Revelaţie continuă

Sper ca azi să simţim cu toţii dragostea lui Dumnezeu şi să primim lumină de la El. Sunt mulţi cei care ascultă astăzi şi care simt nevoia stringentă de a primi acea binecuvântare reprezentată de revelaţia personală de la Tatăl nostru Ceresc iubitor.

Poate că preşedinţii de misiune o caută prin intermediul unei rugăciuni prin care cer ajutor pentru a şti cum să încurajeze un misionar cu probleme. Poate un tată sau o mamă dintr-un loc al lumii devastat de război, trebuie neapărat să ştie dacă să-şi mute familia într-un loc sigur sau să rămână unde sunt. Poate că sute de preşedinţi de ţăruş şi episcopi se roagă astăzi pentru a şti cum să-L ajute pe Domnul să salveze o oaie pierdută. Şi, poate pentru un profet, este dorinţa de a şti ce doreşte Domnul ca el să spună Bisericii şi unei lumi agitate.

Cu toţii ştim că judecata umană şi gândirea logică nu vor fi suficiente pentru a primi răspunsuri la cele mai importante întrebări din viaţă. Avem nevoie de revelaţie de la Dumnezeu. Şi nu vom avea nevoie doar de o revelaţie într-un moment dificil, ci avem nevoie de un flux reînnoit constant. Nu avem nevoie doar de un scurt moment de iluminare, înţelegere şi alinare, ci avem nevoie de binecuvântarea continuă care constă în comunicarea cu Dumnezeu.

Însăşi existenţa Bisericii se datorează unui tânăr băiat care ştia adevărul acelui lucru. Tânărul Joseph Smith a ştiut că nu avea cum să afle singur cărei biserici să i se alăture. Aşa că a cerut de la Dumnezeu aşa cum este scris în cartea lui Iacov că putea face. Dumnezeu Tatăl şi Fiul Său Preaiubit au apărut într-o dumbravă. Ei au răspuns la întrebarea care era peste puterea lui Joseph de a fi rezolvată.

Nu numai că el a fost chemat atunci de Dumnezeu să întemeieze adevărata Biserică a lui Isus Hristos, dar, împreună cu ea, a fost restaurată şi puterea de a invoca Duhul Sfânt pentru ca revelaţia de la Dumnezeu să poată fi continuă.

Preşedintele Boyd K. Packer a descris acel semn distinctiv al Bisericii adevărate astfel: „Revelaţia continuă în Biserică: profetul o primeşte pentru Biserică; preşedintele pentru ţăruşul, misiunea sau cvorumul său; episcopul pentru episcopia sa; tatăl pentru familia sa; individul pentru sine”¹.

Acel proces minunat al revelaţiei începe, se termină şi continuă când primim revelaţie personală. Să-l luăm ca exemplu pe Nefi, măreţul fiu al lui Lehi. Tatăl său avusese un vis. Ceilalţi membri ai familiei lui Nefi au considerat visul lui Lehi o dovadă de confuzie mintală. Visul a inclus porunca lui Dumnezeu adresată fiilor lui Lehi de a-şi asuma riscul uriaş de a se întoarce la Ierusalim pentru a lua plăcile care conţineau cuvântul lui Dumnezeu astfel încât să le poate lua cu ei în călătoria spre pământul făgăduit.

Noi cităm deseori declaraţia curajoasă pe care a făcut-o Nefi atunci când tatăl său le-a cerut să se întoarcă la Ierusalim. Ştiţi cuvintele: „Mă voi duce şi voi face lucrurile pe care Domnul le-a poruncit”².

Când Lehi l-a auzit pe Nefi spunând aceste cuvinte, scriptura spune că „el s-a bucurat nespus”³. El era bucuros deoarece ştia că Nefi fusese binecuvântat cu revelaţia care-i confirma că visul tatălui său era un mesaj adevărat de la Dumnezeu. Nefi nu a zis: „Mă voi duce şi voi face ceea ce tatăl meu mi-a spus să fac”. Ci, mai degrabă: „Mă voi duce şi voi face lucrurile pe care Domnul le-a poruncit”.

Din experienţa dumneavoastră cu propriile familii, ştiţi, de asemenea, de ce Lehi s-a „bucurat nespus”. Bucuria lui s-a datorat faptului că Nefi primise o revelaţie de confirmare.

