Domnul are un plan pentru noi!
Vârstnicul Carlos A. Godoy
din Cei Şaptezeci
Dacă vom continua să trăim în felul în care o facem, oare binecuvântările promise se vor îndeplini?
Am privilegiul să iau parte la acest moment istoric când vorbitorii de la conferinţa generală au posibilitatea de a vorbi în limba maternă. Ultima dată când am vorbit de la acest pupitru, eram îngrijorat de accentul meu în limba engleză. Acum, sunt îngrijorat să nu vorbesc prea repede în limba portugheză. Nu vreau să fiu mai rapid decât subtitrările.
Cu toţii am trecut sau vom trece prin momente în care trebuie să luăm decizii importante în viaţă. Să urmez această carieră sau o alta? Să slujesc în misiune? Este aceasta persoana potrivită cu care să mă căsătoresc?
Acestea sunt situaţii din diferitele zone ale vieţii noastre în care o mică schimbare poate să ducă la consecinţe importante. Preşedintele Dieter F. Uchtdorf a spus: „În anii de când Îl slujesc pe Domnul… am învăţat că diferenţa dintre fericirea şi nenorocirea fiecăruia, în cadrul căsniciilor şi familiilor, se rezumă, de obicei, la o eroare de numai câteva grade” („O diferenţă de câteva grade”, Liahona, mai 2008, p. 58).
Cum putem evita aceste mici erori?
Pentru a ilustra mesajul meu, voi folosi o experienţă personală.
La sfârşitul anilor 1980, familia noastră tânără cuprindea pe soţia mea, Mônica, pe doi dintre cei patru copii ai noştri şi pe mine. Locuiam în São Paulo, Brazilia, lucram pentru o companie bună, îmi terminasem studiile universitare şi fusesem recent eliberat din chemarea mea de episcop al episcopiei în care locuisem. Viaţa era frumoasă şi totul părea să fie aşa cum trebuie – până când un prieten vechi a venit în vizită.
La sfârşitul vizitei sale, el a făcut un comentariu şi mi-a pus o întrebare care mi-a zdruncinat covingerile. El a spus: „Carlos, se pare că totul merge bine pentru tine, familia ta, cariera ta şi slujirea ta în Biserică, dar –” şi apoi m-a întrebat: „Dacă vei continua să trăieşti în felul în care o faci, oare binecuvântările care ţi-au fost promise în binecuvântarea patriarhală se vor îndeplini?”
Nu m-am gândit niciodată la binecuvântarea mea patriarhală în acest mod. O citeam uneori, dar niciodată cu intenţia de a căuta binecuvântările promise în viitor şi de a evalua modul în care trăiam în prezent.
După vizita sa, mi-am îndreptat atenţia către binecuvântarea mea patriarhală întrebându-mă: „Dacă vom continua să trăim în felul în care o facem, oare binecuvântările care ne-au fost promise se vor îndeplini?” După ce am meditat puţin, am avut sentimentul că era necesar să fac anumite schimbări, mai ales în ceea ce priveşte educaţia şi profesia mea.
Nu era o decizie între ce era bine şi rău, ci între ce era bine şi mai bine, aşa cum ne-a învăţat vârstnicul Dallin H. Oaks când a spus: „În timp ce ne gândim la diverse alegeri, trebuie să ne amintim că nu este suficient ca un lucru să fie bun. Alte alegeri sunt mai bune şi încă sunt altele care sunt cele mai bune” („Bun, mai bun, cel mai bun”, Liahona, nov. 2007, p. 104–105).
Cum ne putem asigura că luăm cea mai bună decizie?
Iată câteva principii pe care le-am învăţat eu.
Principiul numărul unu: Trebuie să ne gândim la opţiunile noastre având în minte ţelul final
A lua decizii care pot avea un impact asupra vieţii noastre şi a celor pe care îi iubim fără să avem o viziune mai largă asupra consecinţelor lor implică nişte riscuri. Totuşi, dacă ne gândim la posibilele consecinţe pe care aceste decizii le vor avea, putem vedea cu o mai mare claritate cea mai bună calea pe care o putem urma în prezent.
