Cugetă la cărarea pe care mergi

Preaiubiţii mei fraţi şi preaiubitele mele surori, mă simt umil stând în faţa dumneavoastră în această dimineaţă. Fac apel la credinţa şi rugăciunile dumneavoastră în timp ce vă voi împărtăşi mesajul meu.

Cu toţii am început o călătorie minunată şi absolut necesară atunci când am plecat din lumea spiritelor şi am ajuns în acest stadiu, adesea provocator, al existenţei numit viaţa muritoare. Scopurile principale ale existenţei noastre pe pământ sunt obţinerea unui trup din carne şi oase, dobândirea acelei experienţe care putea rezulta numai prin despărţirea de părinţii noştri cereşti şi punerea noastră la probă în vederea ţinerii poruncilor. În cartea lui Avraam, capitolul 3, citim: „Şi îi vom pune la probă prin aceasta pentru a vedea dacă ei vor face toate lucrurile pe care Domnul, Dumnezeul lor, le va porunci lor”¹.

Când am venit pe pământ, am adus cu noi acel mare dar de la Dumnezeu – chiar libertatea noastră de a alege. În foarte multe aspecte, avem privilegiul de a alege singuri. Aici învăţăm pe propria noastră piele. Discernem între bine şi rău. Facem diferenţa între dulce şi amar. Învăţăm că deciziile determină destinul.

Sunt sigur că am plecat din prezenţa Tatălui nostru cu dorinţa arzătoare de a ne întoarce la El, pentru ca noi să putem dobândi exaltarea pe care El a plănuit-o pentru noi şi pe care noi ne-am dorit-o atât de mult. Deşi suntem lăsaţi să găsim şi să urmăm acea cărare care ne va duce înapoi în prezenţa Tatălui nostru din Cer, El nu ne-a trimis aici fără niciun fel de îndrumare şi călăuzire. De fapt, El ne-a oferit instrumentele de care avem nevoie şi ne ajută când căutăm ajutorul Său şi ne străduim să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a îndura până la sfârşit şi pentru a dobândi viaţă eternă.

Ca ajutor în îndrumarea pe care o primim, avem cuvintele lui Dumnezeu şi ale Fiului Său care se găsesc în scripturile sfinte. Avem sfaturile şi învăţăturile profeţilor lui Dumnezeu. De importanţă capitală este faptul că ni s-a oferit exemplul perfect de urmat – şi anume exemplul Domnului şi Salvatorului nostru, Isus Hristos – şi am fost instruiţi să urmăm acel exemplu. Salvatorul Însuşi a spus: „Vino şi urmează-Mă”². „Lucrurile pe care voi M-aţi văzut pe Mine că le fac, pe acelea trebuie să le faceţi şi voi.”³ El a adresat întrebarea: „Ce fel de oameni trebuie să fiţi voi?”. Şi, apoi, a răspuns: „Adevărat vă spun Eu vouă, tot aşa cum sunt Eu”⁴. „El drumul drept ne-a arătat.”⁵

Când Îl acceptăm pe Isus ca Exemplul nostru şi călcăm pe urmele Sale, ne putem întoarce în siguranţă la Tatăl nostru Ceresc pentru a trăi pentru totdeauna în prezenţa Lui. Profetul Nefi a spus: „Dacă omul nu va îndura până la sfârşit, urmând exemplul Fiului Dumnezeului cel Viu, el nu va putea fi salvat”⁶.

Era o femeie care, de fiecare dată când relata experienţele pe care le-a avut în timpul unei vizite în Ţara Sfântă, exclama: „Am mers pe unde a mers Isus!”.

Ea fusese în proximitatea locurilor unde a trăit şi a predicat Isus. Poate că stătuse pe o stâncă pe care El a stat odată sau poate că se uitase la un lanţ muntos la care El S-a uitat odată. Experienţele în sine fuseseră palpitante pentru ea; însă mersul propriu-zis pe unde Isus a mers este mai puţin important decât mersul în felul Său. Dorinţa de a face ceea ce El a făcut şi urmarea exemplului Său sunt mult mai importante decât încercarea de a găsi urme ale cărărilor pe care El a mers în timpul vieţii Sale muritoare.

