Recunoscători în orice situaţie


Nu avem noi motive să fim plini de recunoştinţă, indiferent de situaţiile în care ne aflăm?

De-a lungul anilor, am avut ocazia sacră de a întâlni mulţi oameni ale căror suferinţe păreau să îi fi afectat în mod profund. În aceste momente, i-am ascultat pe fraţii şi surorile mele iubite şi am plâns alături de ei din cauza poverile lor. Am reflectat asupra a ceea ce urma să le spun şi m-am străduit să aflu cum să îi alin şi să îi sprijin în încercările lor.

Adesea, suferinţa lor este cauzată de ceva care pentru ei pare a fi sfârşitul. Unii se confruntă cu sfârşitul unei relaţii preţioase, cum ar fi decesul unei persoane iubite sau înstrăinarea de un membru al familiei. Alţii au sentimentul că, pentru ei, nu mai există speranţă – speranţa de a se căsători sau de a avea copii sau de a învinge o boală. Alţii îşi pierd credinţa în timp ce învăţăturile lumeşti, confuze şi contradictorii, îi ispitesc să pună la îndoială sau chiar să renunţe la ceea ce, cândva, ştiau că este adevărat.

Mai devreme sau mai târziu, cred că noi toţi avem perioade în care lumea noastră se destramă, făcându-ne să ne simţim singuri, frustraţi şi în derivă.

I se poate întâmpla oricui. Nimeni nu este imun la aceste experienţe.

Putem fi recunoscători

Situaţia fiecăruia este diferită, iar detaliile fiecărei vieţi sunt unice. Cu toate acestea, am învăţat că există ceva care poate înlătura amărăciunea din viaţa noastră. Există un lucru pe care îl putem face pentru ca viaţa noastră să fie mai bună, mai plină de bucurie, chiar minunată.

Putem fi recunoscători!

Poate părea contrar înţelepciunii lumeşti să sugerăm că, cineva care este împovărat de suferinţe, trebuie să ofere mulţumiri lui Dumnezeu. Însă, cei care renunţă la cupa amărăciunii şi ridică în schimb pocalul recunoştinţei pot fi vindecaţi, pot simţi pace şi pot înţelege.

În calitate de ucenici ai lui Hristos, ni se porunceşte să „[Îi mulţumim] Domnului, Dumnezeului [nostru], pentru toate lucrurile”1, să „[cântăm] Domnului cu mulţumiri”2, şi să „[ne lăsăm] inima să fie plină de mulţumiri către Dumnezeu”3.

De ce ne porunceşte Dumnezeu să fim recunoscători?

Toate poruncile Sale ne sunt date pentru ca noi să primim binecuvântări. Poruncile sunt ocazii pentru ca noi să ne exercităm libertatea de a alege şi să primim binecuvântări. Tatăl nostru Ceresc iubitor ştie că, dacă alegem să fim recunoscători, vom avea bucurie adevărată şi multă fericire.

Să fim recunoscători pentru lucruri

Dar unii ar putea spune: „Pentru care lucruri trebuie să fiu recunoscător când lumea mea se destramă?

Probabil că este greşit să ne concentrăm atenţia pe lucrurile pentru care suntem recunoscători. Este greu să fim recunoscători dacă recunoştinţa noastră este proporţională doar cu numărul binecuvântărilor pe care le putem număra. Este adevărat că este important să „[ne numărăm] binecuvântările” – şi oricine a încercat să facă acest lucru ştie că ele sunt multe – însă nu cred că Domnul Se aşteaptă să fim mai puţin recunoscători în perioade de încercare decât în perioade de belşug şi confort. De fapt, majoritatea referinţelor din scripturi nu fac referire la recunoştinţă pentru lucruri, ci, mai degrabă, sugerează un sentiment sau o atitudine generală de recunoştinţă.

Este uşor să fim recunoscători pentru lucruri când ne merge bine. Dar ce facem când nu reuşim să obţinem ceea ce ne dorim?

