Supunere prin credinţa noastră


Supunerea reprezintă credinţa noastră în înţelepciunea şi puterea celei mai înalte autorităţi, care este Dumnezeu.

Serile în familie pe care sora Perry şi cu mine le ţinem în fiecare seară de luni au devenit brusc mai mari. Fratele meu, fiica sa, fratele lui Barbara şi o nepoată şi soţul ei s-au mutat în acelaşi complex de locuinţe. Este singura dată, de când eram copil, când am fost binecuvântat să am membri ai familiei care locuiesc lângă mine. Atunci, familia mea locuia pe aceeaşi stradă cu câţiva dintre membrii familiei extinse a mamei mele. Casa bunicului Sonne era următoarea casă dinspre nord faţă de a noastră, iar cea a mătuşii Emma, următoarea dinspre sud. În partea sudică a străzii locuia mătuşa Josephine, iar în partea estică, unchiul Alma.

În copilărie, ne vedeam zilnic cu membri ai familiei noastre extinse şi împărtăşeam momente muncind împreună, jucându-ne împreună şi conversând unii cu alţii. Nu puteam face mari năzbâtii fără ca mamele noastre să afle foarte repede. Lumea noastră este diferită acum – majoritatea membrilor unei familii locuiesc în zone diferite. Chiar dacă locuiesc relativ aproape unii de alţii, deseori ei nu sunt vecini. Totuşi, vreau să cred că perioada în care eram un băieţel şi situaţia mea actuală sunt un pic precum raiul, având membri dragi ai familiei care locuiesc aproape unul de celălalt. Acest lucru îmi aminteşte mereu despre natura eternă a familiei.

Când eram copil, am avut o relaţie specială cu bunicul meu. Deoarece eram fiul cel mai mare din familia mea, eu curăţam zăpada iarna de pe borduri iar, vara, aveam grijă de gazonul casei noastre şi de cel al caselor bunicului şi al celor două mătuşi ale mele. De obicei, bunicul stătea pe veranda din faţa casei în timp ce eu tundeam gazonul. Când terminam, eu stăteam pe treptele din faţă şi discutam cu el. Acele momente sunt amintiri preţioase pentru mine.

Într-o zi, l-am întrebat pe bunicul meu cum pot să ştiu dacă fac mereu ceea ce este bine, dat fiind că viaţa este plină de atât de multe alegeri. Aşa cum făcea bunicul meu de obicei, el mi-a răspuns relatându-mi o întâmplare din timpul vieţii sale la fermă.

Mi-a vorbit despre cum dresezi o pereche de cai pentru ca ei să lucreze împreună. Mi-a explicat că o pereche de cai trebuie să ştie mereu cine este la conducere. Unul dintre modurile de a controla şi dirija un cal este de a folosi un ham şi o zăbală. Dacă un membru al perechii crede vreodată că nu trebuie să se supună voinţei conducătorului, perechea nu va trage şi nu va munci niciodată împreună pentru a fi cât mai eficientă.

Acum, să examinăm lecţia pe care am învăţat-o de la bunicul meu folosind acest exemplu. Cine este conducătorul perechii de cai? Bunicul meu credea că este Domnul. El este cel care are un scop şi un plan. El este, de asemenea, dresorul şi cel care întăreşte perechea de cai şi fiecare cal în parte. Conducătorul ştie ce este cel mai bine şi singurul mod în care un cal să ştie că face întotdeauna ce este bine este să fie supus şi să urmeze îndrumarea conducătorului.

Dar ce compara bunicul meu cu un ham şi o zăbală? Am crezut atunci, aşa cum cred şi acum, că bunicul meu mă învăţa să urmez îndemnurile Duhului Sfânt. Pentru el, hamul şi zăbala erau simboluri spirituale. Un cal ascultător, care face parte dintr-o pereche de cai bine dresată, nu are nevoie decât de un imbold blând din partea conducătorului pentru a face ceea ce doreşte acesta. Acest imbold blând este echivalentul glasului slab, liniştit, cu care Domnul vorbeşte cu noi. Din respect pentru libertatea noastră de a alege, acest imbold nu este niciodată unul puternic, impus prin forţă.

