Planul fericirii

Cu mulţi ani în urmă, după cel de-al Doilea Război Mondial, eram înscris la colegiu. Acolo, am întâlnit-o pe Donna Smith. În acea perioadă am înţeles că, pentru o căsnicie reuşită, sunt esenţiale două elemente: o prăjitură şi o sărutare. Gândeam că era o combinaţie bună.

Mergeam la colegiu dimineaţa şi, apoi, mă întorceam să lucrez după-amiaza în garajul de reparaţii auto al tatălui meu, în Brigham City. Ultima oră a Donnei din timpul claselor de dimineaţă era cea de economia căminului. Mă opream la clasa ei înainte de a pleca. Uşa avea o fereastră din geam mat, dar dacă stăteam aproape de geam, ea putea să vadă umbra mea afară. Ea ieşea tiptil cu o prăjitură şi o sărutare. Ceea ce a urmat este uşor de ghicit. Am fost căsătoriţi în Templul Logan şi aşa a început marea aventură a vieţilor noastre.

De-a lungul anilor, am predat frecvent un principiu important: scopul întregii activităţi în Biserică este acela de a vedea că un bărbat şi o femeie şi copiii lor sunt fericiţi acasă, pecetluiţi pentru timp şi toată eternitatea.

La început:

„Dumnezeii au coborât pentru a-l organiza pe om după chipul Lor, pentru a-l forma după chipul Dumnezeilor, pentru a forma bărbatul şi femeia.

Şi Dumnezeii au spus: Îi vom binecuvânta. Şi Dumnezeii au spus: Îi vom face să crească şi să se înmulţească, să umple pământul, şi să-l supună” (Avraam 4:27–28).

Şi astfel, ciclul vieţii umane a început pe acest pământ şi „Adam şi-a cunoscut nevasta şi ea i-a dat fii şi fiice şi ei au început să se înmulţească pentru a umple pământul.

Şi… fiii şi fiicele lui Adam au început să se separe doi câte doi în ţară şi să lucreze pământul… şi ei, de asemenea, au dat naştere la fii şi fiice” (Moise 5:2–3).

Porunca de a se înmulţi şi de a umple pământul nu a fost niciodată anulată. Ea este esenţială pentru planul mântuirii şi este sursa fericirii umane. Prin exercitarea în mod drept a acestei puteri, ne putem apropia de Tatăl nostru din Cer şi avea parte de o plenitudine a bucuriei, chiar de Dumnezeire. Puterea procreării nu este o parte secundară a planului fericirii; ea este planul fericirii; ea este cheia fericirii.

Dorinţa oamenilor de a forma un cuplu este constantă şi foarte puternică. Fericirea în viaţa muritoare, bucuria şi exaltarea noastră depind de modul în care răspundem acestor dorinţe fizice persistente şi irezistibile. În timp ce puterea procreării se dezvoltă la începutul perioadei de maturizare a bărbaţilor şi femeilor, apar sentimente foarte personale într-un mod natural, diferit de oricare altă experienţă fizică.

În mod ideal, formarea cuplurilor începe printr-o idilă. Cu toate că tradiţiile pot fi diferite, ea înfloreşte cu toate sentimentele romantice de emoţie şi speranţă, uneori chiar de respingere. Sunt plimbări sub clar de lună şi trandafiri, scrisori de dragoste, cântece de dragoste, poezii, ţinerea de mâini şi alte expresii de afecţiune dintre un tânăr şi o tânără. În jurul cuplului, lumea dispare şi ei trăiesc sentimente de bucurie.

Şi, dacă presupuneţi că maximumul de fericire este atins în dragostea romantică a tinerilor şi că aceasta reprezintă suma totală a posibilităţilor care izvorăsc din fântâna vieţii, înseamnă că nu aţi trăit încă suficient pentru a vedea devotamentul şi confortul specifice dragostei dintr-o căsătorie de durată. Cuplurile căsătorite sunt încercate de ispite, neînţelegeri, probleme financiare, de crize în familie, de boli şi în timpul tuturor acestor experienţe dragostea creşte mai puternică. Dragostea dintr-o căsătorie de durată oferă o fericire neimaginabilă pentru tinerii căsătoriţi.

Adevărata dragoste necesită amânarea până după căsătorie a împărtăşirii acelei afecţiuni care eliberează puterile sacre din acea fântână a vieţii. Înseamnă evitarea situaţiilor în care dorinţa fizică ar putea prelua controlul. Dragostea pură presupune că aceste puteri de procreare sunt autorizate de Dumnezeu ca expresie deplină a dragostei numai după promisiunea unei fidelităţi eterne, o ceremonie oficială şi potrivit legii, şi în mod ideal, după rânduiala de pecetluire desfăşurată în templu. Ele trebuie să fie împărtăşite exclusiv şi doar cu partenerul tău etern.

