„Nu te teme de nimic, căci Eu sunt cu tine”


Când ajungem să avem o credinţă şi o încredere mai mari în Domnul, putem beneficia de puterea Sa de a ne binecuvânta şi a ne izbăvi.

Puţine sentimente se pot compara cu sentimentele tandre pe care le ai când devii părinte. Nimic nu este mai plăcut decât primirea unui bebeluş drag, direct din cer. Unul dintre fraţii mei a trăit acest sentiment într-un mod foarte emoţionant. Primul său fiu s-a născut prematur şi cântărea doar 1,3 kg. Hunter şi-a petrecut primele două luni de viaţă în unitatea de terapie intensivă neonatală a spitalului. Acele luni au reprezentat o perioadă foarte delicată pentru toţi membrii familiei în timp ce speram şi ceream ajutorul Domnului.

Micuţul Hunter era atât de neajutorat. Se străduia să dobândească tăria necesară pentru a trăi. Mâna puternică a tatălui său iubitor se întindea adesea spre mânuţa micuţului său fiu pentru a-şi încuraja copilaşul vulnerabil.

Şi aşa este în cazul tuturor copiilor lui Dumnezeu. Tatăl nostru din Cer Îşi întinde mâna către fiecare dintre noi oferindu-ne dragostea Sa infinită. El are putere asupra tuturor lucrurilor şi doreşte să ne ajute să învăţăm, să creştem şi să ne întoarcem în prezenţa Lui. Aceasta defineşte scopul Tatălui nostru, „[de a realiza] nemurirea şi viaţa veşnică a omului”1.

Când ajungem să avem o credinţă şi o încredere mai mari în Domnul, putem beneficia de puterea Sa de a ne binecuvânta şi a ne izbăvi.

Cartea lui Mormon întreţese în paginile ei acest subiect deosebit cu privire la puterea Domnului de a-i izbăvi pe copiii Săi. Nefi a abordat-o chiar în primul capitol al cărţii. În versetul 20, citim: „Iată, eu, Nefi, vă voi arăta că îndurarea blândă a Domnului este asupra tuturor celor pe care El i-a ales, datorită credinţei lor pentru a-i întări, astfel încât să aibă puterea izbăvirii”2.

În urmă cu mulţi ani, am ajuns să cunosc într-un mod foarte personal adevărurile exprimate în acest verset. Am ajuns să ştiu cât de aproape chiar este Tatăl nostru din Cer şi cât de mult El doreşte să ne ajute.

Într-o seară, în timp ce se întuneca, conduceam maşina în care se aflau şi copiii mei, iar la un moment dat am văzut un băiat care mergea de-a lungul acelui drum izolat. După ce l-am depăşit, am simţit un îndemn clar că trebuia să mă întorc şi să-l ajut. Însă, fiind îngrijorată de faptul că el s-ar putea speria că un străin se oprea cu maşina lângă el în întuneric, am condus mai departe. Îndemnul puternic a revenit împreună cu următoarele cuvinte în mintea mea: „Du-te şi ajută-l pe acel băiat!”.

Am întors maşina, m-am dus la el şi l-am întrebat: „Ai nevoie de ajutor? Am simţit că trebuie să te ajut”.

El s-a îndreptat către noi şi, cu lacrimi în ochi, a spus: „Puteţi să mă ajutaţi? M-am rugat ca cineva să mă ajute”.

Rugăciunea lui pentru a primi ajutor şi-a primit răspunsul prin inspiraţia pe care eu am primit-o. Această experienţă prin care am primit o îndrumare atât de clară de la Spirit a lăsat o amprentă care nu poate fi ştearsă din inima mea.

Şi, acum, după 25 de ani şi printr-o mare îndurare a Domnului, am reluat, pentru prima dată, legătura cu acel băiat în urmă cu doar câteva luni. Am descoperit că acea experienţă nu este doar povestea mea, ci şi a lui. Deric Nance este, acum, tată şi are propria-i familie. Nici el nu a uitat niciodată acea experienţă. Ne-a ajutat să stabilim temelia credinţei că Dumnezeu ne aude şi ne răspunde la rugăciuni. Amândoi am folosit-o pentru a ne învăţa copiii că Dumnezeu veghează asupra noastră. Nu suntem singuri.

