Părinţii – principalii învăţători de Evanghelie pentru copiii lor

Ben Carson a spus despre el însuşi: „Eram cel mai nepregătit elev de clasa a V-a din toată clasa mea”. Într-o zi, Ben a dat un test la matematică ce a constat din 30 de exerciţii. Elevul din spatele lui i l-a corectat şi i l-a dat înapoi. Învăţătoarea, doamna Williamson, a început să numească fiecare elev pentru ca acesta să-i spună nota obţinută. În cele din urmă, a ajuns la Ben. Ruşinat, el a bombănit răspunsul. Doamna Williamson, crezând că el a spus „9”, a spus că pentru Ben să rezolve 9 din 30 era un progres minunat. Elevul din spatele lui Ben a spus tare: „Nu nouă! El nu a rezolvat… niciunul”. Ben a spus că îi venea să intre în pământ de ruşine.

În aceeaşi perioadă, mama lui Ben, Sonya, se confrunta cu propriile încercări. Ea era una dintre cei 24 de copii ai părinţilor ei, avea doar trei clase şi nu ştia să citească. Se căsătorise la vârsta de 13 ani, divorţase, avea doi fii şi îi creştea în ghetourile din Detroit. Cu toate acestea, se bizuia fără teamă pe forţele proprii şi avea credinţa fermă că Dumnezeu avea să-i ajute pe ea şi pe fiii ei dacă îşi făceau partea.

Într-o zi, viaţa ei şi a fiilor ei a ajuns la o răscruce. Ea şi-a dat seama că oamenii de succes cărora le făcea curat în case aveau biblioteci – ei citeau. După muncă, ea s-a dus acasă şi a oprit televizorul la care se uitau Ben şi fratele lui. În principiu, ea a spus: Voi, băieţi, vă uitaţi prea mult la televizor. De acum înainte vă puteţi uita doar la trei emisiuni pe săptămână. În timpul liber, vă veţi duce la bibliotecă – veţi citi două cărţi pe săptămână şi-mi veţi face un rezumat.

Băieţii au rămas şocaţi. Ben a spus că nu citise în viaţa lui vreo carte, cu excepţia cazului în care i s-a cerut la şcoală. Ei au protestat, s-au plâns, s-au certat, dar nu le-a fost de niciun folos. Apoi, Ben a spus: „Ea a spus foarte clar ce dorea. Nu mi-a plăcut regula, însă hotărârea ei de a ne vedea mai buni mi-a schimbat viaţa”.

Şi la ce schimbare a dus… În clasa a VII-a, el avea cele mai bune note din clasă. A obţinut o bursă pentru a merge la Universitatea Yale, apoi la Facultatea de medicină Johns Hopkins unde, la vârsta de 33 de ani, a devenit şeful secţiei de neurologie pediatrică şi chirurg de renume mondial. Cum a fost posibil acest lucru? În mare măsură datorită unei mame care, fără prea multe dintre comodităţile vieţii, a slujit cu credinţă şi sârguinţă în calitatea ei de părinte.¹

Scripturile vorbesc despre rolul părinţilor – că au datoria de a-şi învăţa copiii „doctrina pocăinţei, a credinţei în Hristos, Fiul Dumnezeului cel Viu, şi a botezului şi a darului Duhului Sfânt” (D&L 68:25).

În calitate de părinţi, noi trebuie să fim principalii învăţători de Evanghelie şi principalele exemple pentru copiii noştri – nu episcopul, nu Şcoala de duminica, nu Tinerele Fete sau Tinerii Băieţi, ci noi, părinţii. În calitate de principalii lor învăţători de Evanghelie, îi putem învăţa despre puterea şi realitatea ispăşirii – ale identităţii şi destinului lor divin – şi, făcând astfel, le oferim o temelie sigură pe care să clădească. În cele din urmă, căminul este mediul ideal pentru predicarea Evangheliei lui Isus Hristos.

