Măreţ e planul lui Dumnezeu

Fără coarde de siguranţă, hamuri sau vreun echipament de căţărat, doi fraţi – Jimmy, în vârstă de 14 ani, şi John, în vârstă de 19 ani (acestea nu sunt numele lor reale) – au încercat să escaladeze un perete vertical din rezervaţia naturală Snow Canyon, aflată în partea sudică a Utah-ului în care am crescut. Aproape de sfârşitul căţărării lor extenuante, au văzut că o surplombă îi împiedica să urce ultimii metri până pe vârful peretelui. Nu puteau nici să treacă de ea, nici să coboare. Erau blocaţi. După multe mişcări atente, John a găsit suficient spaţiu încât să-şi pună piciorul într-o poziţie care să-i permită să-şi împingă fratele mai mic către vârful stâncii, unde era în siguranţă. El, însă, nu putea să ajungă sus. Cu cât se întindea să găsească puncte în care să se sprijine cu degetele sau picioarele, cu atât mai mult începea să aibă crampe musculare. Panica a început să pună stăpânire pe el şi a început să se teamă pentru viaţa lui.

Neputând să se mai ţină mult timp, John a hotărât că singura lui opţiune era să încerce să sară vertical cu scopul de a se prinde de vârful surplombei. Dacă reuşea, ar fi putut, cu un efort considerabil al braţelor, să se tragă în sus, unde s-ar fi aflat în siguranţă.

Citându-l, el a spus:

„Înainte să sar, i-am spus lui Jimmy să se ducă să caute o ramură de copac suficient de rezistentă pe care să mi-o întindă, deşi ştiam că nu avea să găsească nimic pe acel vârf stâncos. Era doar o încercare de a-l păcăli să plece de acolo. Dacă săritura mea eşua, puteam măcar să mă asigur că frăţiorul meu nu mă vedea căzând şi murind.

Oferindu-i suficient timp pentru a se îndepărta, mi-am spus ultima rugăciune – căci îmi doream ca membrii familiei mele să ştie că-i iubeam şi ca Jimmy să ajungă acasă cu bine – apoi, am sărit. Am avut atât de multă adrenalină şi am sărit atât de sus încât coatele braţelor mele întinse au ajuns aproape deasupra surplombei. Dar, când m-am prins cu palmele de vârful surplombei, n-am simţit decât nisip care aluneca pe o stâncă plată. Încă simt nisipul de sub degete în timp ce atârnam acolo fără niciun sprijin – fără vreo margine, vreo piatră sau altceva de care să mă prind sau pe care să apuc. Simţeam cum degetele începuseră să-mi alunece pe suprafaţa nisipoasă. Ştiam că viaţa mea era pe sfârşite.

Însă, dintr-o dată, asemenea unui fulger într-o ploaie de vară, două mâini au ţâşnit de undeva de dincolo de vârful stâncii, apucându-mă de încheieturi cu o forţă şi o determinare mai presus de mărimea lor. Frăţiorul meu fidel nu se dusese să caute nicio ramură imaginară. Ghicind exact ce plănuiam să fac, nu se mişcase nici măcar un centimetru. Pur şi simplu a aşteptat – în linişte, aproape ţinându-şi respiraţia – ştiind cu siguranţă că eram destul de nesăbuit încât să încerc să sar. Când am făcut-o, m-a prins, m-a ţinut şi nu a vrut să-mi dea drumul să cad. Acele braţe puternice frăţeşti mi-au salvat viaţa în acea zi când atârnam neajutorat deasupra a ceea ce reprezenta o moarte sigură”¹.