Îmi permiteţi să sugerez ca noi să considerăm recunoştinţa ca o stare de spirit firească, un fel de viaţă independent de situaţia în care ne aflăm? Cu alte cuvinte, sugerez ca în loc să fim „recunoscători pentru lucruri”, să ne concentrăm pe a fi „recunoscători în situaţia în care ne aflăm” – indiferent care este aceasta.

Există o povestire veche în care un chelner întreabă un client dacă i-a plăcut mâncarea. Invitatul a răspuns că totul era în regulă, dar că ar fi fost mai bine dacă s-ar fi servit mai multă pâine. În ziua următoare, când omul a revenit, chelnerul a dublat porţia de pâine, oferindu-i patru felii în loc de două, însă omul tot nu era fericit. În ziua următoare, chelnerul a dublat din nou porţia de pâine, fără succes.

În a patra zi, chelnerul era foarte hotărât să îl facă fericit pe acel om. Aşa că a luat o pâine lungă de trei metri, a tăiat-o în două şi, zâmbind, i-a servit-o clientului. Chelnerul abia aştepta reacţia acelui om.

După ce a servit masa, omul a privit spre el şi a spus: „Mâncarea a fost bună, la fel ca de întotdeauna. Dar observ că mi-ai servit din nou doar două felii de pâine”.

Să fim recunoscători în orice situaţie ne-am afla

Dragi fraţi şi surori, alegerea ne aparţine. Putem alege să fim mai puţin recunoscători, din cauza binecuvântărilor care considerăm că ne lipsesc. Sau putem alege să fim ca Nefi, care a fost mereu recunoscător, indiferent de situaţia în care s-a aflat. Când fraţii lui l-au legat de corabie – pe care o construise pentru a ajunge pe pământul făgăduit – gleznele şi încheieturile îl dureau atât de tare încât „erau foarte umflate” iar o furtună mare ameninţa să îl înghită în adâncurile mării. „Cu toate acestea”, a spus Nefi „mi-am înălţat privirea către Dumnezeul meu şi L-am preamărit cât a fost ziua de lungă; şi nu am cârtit împotriva Domnului din cauza suferinţelor mele”4.

Putem alege să fim ca Iov, care părea să aibă totul, dar apoi a pierdut totul. Cu toate acestea, Iov a spus: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele, şi gol mă voi întoarce… Domnul a dat şi Domnul a luat – binecuvântat fie numele Domnului!”5

Putem alege să fim precum pionierii mormoni, care au continuat să fie recunoscători în timpul călătoriei lor lente şi dureroase spre marele Lac Sărat, cântând şi dansând şi bucurându-se datorită bunătăţii lui Dumnezeu.6 Mulţi dintre noi ar fi fost înclinaţi să se retragă, să se plângă şi să fie supăraţi din cauza dificultăţii călătoriei.

Putem alege să fim precum profetul Joseph Smith care, în timp ce era prizonier în condiţiile mizerabile din închisoarea Liberty, a scris aceste cuvinte inspirate: „Preaiubiţii mei fraţi, să facem cu voioşie toate lucrurile care stau în puterea noastră; şi atunci, putem sta neclintiţi, cu cea mai mare siguranţă, pentru a vedea salvarea lui Dumnezeu şi braţul Său dezvăluit”7.

Putem alege să fim recunoscători, indiferent de situaţia în care ne aflăm.

Acest fel de recunoştinţă o putem simţi indiferent de ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Aceasta este mai puternică decât dezamăgirea, descurajarea şi disperarea. Recunoştinţa înfloreşte la fel de frumos în peisajul îngheţat al iernii precum sub razele însorite ale verii.

Când suntem recunoscători lui Dumnezeu în orice situaţie, putem simţi pace sublimă în mijlocul încercărilor. Când suntem îndureraţi, putem totuşi să oferim mulţumiri lui Dumnezeu. Când simţim durere, putem să ne bucurăm datorită ispăşirii înfăptuite de Hristos. Când simţim durere amară, putem primi alinarea şi pacea influenţei divine.