În urmă cu aproximativ un an, am primit o însărcinare în Beirut, Liban. În timp ce mă aflam acolo, am cunoscut o fată în vârstă de 12 ani, pe nume Sarah. Părinţii ei şi doi fraţi mai mari se convertiseră la Biserică în România, dar apoi au trebuit să se întoarcă în ţara lor când Sarah avea doar şapte ani. În ţara lor, Biserica nu era prezentă, nu exista nicio unitate organizată, nu exista Şcoala de duminica şi nici programul Tinerele Fete. După cinci ani, această familie a aflat de existenţa unei ramuri în Beirut şi, exact înainte de sosirea mea, au trimis-o pe Sarah, fiica lor în vârstă de 12 ani, însoţită de fraţi mai mari, să fie botezată. În timp ce mă aflam acolo, a avut loc o adunare de devoţiune în cadrul căreia eu am vorbit despre planul salvării. Sarah şi-a ridicat deseori mâna şi a răspuns la întrebări.

După adunare, ştiind că nu avusese aproape deloc contact cu Biserica, m-am apropiat de ea şi am întrebat-o: „Sarah, cum ai ştiut răspunsurile la acele întrebări?”. Ea mi-a răspuns imediat: „Mama m-a învăţat”. Ei nu au avut Biserica în comunitatea lor, dar au avut Evanghelia în căminul lor. Mama ei era principala ei învăţătoare de Evanghelie.

Enos a fost cel care a spus: „Cuvintele pe care le-am auzit deseori spuse de tatăl meu despre viaţa veşnică şi despre bucuria sfinţilor au coborât adânc în inima mea” (Enos 1:3). Nu există vreo îndoială legată de cine a fost principalul învăţător de Evanghelie al lui Enos.

Îmi amintesc cum tata stătea relaxat lângă şemineu citind scripturile şi alte cărţi bune şi cum eu mă aşezam lângă el. Îmi amintesc cartonaşele pe care le ţinea în buzunarul de la cămaşă, pe care erau scrise citate din scripturi, din Shakespeare şi cuvinte noi pe care le memora şi le învăţa. Îmi amintesc întrebările şi discuţiile legate de Evanghelie din timpul meselor. Îmi amintesc de numeroasele ocazii în care tata m-a dus să-i vizităm pe cei în vârstă – cum ne opream să cumpărăm îngheţată pentru cineva sau o cină cu pui pentru altcineva sau cum oferea câţiva bani prin intermediul strângerii lui de mână în semn de rămas bun. Îmi amintesc sentimentul plăcut şi dorinţa de a fi ca el.

Mi-o amintesc pe mama care, deşi avea aproximativ 90 de ani, gătea în bucătăria ei de la bloc şi cum, apoi, ţinea în mână o tavă cu mâncare. Am întrebat-o unde se ducea. Mi-a răspuns: „O, mă duc să le duc ceva de mâncare celor în vârstă”. Mi-am spus: „Mamă, tu eşti cea în vârstă”. Niciodată nu pot să-mi exprim pe deplin recunoştinţa faţă de părinţii mei, care au fost principalii mei învăţători de Evanghelie.

Unul dintre cele mai însemnate lucruri pe care le putem face ca părinţi este de a ne învăţa copiii despre puterea rugăciunii, nu doar rutina rugăciunii. Când aveam aproximativ 17 ani, am îngenuncheat lângă patul meu spunându-mi rugăciunea de seară. Fără să ştiu, mama stătea în uşă. După ce am terminat, ea mi-a spus: „Tad, Îi ceri Domnului să te ajute să-ţi găseşti o soţie bună?”.

Întrebarea ei m-a luat total prin surprindere. Acela era ultimul lucru la care m-aş fi gândit. Mă gândeam la baschet şi şcoală. Prin urmare, am răspuns: „Nu”, la care ea a spus: „Ei bine, ar trebui, fiule; va fi cea mai importantă decizie pe care va trebui s-o iei vreodată”. Acele cuvinte au pătruns adânc în inima mea şi, astfel, în următorii şase ani m-am rugat ca Dumnezeu să mă ajute să-mi găsesc o soţie bună. Şi, o da, El chiar mi-a răspuns la acea rugăciune!