Mulţi părinţi au stabilit reguli de familie cu privire la ora când copiii lor aflaţi la vârsta adolescenţei trebuie să se întoarcă seara acasă. Dar gândiţi-vă la bucuria unui părinte când află, aşa cum unul a aflat cu doar câteva săptămâni în urmă, că o fiică mutată recent de acasă nu numai că şi-a impus o anumită oră la care să fie în casă în fiecare seară, dar a şi ţinut ziua de sabat aşa cum fusese învăţată acasă, la părinţi. Revelaţia unui părinte are un efect de durată asupra revelaţiei personale care continuă să fie primită de copil.

Mama mea trebuie să fi înţeles acel principiu despre revelaţie. Când eram tânăr băiat, obişnuiam să închid uşa din spate foarte încet atunci când ajungeam acasă seara târziu. Trebuia să trec pe lângă dormitorul mamei mele în drum spre al meu. Oricât de încet aş fi păşit, când ajungeam la uşa ei întredeschisă, o auzeam mereu spunându-mi foarte încet: „Hal, vino puţin”.

Intram şi mă aşezam pe marginea patului ei. Camera era întunecată. Dacă aţi fi putut auzi, aţi fi crezut că era doar o conversaţie amicală despre viaţă. Dar şi azi, cuvintele ei îmi vin în minte clar, cu aceeaşi putere pe care o simt când îmi citesc binecuvântarea patriarhală.

Nu ştiu pentru ce se ruga în acele nopţi când mă aştepta. Presupun că, în parte, pentru siguranţa mea. Dar sunt sigur că se ruga aşa cum o face un patriarh înainte de a da o binecuvântare. El se roagă ca beneficiarul binecuvântării să perceapă cuvintele sale ca fiind ale lui Dumnezeu, nu ale unui om. În cazul meu, rugăciunile mamei mele de a putea avea acea binecuvântare au primit răspuns. Ea este în lumea spiritelor de peste 40 de ani. Sunt sigur că s-a bucurat nespus că am fost binecuvântat aşa cum s-a rugat, să recunosc poruncile lui Dumnezeu în cuvintele ei. Şi am încercat să merg şi să acţionez aşa cum ea a sperat că voi face.

Am văzut acelaşi miracol al revelaţiei continue la preşedinţi de ţăruş şi episcopi din Biserică. Şi, la fel ca în cazul revelaţiei pentru conducătorii familiei, valoarea revelaţiei depinde de primirea unei revelaţii de confirmare de către cei care sunt conduşi.

Am văzut acel miracol al revelaţiei după distrugerile provocate de ruperea barajului de pe râul Teton din Idaho, în anul 1976. Mulţi dintre dumneavoastră ştiu povestea celor întâmplate. Totuşi, exemplul despre revelaţie continuă al unui preşedinte de ţăruş ne poate binecuvânta pe toţi în zilele ce vor veni.

Mii de oameni au fost evacuaţi după ce casele lor au fost distruse. Coordonarea eforturilor de ajutorare a căzut pe umerii unui preşedinte de ţăruş local, un fermier. Eram în una din sălile de clasă ale Colegiului Ricks la numai câteva zile după dezastru. Sosise un conducător al Agenţiei federale pentru situaţii de urgenţă. El şi asistenţii săi principali au venit în camera mare în care preşedintele de ţăruş adunase episcopi şi chiar câţiva conducători ai altor confesiuni locale. Eu eram acolo pentru că mulţi dintre supravieţuitori erau îngrijiţi şi adăpostiţi în campusul colegiului al cărui rector eram.

Când a început adunarea, reprezentantul Agenţiei federale pentru situaţii de urgenţă s-a ridicat şi a început să vorbească în mod autoritar despre ce trebuia făcut. După ce a enumerat fiecare dintre cele cinci sau şase sarcini despre care a spus că erau esenţiale, preşedintele de ţăruş a spus încet: „Am făcut deja asta”.

După câteva minute, bărbatul de la Agenţia federală pentru situaţii de urgenţă a spus: „Cred că voi lua loc şi voi privi pentru o vreme”. El şi delegaţii săi au ascultat apoi, în timp ce episcopii şi preşedinţii cvorumului vârstnicilor au raportat despre ceea ce făcuseră. Ei au descris instrucţiunile pe care le primiseră de la conducătorii lor şi pe care le-au pus în practică. Ei au vorbit, de asemenea, despre ce au fost inspiraţi să facă atunci când au respectat instrucțiunile de a găsi familii şi a le ajuta. Se făcuse târziu. Cu toţii erau prea obosiţi pentru a afişa alte sentimente, cu excepţia dragostei lor faţă de oameni.

