţa veşnică, va fi a noastră numai dacă facem legăminte în adevărata Biserică a lui Isus Hristos prin slujitorii Săi autorizaţi. Din pricina căderii, noi toţi avem nevoie de efectele purificatoare ale botezului şi ale aşezării mâinilor pe cap pentru primirea darului Duhului Sfânt. Aceste rânduieli trebuie înfăptuite de către aceia care deţin autoritatea preoţiei corespunzătoare. Apoi, cu ajutorul Spiritului lui Hristos şi al Duhului Sfânt, putem ţine toate legămintele pe care le facem cu Dumnezeu, în special pe cele făcute în templele Sale. Numai în acest fel şi cu acest sprijin va putea cineva să-şi pretindă moştenirea de drept în calitate de copil al lui Dumnezeu într-o familie eternă.

Pentru unii care mă ascultă, acest lucru poate părea un vis aproape imposibil de realizat.

Aţi văzut părinţi credincioşi care sunt trişti din cauza copiilor care au respins sau au ales să încalce legămintele pe care le-au făcut cu Dumnezeu. Dar acei părinţi pot găsi alinare şi speranţă din experienţele altor părinţi.

Fiul lui Alma şi fiii regelui Mosia s-au pocăit de răzvrătirea lor aprigă faţă de legămintele şi poruncile lui Dumnezeu. Alma cel Tânăr l-a văzut pe fiul său Corianton pocăindu-se de un păcat grav şi întorcându-se la slujirea credincioasă. Cartea lui Mormon consemnează, de asemenea, miracolul prin care lamaniţii au abandonat tradiţiile de a urî dreptatea şi au făcut legământ să moară pentru a păstra pacea.

Un înger a fost trimis lui Alma cel Tânăr şi fiilor lui Mosia. Îngerul a venit datorită credinţei şi rugăciunilor taţilor lor şi poporului lui Dumnezeu. Aceste exemple privind modul în care puterea ispăşirii poate schimba inimi ne oferă curaj şi alinare.

Domnul ne-a dat întreaga sursă de speranţă în timp ce ne luptăm pentru a-i ajuta pe cei pe care îi iubim să accepte moştenirea lor veşnică. El ne-a făcut promisiuni pe măsură ce continuăm să încercăm să-i adunăm pe oameni la El, chiar şi atunci când ei nu acceptă invitaţia Sa. Refuzul lor Îl întristează, dar El nu renunţă şi nici noi nu trebuie să renunţăm. Având o dragoste constantă, El ne oferă exemplul perfect: „Şi iarăşi, cât de des v-am adunat Eu pe voi tot aşa cum o găină îşi adună puii sub aripă, da, tu, popor căzut al casei lui Israel, tu care locuieşti la Ierusalim şi, de asemenea, tu care ai căzut; da, cât de des v-am adunat Eu pe voi tot aşa cum găina îşi adună puii, iar voi n-aţi vrut să vă adunaţi”3.

Ne putem bizui pe dorinţa statornică a Salvatorului de a-i aduce pe toţi copiii de spirit ai Tatălui Ceresc înapoi în căminul lor alături de El. Fiecare părinte, bunic sau străbunic credincios are aceeaşi dorinţă. Tatăl Ceresc şi Salvatorul sunt exemplele noastre perfecte privind ceea ce putem şi trebuie să facem. Ei nu ne forţează niciodată să fim neprihăniţi deoarece neprihănirea trebuie să fie o alegere. Ei ne ajută să discernem ce este neprihănirea şi ne lasă să vedem că roadele ei sunt delicioase.

Fiecare persoană care se naşte în lume primeşte lumina lui Hristos, care ne ajută să vedem şi să simţim ce este bine şi ce este rău. Dumnezeu a trimis slujitori muritori care, prin Duhul Sfânt, ne pot ajuta să recunoaştem ceea ce ar vrea ca noi să facem şi ceea ce ne interzice să facem. Dumnezeu face ca alegerile neprihănite să fie atractive prin a ne permite să simţim efectele alegerilor noastre. Dacă alegem ce este neprihănit, vom fi fericiţi − în cele din urmă. Dacă alegem ce este rău, vom fi trişti şi vom regreta − în cele din urmă. Acele efecte sunt sigure. Totuşi, ele sunt adesea amânate cu un scop. Dacă binecuvântările ar fi imediate, alegerile neprihănite nu ar mai clădi credinţa. Şi pentru că, uneori, tristeţea este, de asemenea, mult amânată, este nevoie de credinţă pentru a simţi nevoia de a căuta iertare pentru păcat devreme, în loc de a face aceasta după ce simţim efectele triste şi dureroase.