A înţelege cine suntem, de ce suntem aici şi ce aşteaptă Domnul de la noi în această viaţă ne va ajuta să avem viziunea mai largă de care avem nevoie.
Putem găsi exemple în scripturi unde a avea o viziune mai largă a oferit claritate în ceea ce priveşte calea care trebuia aleasă.
Moise a vorbit cu Domnul faţă în faţă, a aflat despre planul salvării şi, prin urmare, a înţeles mai bine rolul său ca profet al adunării lui Israel.
„Şi Dumnezeu i-a vorbit lui Moise, spunând: Iată, eu sunt Domnul, Dumnezeul Atotputernic…
Şi eu am să-ţi arăt măiestria mâinilor Mele…
Şi Eu am o lucrare pentru tine, Moise, fiul Meu” (Moise 1:3–4, 6).
Cu această înţelegere, Moise a putut să îndure mulţi ani de suferinţe în deşert şi a condus poporul lui Israel înapoi acasă.
Lehi, marele profet din Cartea lui Mormon, a avut un vis şi, în viziunile sale, a aflat despre misiunea sa de a-şi conduce familia într-o ţară făgăduită.
„Şi s-a întâmplat că Domnul i-a poruncit tatălui meu, chiar într-un vis, că el trebuie să-şi ia familia şi să plece în pustiu.
Şi şi-a părăsit casa şi ţara moştenirii sale şi aurul şi argintul şi lucrurile sale de preţ” (1 Nefi 2:24).
Lehi a rămas credincios acestei viziuni în pofida dificultăţilor călătoriei şi a faptului că a trebuit să lase în urmă o viaţă confortabilă în Ierusalim.
Profetul Joseph Smith este un alt mare exemplu. Prin intermediul multor revelaţii, începând cu Prima Viziune, el a fost capabil să-şi îndeplinească misiunea de a restaura toate lucrurile (vezi Joseph Smith – Istorie 1:1–26).
Şi cum rămâne cu noi? Ce se aşteaptă Domnul de la fiecare dintre noi?
Nu trebuie să vedem un înger pentru a dobândi înţelegere. Avem scripturile, templul, profeţi în viaţă, binecuvântarea patriarhală, conducători inspiraţi şi, mai presus de toate, dreptul de a primi revelaţie personală care să ne ajute în luarea deciziilor.
Principiul numărul doi: Trebuie să fim pregătiţi pentru încercările care vor veni
Cele mai bune drumuri în viaţă sunt rareori cele mai uşoare. Deseori, este chiar invers. Putem privi la exemplele profeţilor pe care tocmai i-am menţionat.
Moise, Lehi şi Joseph Smith nu au avut călătorii uşoare, în pofida faptului că deciziile lor erau corecte.
Suntem dispuşi să plătim preţul pentru deciziile noastre? Suntem pregătiţi să ne părăsim zona de confort pentru a ajunge într-un loc mai bun?
Revenind la experienţa mea cu binecuvântarea patriarhală, atunci am ajuns la concluzia că trebuie să-mi îmbunătăţesc educaţia şi să mă înscriu pentru o bursă la o universitate americană. Dacă eram ales, trebuia să-mi las serviciul, să vând tot ce aveam şi să vin să locuiesc în Statele Unite ca student cu bursă timp de doi ani.
Teste precum TOEFL şi GMAT au fost primele încercări de depăşit. Au fost necesari trei ani de pregătire, multe refuzuri şi câteva de „poate” înainte să fiu acceptat la o universitate. Încă îmi amintesc telefonul pe care l-am primit la sfârşitul celui de-al treilea an de la persoana responsabilă cu bursele.