Preşedintele de ţăruş le-a dat episcopilor câteva instrucţiuni finale şi, apoi, a anunţat ora următoarei întâlniri pentru rapoarte ce urma să aibă loc a doua zi, dimineaţa devreme.

În dimineaţa următoare, conducătorul echipei federale a ajuns cu 20 de minute înaintea începerii adunării cu privire la rapoarte şi însărcinări. Eu am stat aproape de el. L-am auzit spunându-i încet preşedintelui de ţăruş: „Preşedinte, ce aţi dori ca eu şi membrii echipei mele să facem?”.

Ceea ce a văzut acel bărbat, eu am văzut în întreaga lume în perioade de suferinţă şi încercare. Preşedintele Packer avea dreptate. Revelaţia continuă este dată preşedinţilor de ţăruş pentru a-i ridica deasupra propriei înţelepciuni şi a propriilor capacităţi. Şi, mai mult decât atât, Domnul le oferă celor pe care președintele îi conduce o mărturie prin care li se confirmă că ceea ce el le cere vine de la Dumnezeu prin Duhul Sfânt către un om imperfect.

În ceea mai mare parte a vieţii mele, am fost binecuvântat să fiu chemat să urmez conducători inspiraţi. Când eram foarte tânăr, am fost chemat să fiu consilierul unui preşedinte al cvorumului vârstnicilor. Am fost, apoi, consilier a doi preşedinţi de district, al unui episcop care prezidează al Bisericii, membru al Cvorumului celor Doisprezece Apostoli şi consilier a doi preşedinţi ai Bisericii. Am recunoscut revelaţia primită de ei şi, apoi, confirmată de cei care le-au urmat îndemnurile.

Acea revelaţie personală de acceptare, pe care o dorim toţi, nu vine uşor şi nici prin simplul fapt de a cere. Domnul a stabilit următorul standard cu privire la capacitatea de a primi o astfel de mărturie de la Dumnezeu. Este un îndrumar pentru oricine doreşte să primească revelaţie personală, cum de altfel ar trebui să ne dorim cu toţii.

„Inima ta să fie, de asemenea, plină de caritate faţă de toţi oamenii şi fraţii în credinţă şi virtutea să înfrumuseţeze, fără încetare, gândurile tale; atunci, încrederea ta va creşte puternic în prezenţa lui Dumnezeu; şi doctrina preoţiei va cădea deasupra sufletului tău ca roua din cer.

Duhul Sfânt va fi tovarăşul tău permanent.”⁴

Mesajul pe care îl înţeleg din aceasta ni se aplică tuturor. Nu subestimaţi sentimentul de dragoste pe care îl aveţi faţă de profetul lui Dumnezeu. Oriunde mă duc în Biserică şi indiferent cine este profetul în acel moment, membrii îmi spun: „Când vă veţi întoarce la sediul central al Bisericii, îi veţi spune, vă rugăm, profetului cât de mult îl iubim?”.

Aceasta este cu mult mai presus decât idolatrizarea sau sentimentele pe care le avem câteodată când admirăm personalităţi eroice. Este un dar de la Dumnezeu. Cu acesta, veţi primi mult mai uşor darul revelaţiei de confirmare când el vorbeşte în calitatea sa de profet al Domnului. Dragostea pe care o simţiţi este dragostea pe care Domnul o are pentru cel care este purtătorul Său de cuvânt.

Nu este uşor să simţim aceasta continuu pentru că Domnul le cere deseori profeţilor Săi să dea oamenilor sfaturi greu de acceptat. Duşmanul sufletelor noastre va încerca să ne facă să ne simţim jigniţi şi să avem îndoieli cu privire la chemarea profetului de către Dumnezeu.

Am văzut cum Duhul Sfânt poate inspira o inimă înmuiată pentru a proteja un ucenic umil al lui Isus Hristos prin revelaţia de confirmare.