Uneori, noi credem că trebuie să fim recunoscători după ce problemele noastre sunt rezolvate, dar aceasta este o perspectivă foarte de greşită. Cât de multe lucruri pierdem în viaţă dacă aşteptăm să iasă curcubeul în loc să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru ploaie?

Dacă suntem recunoscători în vremuri de necaz nu înseamnă că suntem mulţumiţi de situaţia în care ne aflăm. Acest lucru înseamnă că, datorită credinţei noastre, noi privim dincolo de provocările cu care ne confruntăm în prezent.

Aceasta este recunoştinţă pe care nu o rostim, dar pe care o simţim. Este recunoştinţă care vindecă inima şi inspiră mintea.

Recunoştinţa este un act de credinţă

Să fim recunoscători în orice situaţie este un act de credinţă. Trebuie să avem încredere în Dumnezeu şi speranţă în lucruri care nu se văd, dar care sunt adevărate.8 Dacă suntem credincioşi, noi urmăm exemplul preiubitului nostru Salvator, care a spus: „Facă-se nu voia Mea, ci a Ta”9.

Adevărata recunoştinţă este o manifestare a speranţei şi a mărturiei. O simţim atunci când acceptăm faptul că nu înţelegem întotdeauna încercările vieţii, dar avem încredere că, într-o zi, le vom înţelege.

În orice situaţie, sentimentele noastre de recunoştinţă sunt alimentate de multele şi sacrele adevăruri pe care le cunoaştem: că Tatăl nostru a oferit copiilor Lui marele plan al fericirii; că datorită ispăşirii Fiului Său, Isus Hristos, noi putem trăi alături de cei dragi pentru totdeauna; că, în cele din urmă, noi vom avea trupuri glorioase, perfecte şi nemuritoare, nesupuse bolii sau dizabilităţii; şi că lacrimile noastre de tristeţe şi pierdere vor fi înlocuite cu foarte multă fericire şi bucurie, „o măsură bună, îndesată, clătinată, care se va vărsa pe deasupra”10.

Probabil că acest fel de mărturie i-a transformat pe apostolii Salvatorului din bărbaţi temători şi plini de îndoială în mesageri curajoşi şi plini de bucurie ai Învăţătorului. În orele de după răstignirea Sa, ei au fost copleşiţi de disperare şi mâhnire, neputând să înţeleagă ceea ce tocmai se întâmplase. Însă a avut loc un eveniment care a schimbat totul. Domnul li S-a arătat lor şi a spus: „Uitaţi-vă la mâinile şi picioarele Mele, Eu sunt”11.

Când apostolii L-au recunoscut pe Hristos Cel înviat – când au fost martori ai învierii glorioase a Preaiubitului lor Salvator – ei s-au schimbat. Nimic nu îi putea împiedica să îşi îndeplinească misiunea lor. Ei au acceptat plini de curaj şi hotărâre tortura, umilinţa şi chiar moartea prin care urmau să treacă datorită mărturiei lor.12 Nimic nu îi putea împiedica să Îl preamărească şi să Îl slujească pe Domnul lor. Ei au schimbat viaţa oamenilor de pretutindeni. Ei au schimbat lumea.

Nu e nevoie să Îl vedeţi pe Salvator, cum L-au văzut apostolii, pentru a trăi aceeaşi schimbare. Mărturia dumneavoastră despre Hristos, primită prin intermediul Duhului Sfânt, vă poate ajuta să priviţi dincolo de finalurile dezamăgitoare din viaţa muritoare şi să vedeţi viitorul plin de speranţă pe care Mântuitorul lumii l-a pregătit.

Noi nu am fost creaţi pentru finaluri

Luând în considerare ceea ce cunoaştem cu privire la destinul nostru etern, este de mirare că, ori de câte ori avem parte de finaluri amare, acestea par a fi de neacceptat pentru noi? Pare să existe ceva în interiorul nostru care se opune finalurilor.

De ce se întâmplă acest lucru? Deoarece suntem de natură eternă. Suntem fiinţe eterne, copii ai Dumnezeului Atotputernic, al cărui nume este Fără de Sfârşit13 şi care promite binecuvântări eterne nenumărate. Finalurile nu sunt destinul nostru.