Când Isus i-a adresat unui anumit tânăr bogat invitaţia: „Vino şi urmează-Mă”⁷, El nu a dorit ca tânărul bogat să-L urmeze doar pe dealurile şi văile din zonă.

Nu trebuie să mergem pe ţărmurile Galileei sau pe dealurile Iudeii pentru a merge pe unde a mers Isus. Cu toţii putem să mergem pe cărarea pe care El a mers când, amintindu-ne cuvintele Sale, având inima plină de Spiritul Său şi viaţa îndrumată de învăţăturile Sale, alegem să-L urmăm în timp ce călătorim prin viaţa muritoare. Exemplul Său luminează calea. El a spus: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”⁸.

Pe măsură ce examinăm cărarea pe care a mers Isus, vom vedea că L-a purtat prin numeroase încercări asemănătoare celor de care vom avea parte în viaţă.

De exemplu, Isus a mers pe cărarea dezamăgirii. Deşi a avut parte de multe dezamăgiri, una dintre cele mai dureroase a fost descrisă în tânguirea Sa cu privire la Ierusalim, la încheierea slujirii Sale în public. Copiii lui Israel respinseseră siguranţa aripii protectoare pe care El le-o oferise. Când a privit oraşul care urma în scurt timp să fie abandonat distrugerii, El a fost copleşit de sentimente de mâhnire profundă. Îndurerat, El a exclamat: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine; de câte ori am vrut să strâng pe fiii tăi, cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut!”⁹.

Isus a mers pe cărarea ispitei. Lucifer, însuşi diavolul, folosindu-şi toată puterea şi cele mai bune sofisme, L-a ispitit pe Cel care postise timp de 40 de zile şi 40 de nopţi. Isus nu a cedat, ci a rezistat fiecărei ispite. Cuvintele Sale de despărţire: „Pleacă, Satano!”¹⁰.

Isus a mers pe cărarea durerii. Gândiţi-vă la Ghetsimani, unde El a fost „într-un chin de moarte… şi sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge, care cădeau pe pământ”¹¹. Şi nimeni nu poate uita suferinţa Sa pe crucea nemiloasă.

Cu toţii vom merge pe cărarea dezamăgirii, poate din cauza unei ocazii ratate, a unei puteri folosite greşit, alegerilor unei persoane dragi sau a unei alegeri proprii. Cărarea ispitei va fi, de asemenea, cărarea fiecăruia dintre noi. În secţiunea 29 din Doctrină şi legăminte citim: „Şi trebuie ca diavolul să-i ispitească pe copiii oamenilor, altfel ei nu vor putea avea libertatea de a alege”¹².

La fel vom merge şi pe cărarea durerii. Noi, în calitate de slujitori, nu putem să ne aşteptăm să ni se întâmple altfel decât I s-a întâmplat Învăţătorului, care a părăsit viaţa muritoare numai după multă durere şi suferinţă.

Deşi vom avea parte de mâhnire amară pe cărarea noastră, putem avea parte, de asemenea, de multă fericire.

Noi, împreună cu Isus, putem merge pe cărarea supunerii. Nu va fi mereu uşor, dar haideţi să avem ca moto moştenirea pe care ne-a lăsat-o Samuel: „[Supunerea] face mai mult decât jertfele, şi păzirea cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor”¹³. Să ne amintim că rezultatele finale ale nesupunerii sunt robia şi moartea, în timp ce răsplata pentru supunere constă în libertate şi viaţă eternă.

Noi, asemenea lui Isus, putem merge pe cărarea slujirii. Viaţa lui Isus este un exemplu deosebit de bunătate prin prisma slujirii Lui printre oameni. El a oferit tărie membrelor celui schilod, lumină ochilor celui orb, auz urechilor celui surd.

Isus a mers pe cărarea rugăciunii. El ne-a învăţat cum să ne rugăm oferindu-ne ca exemplu frumoasa rugăciune cunoscută sub denumirea de Rugăciunea Domnului. Şi cine ar putea uita rugăciunea Sa din Ghetsimani: „Facă-se nu voia Mea, ci a Ta!”¹⁴.