Profetul m-a trimis pentru a conferi puterea sacră de pecetluire unui bărbat dintr-un oraş mic foarte îndepărtat. Doar profetul lui Dumnezeu are cheile de a decide cine primeşte puterea sacră pe care Domnul i-a dat-o lui Petru, apostolul cu cea mai mare vechime în acest oficiu. Eu am primit exact aceeaşi putere de pecetluire, dar o pot conferi altcuiva doar sub îndrumarea preşedintelui Bisericii.

Deci, într-o încăpere a unei capele situate departe de Salt Lake, mi-am aşezat mâinile pe capul unui bărbat ales de profet pentru a primi puterea de pecetluire. Mâinile sale aveau urmele unei vieţi întregi dedicate lucrării pământului pentru un trai sărăcăcios. Soţia lui micuţă stătea aproape de el. Şi ea avea urmele multor ani de muncă grea alături de soţul ei.

Am spus cuvintele date de profet: „Fiind împuternicit şi însărcinat de” şi, apoi, numele profetului, „care deţine toate cheile preoţiei pe pământ în acest moment, îţi confer puterea de pecetluire” şi am spus numele bărbatului şi, apoi, numele templului unde urma să slujească în calitate de pecetluitor.

Lacrimile au curs pe obrajii lui. Am văzut că soţia lui plângea de asemenea. Am aşteptat ca ei să-şi revină. Ea s-a ridicat şi a venit către mine. S-a uitat în sus şi, apoi, a spus timid că era fericită, dar şi tristă. Ea a spus că îi plăcea atât de mult să meargă la templu cu soţul ei, dar că, acum, simţea că nu mai putea merge cu el pentru că Dumnezeu îl alesese pentru o însărcinare atât de glorioasă şi sacră. Apoi, ea a spus că sentimentul că nu era potrivită pentru a fi partenera lui în templu a apărut pentru că ea nu ştie nici să citească, nici să scrie.

Am asigurat-o că soţul ei ar fi onorat de compania ei în templu datorită marii ei puteri spirituale. Pe cât de bine am putut cu puţina mea înţelegere a limbii ei materne, i-am spus că Dumnezeu i-a revelat lucruri care sunt mai presus de toată educaţia pământească.

Ea ştia prin darul Spiritului că Dumnezeu i-a dat, prin profetul Său, o însărcinare cerească soţului pe care îl iubeşte. Ea ştia că respectivele chei de a conferi acea putere de pecetluire sunt deţinute de un bărbat pe care nu l-a văzut niciodată şi despre care ştie, totuși, că este profetul în viaţă al lui Dumnezeu. Ea ştia, fără să fie nevoie să-i spună vreun martor în viaţă, că profetul se rugase cu privire la numele soţului ei. Ea ştia personal că Dumnezeu îl chemase pe soțul ei.

Ea ştia, de asemenea, că rânduielile pe care soţul ei urma să le înfăptuiască aveau să unească oameni pentru eternitate în împărăţia celestială. Ea primise confirmarea, în mintea şi în inima ei, că promisiunea făcută de Domnul lui Petru este încă valabilă în Biserică: „Orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri”⁵. Ea ştia personal acest lucru prin revelaţie de la Dumnezeu.

Să revenim de unde am plecat. „Revelaţia continuă în Biserică: profetul o primeşte pentru Biserică; preşedintele pentru ţăruşul, misiunea sau cvorumul său; episcopul pentru episcopia sa; tatăl pentru familia sa; individul pentru sine”⁶.

Vă mărturisesc că acest principiu este adevărat. Tatăl Ceresc aude rugăciunile dumneavoastră. El vă iubeşte. El vă cunoaşte pe nume. Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul nostru. El vă iubeşte peste puterea dumneavoastră de a înţelege.

Dumnezeu revarsă revelaţie, prin Duhul Sfânt, peste copiii Săi. El îi vorbeşte profetului Său de pe pământ, care astăzi este Thomas S. Monson. Depun mărturie că el deţine şi exercită toate cheile preoţiei pe pământ.

Pe măsură ce ascultaţi, în cadrul acestei conferinţe, cuvintele celor pe care Dumnezeu i-a chemat să vorbească în numele Lui, mă rog ca dumneavoastră să primiţi revelaţia de confirmare de care aveţi nevoie pentru a vă găsi calea de întoarcere acasă, pentru a trăi în prezenţa Lui într-o familie pecetluită pentru eternitate. În numele sacru al lui Isus Hristos, amin.