Cu cât învăţăm mai mult despre Evanghelia lui Isus Hristos, cu atât mai mult înţelegem că finalurile de aici, din viaţa muritoare, nu sunt de fapt finaluri. Ele sunt întreruperi – pauze temporare care, într-o zi, vor părea scurte în comparaţie cu bucuria eternă care îi aşteaptă pe cei credincioşi.

Cât de recunoscător sunt Tatălui meu Ceresc pentru că, în planul Său, nu există finaluri adevărate, doar începuturi fără de sfârşit!

Aceia care sunt recunoscători vor fi slăviţi

Dragi fraţi şi surori, nu avem noi motive să fim plini de recunoştinţă, indiferent de situaţiile în care ne aflăm?

Avem noi nevoie de mai multe motive pentru a permite inimii noastre să „fie plină de mulţumiri către Dumnezeu”14?

„Nu avem noi motiv mare să ne bucurăm?”15

Suntem foarte binecuvântaţi dacă recunoaştem influenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră minunată. Recunoştinţa faţă de Tatăl nostru din Cer ne lărgeşte percepţia despre viaţă şi ne oferă o viziune clară. Ne inspiră să fim umili şi să avem empatie faţă oameni şi faţă de toate creaţiile lui Dumnezeu. Recunoştinţa pune în acţiune toate însuşirile care ne fac să ne asemănăm cu Hristos! O inimă plină de recunoştinţă este sursa tuturor celorlalte virtuţi.16

Domnul ne-a promis că cei „care [primesc] toate lucrurile cu recunoştinţă [vor] fi slăviţi; şi lucrurile acestui pământ vor fi date [lor] în plus”17.

Fie ca noi „să [trăim] în recunoştinţă zilnic”18 – în special în timpul finalurilor aparent inexplicabile, care sunt parte a vieţii muritoare. Fie ca noi să permitem sufletului nostru să fie plin de recunoştinţă faţă de Tatăl nostru Ceresc milos. Fie ca noi să exprimăm şi să arătăm în mod continuu şi constant prin vorbele şi faptele noastre recunoştinţa faţă de Tatăl nostru din Cer şi faţă de Fiul Său Preaiubit. Aceasta este rugăciunea mea, şi vă las mărturia şi binecuvântarea mea, în numele lui Isus Hristos, amin.

Afişează referinţe

  1.  

    1.  Doctrină şi legăminte 59:7; vezi, de asemenea, Efeseni 5:20; 1 Tesaloniceni 5:18; Mosia 26:39; Alma 7:23; Doctrină şi legăminte 98:1.

  2.  

    2.  Psalmii 147:7.

  3.  

    3.  Alma 37:37.

  4.  

    4. Vezi 1 Nefi 18:10–16.

  5.  

    5.  Iov 1:21.

  6.  

    6. Pentru exemple ale pionierilor care au continuat să aibă o atitudine optimistă în ciuda dificultăţilor mari, vezi Andrew D. Olsen, The Price We Paid: The Extraordinary Story of the Willie and Martin Handcart Pioneers (2006), 10, p. 366–367.

  7.  

    7.  Doctrină şi legăminte 123:17.

  8.  

    8. Vezi Alma 32:21.

  9.  

    9.  Luca 22:42.

  10.  

    10.  Luca 6:38.

  11.  

    11.  Luca 24:39.

  12.  

    12. Vezi Romani 5:3; 2 Corinteni 4:17; 12:10.

  13.  

    13. Vezi Alma 1:3.

  14.  

    14.  Alma 37:37.

  15.  

    15.  Alma 26:13.

  16.  

    16. Vezi Marcus Tullius Cicero, Oratio Pro Cnæo Plancio, XXXIII, secţiunea 80; citat în Joseph B. Wirthlin, „Live in Thanksgiving Daily,” Ensign, sept. 2001, p. 8.

  17.  

    17.  Doctrină şi legăminte 78:19; subliniere adăugată.

  18.  

    18.  Alma 34:38.