Alte instrucţiuni care ne-au fost date de către Salvator sunt la dispoziţia degetelor noastre, aflându-se în scripturile sfinte. În cuvântarea Sa de pe munte, El ne spune să fim milostivi, umili, neprihăniţi, puri în inimă, împăciuitori. El ne cere să ne apărăm crezurile dând dovadă de curaj, chiar şi atunci când suntem batjocoriţi şi persecutaţi. El ne cere să ne lăsăm lumina să lumineze pentru ca alţii să o vadă şi să dorească să-L slăvească pe Tatăl nostru din Cer. Ne învaţă să fim curaţi din punct de vedere moral, atât în gânduri, cât şi în fapte. Ne spune că este mult mai important să ne strângem comori în cer decât pe pământ.¹⁵

Pildele Sale predau cu putere şi autoritate. Prin pilda samariteanului, El ne învaţă să ne iubim aproapele şi să-i slujim.¹⁶ În pilda Sa despre talanţi, El ne învaţă să devenim mai buni şi să tindem spre perfecţiune.¹⁷ Prin pilda oii pierdute, El ne cere să mergem şi să-i salvăm pe cei care au ieşit de pe cărare şi s-au rătăcit.¹⁸

Dacă ne străduim să-L punem pe Hristos în centrul vieţii noastre învăţând cuvintele Sale, urmând învăţăturile Sale şi mergând pe cărarea Sa, El a promis că va împărtăşi cu noi viaţa eternă pentru care a murit ca să o dobândească. Nu există ceva mai măreţ ce am putea realiza, decât să alegem să acceptăm disciplinarea Sa, să devenim ucenicii Săi şi să facem lucrarea Sa de-a lungul vieţii. Nimic altceva, nicio altă alegere pe care o facem, nu poate face din noi ceea ce poate El.

Când mă gândesc la cei care chiar au încercat să urmeze exemplul Salvatorului şi care au mers pe cărarea Sa, imediat îmi vin în minte numele lui Gustav şi Margarete Wacker – doi dintre oamenii cei mai asemănători lui Hristos pe care i-am cunoscut vreodată. Erau germani care emigraseră în partea de est a Canadei, iar eu i-am întâlnit pe vremea când slujeam acolo ca preşedinte de misiune. Fratele Wacker îşi câştiga existenţa ca frizer. Deşi nu aveau mulţi bani, ei împărţeau tot ce aveau. Ei nu fuseseră binecuvântaţi cu copii, însă au avut grijă de toţi cei care le-au păşit pragul. Bărbaţi şi femei educaţi şi rafinaţi îi căutau pe aceşti slujitori umili, fără educaţie formală, ai lui Dumnezeu şi se considerau norocoşi dacă puteau petrece o oră în prezenţa lor.

Înfăţişarea lor era obişnuită, engleza lor era ezitantă şi cumva greu de înţeles; casa lor era modestă. Ei nu aveau maşină sau televizor şi nici nu făceau vreunul dintre lucrurile cărora lumea le dă, de obicei, importanţă. Cu toate acestea, cei credincioşi au făcut cărare spre uşa lor pentru a se bucura de spiritul care era acolo. Casa lor era ca raiul pe pământ, iar spiritul pe care-l radiau era unul de pace pură şi de bunătate.

Şi noi putem avea acel spirit şi-l putem împărtăşi lumii atunci când mergem pe cărarea Salvatorului şi urmăm exemplul Său perfect.

În Proverbe, citim îndemnul: „[Cugetă] la cărarea pe care mergi”¹⁹. Dacă facem astfel, vom avea credinţa, chiar şi dorinţa, de a merge pe cărarea pe care a mers Isus. Nu ne vom îndoi că suntem pe cărarea pe care Tatăl nostru doreşte să mergem. Exemplul Salvatorului oferă cadrul pentru tot ceea ce facem, iar cuvintele Sale reprezintă un ghid de nădejde. Cărarea Sa ne va duce acasă în siguranţă. Mă rog ca aceasta să fie binecuvântarea noastră, în numele lui Isus Hristos, pe care Îl iubesc, pe care Îl slujesc şi despre care depun mărturie, amin.