În acea seară, Deric rămăsese, după orele de la şcoală, la o activitate şi pierduse ultimul autobuz. Fiind adolescent, a crezut că putea să ajungă pe jos acasă şi, astfel, a început să meargă.

Trecuse deja o oră şi jumătate de când pornise pe jos pe acel drum izolat. Mai avea destui kilometri de mers până acasă şi, pentru că încă nu zărea nicio casă, începuse să se teamă. Intrând în panică, s-a dus după o grămadă de pietriş, a îngenuncheat şi a cerut ajutorul Tatălui Ceresc. La doar câteva minute după ce Deric a revenit pe şosea, eu am oprit pentru a-i oferi ajutorul pentru care se rugase.

Şi, acum, după toţi aceşti ani, Deric cugetă: „Domnul ştia de mine, un băiat slab şi fără prea multă experienţă. Şi, în pofida tuturor celorlalte lucruri care se întâmplau în lume, El era conştient de situaţia mea şi mă iubea atât de mult încât mi-a trimis ajutor. Domnul mi-a răspuns de multe ori la rugăciuni de la momentul în care mă aflam pe acel drum izolat. Răspunsurile Sale nu sunt întotdeauna atât de rapide şi de clare, însă faptul că El ştie de mine este, astăzi, tot atât de evident precum a fost în acea seară aparte. De fiecare dată când mă simt copleşit de grijile lumii, ştiu că El are întotdeauna un plan prin care să mă aducă din nou în siguranţă acasă”.

Aşa cum a spus şi Deric, nu toate rugăciunile îşi primesc atât de repede răspunsul. Însă, Tatăl nostru ne cunoaşte cu adevărat şi chiar ne aude implorările din inimă. El înfăptuieşte miracolele Sale, pe rând, rugăciune după rugăciune, persoană după persoană.

Putem avea încredere că El ne va ajuta, nu neapărat aşa cum ne dorim, ci în modul care ne va ajuta cel mai mult să creştem. Acceptarea voii Sale poate fi ceva dificil, dar esenţial în procesul nostru de a deveni ca El şi de a avea parte de pacea pe care El ne-o oferă.

Putem ajunge să simţim ceea ce C. S. Lewis a descris: „Mă rog pentru că nu mă pot ajuta singur… Mă rog pentru că simt nevoia mereu, de când mă trezesc şi până când adorm. Acest lucru nu-L schimbă pe Dumnezeu, ci pe mine”3.

În scripturi, sunt multe relatări despre cei care şi-au pus încrederea în Domnul şi care au fost ajutaţi şi izbăviţi de El. Gândiţi-vă la tânărul David care a scăpat de moartea sigură pe care i-o pregătea Goliat, bizuindu-se pe Domnul. Gândiţi-vă la Nefi, ale cărui rugăciuni pline de credinţă adresate lui Dumnezeu l-au scăpat de fraţii săi care căutau să-i ia viaţa. Amintiţi-vă de Joseph Smith, care a căutat, prin intermediul rugăciunii, ajutorul Domnului. El a fost izbăvit de puterea întunericului şi a primit un răspuns miraculos. Fiecare dintre cei menţionaţi a avut de-a face cu încercări reale şi dificile. Fiecare a acţionat cu credinţă şi şi-a pus încrederea în Domnul. Fiecare a avut parte de ajutorul Său. Şi, inclusiv în zilele noastre, puterea şi dragostea lui Dumnezeu sunt prezente în viaţa copiilor Săi.

Am văzut acest lucru, recent, în viaţa plină de credinţă a sfinţilor din Zimbabwe şi Botswana. În cadrul unei adunări de post şi mărturii dintr-o mică ramură, m-am simţit umilă şi inspirată de mărturiile împărtăşite de numeroşi membri – copii, tineri şi adulţi deopotrivă. Fiecare a exprimat o credinţă puternică în Domnul Isus Hristos. Având parte de provocări şi trăind în împrejurări dificile, ei îşi pun, în fiecare zi, încrederea în Dumnezeu. Ei recunosc mâna Sa în viaţa lor şi, adesea, fac cunoscut acest lucru folosind expresia: „Îi sunt foarte recunoscător sau recunoscătoare lui Dumnezeu”.