Bărbaţii şi femeile care ignoră aceste îndemnuri blânde ale Spiritului vor învăţa deseori, aşa cum a învăţat şi fiul risipitor, prin intermediul consecinţelor naturale ale vieţii trăite în nesupunere şi desfrânare. Doar consecinţele naturale l-au făcut umil pe fiul risipitor, astfel încât „el şi-a venit în fire” şi a auzit şoaptele Spiritului care îi spunea să se întoarcă la casa tatălui său (vezi Luca 15:11–32).

Aşadar, lecţia pe care am învăţat-o de la bunicul a fost ca, întotdeauna, să fiu gata să primesc imboldul blând al Spiritului. El m-a învăţat că voi primi mereu un astfel de îndemn dacă voi începe să fac alegeri greşite. Şi că niciodată nu voi fi vinovat de a fi făcut o greşeală mai gravă dacă îi voi permite Spiritului să mă îndrume în luarea deciziilor.

În Iacov 3:3 se spune: „De pildă, dacă punem cailor frâul în gură, ca să ne asculte, le cârmuim tot trupul”.

Trebuie să fim receptivi la zăbalele noastre spirituale. Chiar şi la cel mai mic imbold venit din partea Stăpânului, noi trebuie să fim dispuşi să ne schimbăm complet drumul. Pentru a avea succes în viaţă, trebuie să ne învăţăm spiritul şi trupul să lucreze împreună supunându-se poruncilor lui Dumnezeu. Dacă ascultăm de îndemnurile blânde al Duhului Sfânt, acest lucru ne poate uni spiritul şi trupul într-un scop care ne va îndruma înapoi, către casa noastră eternă, pentru a trăi alături de Tatăl nostru etern din Cer.

Cel de-al treilea articol de credinţă ne învaţă despre importanţa supunerii: „Noi credem că, prin Ispăşirea lui Hristos, toţi oamenii pot fi salvaţi supunându-se legilor şi rânduielilor Evangheliei”.

Tipul de supunere descris de bunicul meu în exemplul său cu perechea de cai presupune, de asemenea, o încredere deosebită – adică, o credinţă absolută în conducătorul perechii. Drept urmare, lecţia pe care am învăţat-o de la bunicul meu, făcea, de asemenea, aluzie la primul principiu al Evangheliei – credinţa în Isus Hristos.

Apostolul Pavel ne-a învăţat: „Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se vad” (Evrei 11:1). Apoi, Pavel a folosit exemplele lui Abel, Enoh, Noe şi Avraam pentru a ne învăţa despre credinţă. El s-a concentrat asupra poveştii lui Avraam, deoarece acesta este tatăl credincioşilor.

„Prin credinţă Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc, pe care avea să-L ia ca moştenire, a ascultat şi a plecat fără să ştie unde se duce.

Prin credinţă a venit şi s-a aşezat el în ţara făgăduinţei, ca într-o ţară care nu era a lui… 

Prin credinţă şi Sara, cu toată vârsta ei trecută, a primit putere să zămislească, fiindcă a crezut în credincioşia Celui ce-i făgăduise” (Evrei 11:8–9, 11).

Noi ştim că prin Isaac, fiul lui Avraam şi al Sarei, le-a fost făcută lui Avraam şi Sarei o promisiune – promisiunea de a avea urmaşi „în număr mare, ca stelele cerului, ca nisipul de pe malul mării, care nu se poate număra” (vezi versetul 12; vezi, de asemenea Genesa 17:15–16). Şi apoi, credinţa lui Avraam a fost pusă la încercare într-un mod pe care mulţi dintre noi l-ar considera de neimaginat.

M-am gândit de multe ori la povestea lui Avraam şi a lui Isaac şi încă nu cred că înţeleg pe deplin credinţa şi supunerea lui Avraam. Poate că mi-l pot imagina pe el făcându-şi bagajul cu credinţă pentru a pleca devreme într-o dimineaţă, dar cum a făcut toţi acei paşi alături de fiul său, Isaac, în acea călătorie de trei zile până la baza muntelui Moria? Cum au cărat ei lemnele pentru foc sus pe munte? Cum a construit altarul? Cum l-a legat pe Isaac şi l-a pus pe altar? Cum i-a explicat că îl va sacrifica? Cum de a găsit puterea de a lua cuţitul pentru a-şi ucide fiul? Credinţa lui Avraam i-a dat puterea necesară de a asculta cu exactitate de Dumnezeu până în momentul miraculos în care un înger a strigat din cer anunţându-l pe Avraam că a trecut testul său chinuitor. Şi, apoi, îngerul Domnului a repetat promisiunea legământului avraamic.