Când dăm dovadă de demnitate, acest proces combină cele mai superbe şi exaltate sentimente fizice, sufleteşti şi spirituale asociate cuvântului dragoste. Acea parte a vieţii nu are egal, nu are echivalent, de-a lungul întregii experienţe umane. Ea va dura etern când se fac legăminte şi ele sunt ţinute, „deoarece, în ea sunt rânduite cheile sfintei preoţii, astfel încât să primiţi onoare şi slavă” (D&L 124:34), „slavă care va fi o plenitudine şi o continuare a seminţiei în vecii vecilor” (D&L 132:19).

Dar dragostea romantică este incompletă; ea este un preludiu. Dragostea este hrănită prin venirea copiilor, care izvorăsc din acea fântână a vieţii care le este încredinţată cuplurilor în timpul căsătoriei. Procrearea are loc în cadrul îmbrăţişării în cadrul căsătoriei dintre soţ şi soţie. Un trup micuţ începe să se formeze după modelul unei complexităţi magnifice. Un copil apare prin miracolul naşterii, creat după chipul tatălui şi al mamei pământeni. În trupul lui muritor este un spirit capabil să simtă şi să perceapă lucrurile spirituale. În acel trup muritor al acestui copil este încă nedezvoltată puterea de a da naştere urmaşilor după chipul său.

„Spiritul şi trupul sunt sufletul omului” (D&L 88:15) şi sunt legi spirituale şi fizice care trebuie respectate dacă vrem să fim fericiţi. Există legi eterne, inclusiv legi cu privire la această lege de a da viaţă, „irevocabil hotărâtă în cer dinainte de crearea acestei lumi, pe care se bazează toate binecuvântările” (D&L 130:20). Acestea sunt legi spirituale care definesc standardele morale ale omenirii (vezi Traducerea Bibliei de Joseph Smith, Romani 7:14–15; 2 Nefi 2:5; D&L 29:34; 134:6). Există legăminte care unesc, pecetluiesc, apără şi oferă promisiunea binecuvântărilor eterne.

Alma l-a avertizat pe fiul său, Şiblon: „Vezi să-ţi pui frâu tuturor pasiunilor tale pentru ca să fii plin de dragoste” (Alma 38:12). Pentru a arăta calea, a conduce şi a frâna se foloseşte un frâu. Pasiunea noastră trebuie controlată. Când este folosită în mod legal, puterea procreării va binecuvânta şi sanctifica (vezi Învăţături ale preşedinţilor Bisericii: Joseph F. Smith [1998], p. 158).

Ispitele sunt totdeauna prezente. Deoarece duşmanul nu poate crea viaţă, el este gelos pe toţi cei care au această putere cerească. El şi cei care îl urmează au fost alungaţi şi li s-a luat dreptul de a avea un trup muritor. „El caută ca toţi oamenii să fie nenorociţi la fel ca şi el” (2 Nefi 2:27). El va ispiti, dacă poate, pentru a degrada, a corupe şi, dacă este posibil, a distruge darul prin care noi putem, dacă suntem demni, să avem creştere eternă (vezi D&L 132:28–31).

Dacă noi poluăm fântânile vieţii sau îi conducem pe alţii spre păcat, vor fi pedepse mai „cumplite” şi mai „greu de suportat” (D&L 19:15) decât ar putea merita vreodată toate plăcerile fizice.

Alma a spus fiului său Corianton: „Nu ştii tu, fiul meu, că aceste lucruri sunt urâciune în ochii Domnului; da, mai odioase decât orice alte păcate, în afară de vărsarea de sânge nevinovat sau de tăgăduirea Duhului Sfânt?” (Alma 39:5). Noi nu putem scăpa de consecinţe când păcătuim.

Singura formă legitimă şi autorizată a puterii procreării este cea care are loc între soţ şi soţie, un bărbat şi o femeie, care au fost căsătoriţi oficial şi potrivit legii. Orice altceva decât aceasta încalcă poruncile lui Dumnezeu. Nu cedaţi ispitelor mizerabile ale duşmanului, pentru că fiecare datorie pe care o faceţi prin păcat trebuie plătită „până [la] cel din urmă bănuţ” (Matei 5:26).

Niciunde nu este manifestată mai mult generozitatea şi mila lui Dumnezeu decât în pocăinţă.

Trupurile noastre fizice, când sunt rănite, pot fi reparate, uneori, cu ajutorul medicilor. Dacă rănile sunt prea mari, deseori, va rămâne o cicatrice care ne va aminti leziunea.