Tatăl Lehi a suferit din cauza alegerilor unora dintre fiii săi şi familiile lor. El a fost un om foarte bun şi drept − un profet al lui Dumnezeu. El le-a depus mărturie adesea despre Salvatorul nostru, Isus Hristos. A fost un exemplu de supunere şi slujire când Domnul l-a chemat să-şi lase toate averile lumeşti pentru a-şi salva familia de la distrugere. La sfârşitul vieţii sale, el încă depunea mărturie copiilor săi. Asemenea Salvatorului − şi în pofida puterii sale de a discerne gândurile lor şi de a vedea viitorul, atât pe cel nefericit cât şi pe cel minunat − Lehi a continuat să-şi ajute familia să fie salvată.

Astăzi, milioane de urmaşi ai Tatălui Lehi reprezintă dovada că speranţa sa nu a fost în zadar.

Ce putem face, dumneavoastră şi cu mine, pentru a învăţa din exemplul lui Lehi? Putem urma exemplul său prin studierea scripturilor cu ajutorul rugăciunii şi al observaţiei.

Vă sugerez să vă gândiţi atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung, pe măsură ce încercaţi să le lăsaţi membrilor familiei dumneavoastră speranţa ca moştenire. Pe termen scurt, vor exista probleme şi Satana îşi va folosi puterea pentru a ne ispiti. Şi există lucruri pentru care trebuie să aşteptăm cu răbdare şi credinţă, ştiind că Domnul lucrează conform timpului şi modului alese de El.

Sunt lucruri pe care le puteţi face devreme, când cei dragi sunt tineri. Aduceţi-vă aminte că rugăciunea zilnică, studiul scripturilor în familie şi împărtăşirea mărturiei noastre în cadrul adunării de împărtăşanie sunt mai uşoare şi mai eficiente când copiii sunt mici. Copiii mici sunt deseori mai sensibili la manifestarea Spiritului decât ne dăm noi seama.

Când sunt mai mari, îşi vor aminti imnurile pe care le-au cântat împreună cu dumneavoastră. Mai mult decât atât, îşi vor aminti cuvintele din scripturi şi din mărturii. Duhul Sfânt le poate aduce aminte de toate lucrurile, însă cuvintele din scripturi şi imnurile vor răsuna cel mai mult în mintea lor. Acele amintiri îi vor influenţa să se întoarcă după ce se îndepărtează un timp, poate ani, de cărarea care duce înapoi la viaţa veşnică.

Va fi nevoie să gândim pe termen lung când cei pe care îi iubim simt influenţa lumii şi când norii îndoielii par să le întunece credinţa. Avem credinţă, speranţă şi caritate pentru a ne îndruma şi întări.

Am văzut acest lucru în calitate de consilier pentru doi profeţi în viaţă ai lui Dumnezeu. Ei sunt oameni cu personalităţi unice. Totuşi, par a fi mereu optimişti. Când cineva aduce în discuţie o problemă în Biserică, răspunsul lor cel mai frecvent este: „O, lucrurile se vor rezolva”. În general, ei ştiu mai multe despre problemă decât oamenii care o aduc în discuţie.

De asemenea, ei cunosc modul Domnului de a acţiona, aşadar, sunt întotdeauna plini de speranţă în ceea ce priveşte împărăţia Lui. Ei ştiu că El este capul Bisericii. El este Atotputernic şi Îi pasă. Dacă Îi daţi voie să fie conducătorul familiei dumneavoastră, lucrurile se vor rezolva.

Unii dintre urmaşii lui Heinrich nu au urmat calea neprihănirii. Dar mulţi dintre strănepoţii lui merg la templele lui Dumnezeu la ora 6 dimineaţa pentru a înfăptui rânduieli pentru strămoşi pe care nu i-au cunoscut niciodată. Ei fac acest lucru datorită moştenirii lăsate de el. El a lăsat o moştenire care este revendicată de mulţi dintre urmaşii lui.

După ce facem tot ce putem cu credinţă, Domnul ne va justifica speranţele şi ne va da binecuvântări mai mari decât ne putem imagina. El doreşte ce este mai bun pentru ei şi pentru noi, copiii Săi.

Noi toţi suntem copii ai unui Dumnezeu viu. Isus din Nazaret este Fiul Său Preaiubit şi Salvatorul nostru înviat. Aceasta este Biserica Sa. În această Biserică se găsesc cheile preoţiei şi, astfel, familiile pot fi împreună pentru totdeauna. Aceasta este speranţa pe care o avem ca moştenire nepreţuită. Depun mărturie că aceste lucruri sunt adevărate, în numele Domnului Isus Hristos, amin.

Afişează referinţe

  1.  

    1. Vezi Henry Eyring, Reminiscences, 1896, manuscris dactilografiat, Biblioteca de istorie a Bisericii, p. 16–21.

  2.  

    2.  Avraam 3:24–26.

  3.  

    3.  3 Nefi 10:5.