În urmă cu mai mulţi ani, o familie credincioasă le-a exemplificat membrilor episcopiei noastre aceeaşi încredere în Domnul. Arn şi Venita Gatrell duceau o viaţă fericită când, pe neaşteptate, Arn a fost diagnosticat cu cancer agresiv. Rezultatele analizelor erau devastatoare – mai avea doar câteva săptămâni de trăit. Membrii familiei doreau să se mai adune împreună pentru o ultimă dată. Aşadar, toţi copiii s-au adunat, unii dintre ei locuind foarte departe. Aveau doar 48 de ore preţioase pe care să le petreacă împreună. Membrii familiei Gatrell au ales cu grijă ceea ce conta cel mai mult pentru ei – o poză de familie, o cină în familie şi o sesiune în Templul Salt Lake. Venita a spus: „Momentul ieşirii din templu avea să fie ultimul de acest gen pe care l-am avut împreună în această viaţă”.

Însă au plecat având asigurarea că vor avea mult mai mult timp împreună decât timpul acestei vieţi. Datorită legămintelor sacre făcute în templu, ei cred în promisiunile lui Dumnezeu. Ei pot fi împreună pentru totdeauna.

Următoarele două luni au fost pline de binecuvântări mult prea numeroase pentru a fi menţionate. Credinţa şi încrederea în Domnul demonstrate de Arn şi Venita deveneau mai puternice, după cum reiese din cuvintele Venitei: „Am fost susţinută. Am învăţat că poţi avea pace şi în mijlocul zbuciumului sufletesc. Ştiam că Domnul veghea asupra noastră. Dacă te încrezi în Domnul, poţi cu adevărat să învingi toate provocările vieţii”.

Una dintre fiicele lor a adăugat: „I-am urmărit pe părinţii noştri şi le-am văzut exemplul. Am văzut credinţa lor şi cum au gestionat-o. Nu aş fi cerut niciodată să am parte de această încercare, însă nu aş renunţa niciodată la ea. Am simţit din plin dragostea lui Dumnezeu”.

Desigur, decesul lui Arn nu a fost rezultatul sperat de cei din familia Gatrell. Dar criza lor nu a fost una a credinţei. Evanghelia lui Isus Hristos nu este o listă cu lucruri pe care trebuie să le facem; dimpotrivă, ea este vie în inima noastră. Evanghelia „nu este o povară; din contră, ne uşurează poverile”4. Ne ajută să ne biruim încercările. I-a ajutat pe membrii familiei Gatrell. Ei au avut parte de linişte în mijlocul furtunii. Ei au fost fideli unul faţă de celălalt şi faţă de legămintele din templu pe care le-au făcut şi le-au ţinut. Ei şi-au sporit abilitatea de a se încrede în Domnul şi au fost întăriţi de credinţa lor în Isus Hristos şi în puterea Lui ispăşitoare.

Oriunde ne-am afla pe calea uceniciei, indiferent care ar fi grijile şi încercările noastre, nu suntem singuri. Nu sunteţi uitaţi. Asemenea lui Deric, sfinţilor din Africa şi familiei Gatrell, putem alege să cerem ajutorul lui Dumnezeu atunci când avem nevoie. Ne putem înfrunta încercările rugându-ne şi punându-ne încrederea în Domnul. Şi, în timpul acestui proces, devenim mai asemănători Lui.

Vorbindu-ne fiecăruia în parte, Domnul spune: „Nu te teme… Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc; tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare”5.

Vă împărtăşesc mărturia mea umilă, dar sigură, că Dumnezeu, Tatăl nostru, ne cunoaşte pe fiecare în parte şi doreşte să ne ajute. Prin intermediul Preaiubitului Său Fiu, Isus Hristos, noi putem birui provocările acestei lumi şi putem ajunge, în siguranţă, acasă. Mă rog ca noi să avem credinţa de a ne încrede în El, în numele lui Isus Hristos, amin.

Afişează referinţe

  1.  

    1.  Moise 1:39.

  2.  

    2.  1 Nefi 1:20.

  3.  

    3. Cuvinte ale personajului lui C. S. Lewis descris în William Nicholson, Shadowlands (1989), p. 103.

  4.  

    4. Harry Emerson Fosdick, Twelve Tests of Character (1923), p. 88.

  5.  

    5.  Isaia 41:10.