A spus: „Carlos, am o veste bună şi una proastă. Cea bună este că eşti printre cei trei finalişti de anul acesta”. La acea vreme, era disponibil un singur loc. „Vestea proastă este că unul dintre candidaţi este fiul cuiva important, celălalt este fiul altcuiva important şi, apoi, eşti tu.”
Am răspuns imediat: „Şi eu… sunt un fiu al lui Dumnezeu”.
Din fericire, părinţii pământeni nu reprezentau un factor decisiv şi am fost acceptat în acel an, 1992.
Noi suntem copiii Dumnezeului Atotputernic. El este Tatăl nostru, El ne iubeşte şi are un plan pentru noi. Nu suntem aici, în această viaţă, doar pentru a ne irosi timpul, a îmbătrâni şi a muri. Dumnezeu doreşte ca noi să creştem şi să ne atingem potenţialul.
Preşedintele Thomas S. Monson a spus: „Fiecare dintre voi, necăsătorit sau căsătorit, indiferent de vârstă, are ocazia de a învăţa şi de a creşte. Măriţi-vă cunoaşterea, atât cea intelectuală, cât şi cea spirituală, conform deplinătăţii potenţialului dumneavoastră divin” („The Mighty Strength of the Relief Society”, Ensign, nov. 1997, p. 95).
Principiul numărul trei: Trebuie să împărtăşim această viziune cu cei pe care îi iubim
Lehi a încercat de mai multe ori să-i ajute pe Laman şi Lemuel să înţeleagă importanţa schimbării pe care o făceau. Faptul că ei nu împărtăşeau viziunea tatălui lor i-a făcut să cârtească în timpul călătoriei. În schimb, Nefi L-a căutat pe Domnul pentru a vedea ce a văzut tatăl său.
„Şi s-a întâmplat că după ce eu, Nefi, auzind toate cuvintele tatălui meu despre lucrurile pe care le-a văzut într-o viziune… eu… am fost, de asemenea, dornic să pot vedea, auzi şi cunoaşte aceste lucruri prin puterea Duhului Sfânt” (1 Nefi 10:17).
Cu această viziune, Nefi a putut nu doar să treacă peste încercările călătoriei, ci şi să-şi conducă familia când a fost nevoie.
Este foarte probabil ca, atunci când decidem să mergem pe o anumită cale, oamenii pe care îi iubim să fie afectaţi, iar unii chiar vor împărtăşi cu noi consecinţele acestei alegeri. În mod ideal, ei ar trebui să poată vedea ceea ce vedem noi şi să împărtăşească aceleaşi convingeri pe care le avem şi noi. Acest lucru nu este mereu posibil dar, când se întâmplă, călătoria este mult mai uşoară.
În situaţia din experienţa personală pe care am folosit-o ca exemplu, aveam nevoie, fără îndoială, de sprijinul soţiei mele. Copiii erau încă mici şi nu aveau ce spune, dar sprijinul soţiei mele era esenţial. Îmi amintesc că, la început, Mônica şi cu mine a trebuit să discutăm cu atenţie schimbarea planurilor până când ea a îmbrăţişat ideea şi, de asemenea, s-a implicat. Această viziune împărtăşită a determinat-o nu doar să sprijine schimbarea, ci şi să devină o parte importantă a succesului acesteia.
Ştiu că Domnul are un plan pentru noi în această viaţă. El ne cunoaşte. El ştie ce e mai bine pentru noi. Doar pentru că lucrurile merg bine, nu înseamnă că nu trebuie ca, uneori, să ne gândim la ceva mai bun. Dacă vom continua să trăim în felul în care o facem, oare binecuvântările promise se vor îndeplini?
Dumnezeu trăieşte. El este Tatăl nostru. Salvatorul Isus Hristos trăieşte şi eu ştiu că, prin sacrificiul Său ispăşitor, noi putem să găsim tăria de a trece peste încercările zilnice. În numele lui Isus Hristos, amin.