Recunosc că încercările care au legătură cu faptul de a avea credinţă în Isus Hristos şi de a fi supus vor fi mai grele pentru unii oameni. Am avut destui ani de experienţă pentru a şti că personalităţile cailor pot fi foarte diferite şi, drept urmare, unii cai pot fi mai uşor sau mai greu de dresat, şi că există o varietate mult mai mare de oameni. Fiecare dintre noi este un fiu sau o fiică a lui Dumnezeu şi poveştile vieţilor noastre premuritoare şi muritoare sunt diferite. Ca urmare, nu există prea multe soluţii care să îi ajute pe toţi. Astfel, recunosc pe deplin că viaţa implică faptul de a încerca şi de a greşi de multe ori şi, lucrul cel mai important, faptul că avem nevoie mereu de cel de-al doilea principiu al Evangheliei, care este pocăinţa.

Este, de asemenea, adevărat că perioada de timp în care a trăit bunicul meu a fost o perioadă mai simplă, mai ales în ceea ce priveşte faptul de a alege între bine şi rău. Deşi unele persoane foarte inteligente şi perspicace ar putea crede că aceste vremuri mai complexe necesită soluţii tot mai complexe, eu nu sunt foarte convins că ei au dreptate. Eu cred că această complexitate de astăzi necesită o mai mare simplitate, ca răspunsul oferit de bunicul meu la întrebarea mea sinceră despre cum pot deosebi binele de rău. Ştiu că ceea ce vă ofer astăzi este un sfat simplu, dar pot depune mărturie despre cât de mult mă ajută pe mine. Vă recomand să urmaţi acest sfat şi chiar vă provoc să puneţi la încercare cuvintele mele şi, dacă veţi face acest lucru, vă promit că ele vă vor ajuta să faceţi alegeri bune atunci când sunteţi bombardaţi de alegeri şi vă vor oferi răspunsuri simple la întrebări care îi derutează pe cei învăţaţi şi pe cei care cred că sunt înţelepţi.

Prea des ne gândim că supunerea presupune ascultarea unor ordine sau a unor porunci ale unei autorităţi înalte în mod pasiv şi fără discernământ. De fapt, supunerea reprezintă credinţa noastră în înţelepciunea şi puterea celei mai înalte autorităţi, care este Dumnezeu. Când Avraam a dat dovadă de credinţa sa neclintită şi supunere faţă de Dumnezeu, chiar şi când a primit porunca de a-şi sacrifica propriul fiu, Dumnezeu l-a salvat. În mod asemănător, când ne dovedim credinţa prin supunere, în cele din urmă, Dumnezeu ne va salva.

Cei care se bazează exclusiv pe ei înşişi şi îşi urmează propriile dorinţe şi porniri sunt atât de limitaţi în comparaţie cu cei care Îl urmează pe Dumnezeu şi apelează la învăţătura, puterea şi darurile Sale. Se spune că cineva care este preocupat doar de sine însuşi este o persoană cu un caracter mic. Supunerea deplină şi proactivă nu este deloc ceva slab şi pasiv. Este felul în care ne declarăm credinţa în Dumnezeu şi devenim demni pentru a primi puterile cerului. Supunerea este o alegere. Este o alegere între cunoaşterea şi puterea noastră limitată şi înţelepciunea nelimitată şi puterea infinită ale lui Dumnezeu. Conform lecţiei pe care bunicul meu mi-a dat-o, este alegerea de a simţi zăbala spirituală în gura noastră şi a urma îndrumarea conducătorului.

Fie ca noi să devenim moştenitorii legământului lui Avraam şi urmaşii seminţiei sale prin intermediul credinţei noastre şi primind rânduielile Evangheliei restaurate. Vă promit că binecuvântările vieţii eterne sunt disponibile oricui este credincios şi supus. În numele lui Isus Hristos, amin.