Lucrurile stau diferit cu trupurile noastre spirituale. Spiritele noastre sunt deteriorate când facem greşeli şi comitem păcate. Dar, spre deosebire de trupurile noastre fizice, când procesul pocăinţei este complet, datorită ispăşirii lui Isus Hristos, nicio cicatrice nu rămâne. Promisiunea este următoarea: „Iată, acela care s-a pocăit de păcatele lui este iertat şi Eu, Domnul, nu-Mi mai amintesc de ele” (D&L 58:42).

Când vorbim de căsătorie şi viaţa de familie, inevitabil ne vine în minte întrebarea: „Dar ce facem cu excepţiile?”. Unele persoane sunt născute cu anumite capacităţi limitate şi nu pot avea copii. Unele persoane deşi sunt nevinovate au parte de căsătorii distruse din cauza infidelităţii soţului sau soţiei. Altele nu se căsătoresc şi trăiesc singure o viaţă demnă.

Deocamdată, ofer această consolare: Dumnezeu este Tatăl nostru! Toată dragostea şi generozitatea care există în tatăl pământean ideal sunt amplificate în El care este Tatăl şi Dumnezeul nostru, mai presus de capacitatea de înţelegere pe care o are mintea unui om muritor. Judecăţile Sale sunt drepte; mila Sa nu are limite; puterea Sa de a compensa depăşeşte orice comparaţie pământeană. „Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii” (1 Corinteni 15:19).

Cu reverenţă, folosesc acum cuvântul templu. Îmi imaginez o cameră de pecetluire şi un altar cu un cuplu tânăr care îngenunchează acolo. Această rânduială sacră efectuată în templu este mult mai mult decât o nuntă, pentru că această căsătorie poate fi pecetluită de către Spiritul Sfânt al făgăduinţei şi scripturile spun că noi „[vom] moşteni tronuri, împărăţii, principate şi puteri, stăpâniri” (D&L 132:19). Eu văd bucuria care îi aşteaptă pe cei care acceptă acest dar ceresc şi îl folosesc în mod demn.

Sora Donna Smith Packer şi cu mine am fost unul lângă altul în timpul căsătoriei de aproape 70 de ani. Când este vorba de soţia mea, mama copiilor noştri, nu am cuvinte să-mi exprim sentimentele. Sentimentul este atât de profund şi recunoştinţa atât de puternică încât rămân aproape fără cuvinte. Cea mai mare răsplată pe care o primim în această viaţă şi în viaţa care va veni sunt copiii noştri şi nepoţii noştri. Spre încheierea, împreună, a zilelor din viaţa noastră muritoare, sunt recunoscător pentru fiecare moment în care suntem împreună şi pentru promisiunea pe care ne-a dat-o Domnul că nu va exista niciun sfârşit.

Depun mărturie că Isus este Hristosul, Fiul Dumnezeului cel Viu. Isus Hristos stă în fruntea Bisericii. Prin ispăşirea Sa şi prin puterea preoţiei, familiile care se formează în viaţa muritoare pot fi împreună în eternitate. Ispăşirea, pe care o poate cere fiecare dintre noi, nu lasă cicatrici. Această înseamnă că, indiferent de ceea ce am făcut sau unde am fost sau modul în care s-a întâmplat ceva, dacă ne pocăim, cu adevărat, El ne-a promis că El va ispăşi. Şi când El ispăşeşte, s-a aranjat problema. Mulţi dintre noi se simt învinşi, cum ar fi, de sentimente de vinovăţie, neştiind cum să se elibereze. Să ştiţi că vă eliberaţi acceptând ispăşirea lui Hristos şi tot ce a fost durere se poate transforma în frumuseţe, dragoste şi eternitate.

Sunt recunoscător pentru binecuvântările Domnului Isus Hristos, pentru puterea procreării, pentru puterea mântuirii, pentru ispăşire – ispăşire care poate curăţa orice pată, indiferent de cât este de dificilă, de câtă vreme există sau de câte ori s-a repetat. Ispăşirea vă poate elibera pentru a merge înainte, curaţi şi demni, pentru a continua pe acea cale pe care aţi ales-o în viaţă.

Depun mărturie că Dumnezeu trăieşte, că Isus este Hristosul, că ispăşirea nu este un lucru general pentru întreaga Biserică. Ispăşirea este individuală şi dacă aveţi ceva care vă supără – uneori de atât de mult timp încât cu greu vă amintiţi – lăsaţi ispăşirea să lucreze. Ea vă va curăţa, şi dumneavoastră, la fel ca El, nu vă veţi mai aminti de păcate. În numele lui Isus Hristos, amin.