În calitate de părinţi, ne putem învăţa copiii să se roage pentru lucruri care au consecinţe eterne – să se roage pentru tăria de a fi curaţi din punct de vedere moral într-o lume foarte dificilă, de a fi supuşi şi de a avea curajul să apere ceea ce este drept.

Nu ne îndoim că cei mai mulţi dintre tinerii noştri îşi spun rugăciunea de seară, însă, probabil că mulţi dintre ei întâmpină greutăţi în ceea ce priveşte obiceiul de a-şi spune rugăciunea personală de dimineaţă. Ca părinţi şi principalii lor învăţători de Evanghelie, putem îndrepta aceasta. Care părinte din vremurile Cărţii lui Mormon şi-ar fi lăsat fiii să mărşăluiască spre câmpul de luptă fără o platoşă, un scut şi o sabie care să-i protejeze împotriva potenţialelor lovituri mortale ale duşmanului? Dar câţi dintre noi ne lăsăm copiii să iasă din casă în fiecare dimineaţă şi să se ducă spre cele mai periculoase dintre toate câmpurile de luptă, pentru a-l înfrunta pe Satana şi nenumăratele lui ispite, fără platoşa, scutul şi sabia lor spirituale care rezultă din puterea protectoare a rugăciunii? Domnul a spus: „Roagă-te tot timpul… ca să-l poţi învinge pe Satana” (D&L 10:5). În calitate de părinţi, le putem insufla copiilor noştri obiceiul şi puterea rugăciunii de dimineaţă.

Putem, de asemenea, să ne învăţăm copiii să-şi folosească timpul în mod înţelept. Uneori, asemenea Sonyei Carson, va trebui să punem piciorul în prag, cu dragoste, dar ferm pentru a limita timpul pe care copiii noştri îl petrec în faţa televizorului sau cu alte dispozitive electronice care, în multe cazuri, le monopolizează viaţa. În schimb, trebuie să le redirecţionăm timpul către activităţi mai productive, axate pe Evanghelie. Poate că la început vom avea parte de împotrivire, de plângeri, însă, asemenea Sonyei Carson, trebuie să avem viziunea şi voinţa de a rămâne fermi. Într-o zi, copiii noştri vor înţelege şi vor aprecia ceea ce am făcut. Dacă noi nu facem aceasta, atunci cine?

Ne putem întreba: au copiii noştri parte de cele mai bune eforturi ale noastre spirituale, intelectuale şi creative sau au ei parte de timpul şi talentele noastre rămase după ce am dat tot ce am avut pentru chemarea noastră în cadrul Bisericii sau la locul nostru de muncă? În viaţa care va veni, nu ştiu dacă titluri precum episcop sau preşedintă a Societăţii de Alinare vor dăinui, dar ştiu în mod cert că titlurile de soţ şi soţie, tată şi mamă, vor continua şi vor fi respectate în lumi fără sfârşit. Acesta este un motiv pentru care este atât de important să ne onorăm responsabilităţile de părinţi aici, pe pământ, pentru a ne putea pregăti pentru acele responsabilităţi mult mai mari, dar similare, din viaţa care va veni.

Ca părinţi, putem merge înainte având asigurarea că Dumnezeu nu ne va lăsa niciodată singuri. Dumnezeu nu ne dă niciodată o responsabilitate fără să ne ofere ajutor divin – despre aceasta pot depune mărturie. Mă rog ca noi, în rolul nostru divin de părinţi, şi în parteneriat cu Dumnezeu, să devenim principalii învăţători de Evanghelie şi principalele exemple pentru copiii noştri, în numele lui Isus Hristos, amin.