Preaiubiţii mei fraţi şi preaiubitele mele surori, astăzi este duminica Paştelui. Deşi trebuie să ne amintim întotdeauna (promitem în rugăciunile noastre săptămânale de împărtăşanie că o vom face), aceasta este cea mai sacră zi a anului în care să ne aducem aminte de mâinile frăţeşti şi de braţele hotărâte care au fost întinse în abisul morţii pentru a ne salva de căderile şi eşecurile noastre, de tristeţea şi păcatele noastre. Prin prisma acestei povestiri relatate de familia lui John şi Jimmy, îmi exprim recunoştinţa pentru ispăşirea şi învierea Domnului Isus Hristos şi depun mărturie despre evenimentele din planul divin al lui Dumnezeu care au dus la şi au dat sens „[măreţei Sale] dragoste”².

În societatea noastră care devine din ce în ce mai laică, să vorbim despre Adam şi Eva sau despre Grădina Edenului ori despre „căderea lor norocoasă” în viaţa muritoare este ceva demodat şi neobişnuit. Totuşi, purul adevăr este acela că nu putem să înţelegem pe deplin ispăşirea şi învierea lui Hristos şi nu vom aprecia cum se cuvine scopul unic al naşterii sau al morţii Sale – cu alte cuvinte, nu putem sărbători cu adevărat Crăciunul sau Paştele – fără să înţelegem că Adam şi Eva chiar au existat şi au căzut din Grădina Edenului, care a fost reală, aducând cu ei toate consecinţele asociate căderii.

Nu cunosc detaliile legate de ceea ce s-a întâmplat pe această planetă înainte de acel moment, dar ştiu cu siguranţă că ei doi au fost creaţi de mâna divină a lui Dumnezeu, că, o perioadă, ei au trăit singuri într-un loc paradisiac unde nu exista moarte sau posibilitatea unei familii viitoare, precum şi că, printr-o succesiune de alegeri, ei au încălcat o poruncă a lui Dumnezeu, ceea ce a dus la izgonirea lor din acea grădină, dar şi la posibilitatea ca ei să aibă copii înainte de a avea parte de moartea fizică.³ Pentru ca situaţia lor să fie şi mai complexă şi mai tristă, încălcarea lor a avut şi consecinţe spirituale, fiind alungaţi pentru totdeauna din prezenţa lui Dumnezeu. Prin urmare, deoarece urma să ne naştem în acea lume decăzută şi pentru că şi noi urma să încălcăm legile lui Dumnezeu, am fost şi noi condamnaţi să avem parte de pedepsele de care au avut parte Adam şi Eva.

Ce situaţie îngrozitoare! Întreaga rasă umană în cădere liberă – fiecare bărbat, fiecare femeie şi fiecare copil rostogolindu-se fizic către o moarte permanentă, plonjând spiritual către un chin etern. Este aceasta menirea vieţii? Este acesta sfârşitul suprem al existenţei omului? Atârnăm noi într-un canion friguros undeva într-un univers nepăsător, fiecare dintre noi căutând un sprijin de care să-şi fixeze picioarele, fiecare dintre noi căutând ceva de care să se agaţe – simţind doar nisipul care ne alunecă pe sub degete, neavând nimic care să ne salveze, neavând nimic de care să ne ţinem şi, cu siguranţă, pe nimeni care să ne ţină? Avem noi ca unic scop în viaţă o existenţă inutilă – doar să sărim cât putem de sus, să rezistăm aproximativ şaptezeci de ani şi, apoi, să eşuăm, să cădem şi să ne rostogolim pentru totdeauna?

Răspunsul la aceste întrebări este un nu categoric şi etern! Alături de profeţii din vechime şi de cei din zilele noastre, depun mărturie că „toate lucrurile au fost făcute potrivit înţelepciunii Aceluia care cunoaşte toate lucrurile”⁴. Astfel, din momentul în care acei primi părinţi au păşit afară din Grădina Edenului, Dumnezeul şi Tatăl nostru, al tuturor, anticipând hotărârea lui Adam şi a Evei, a trimis îngeri din cer să le spună – şi să ne transmită de-a lungul timpului – că toată această succesiune de evenimente a fost menită pentru fericirea noastră eternă. A făcut parte din planul Său divin, plan care a asigurat un Salvator, pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu – un alt „Adam”, după cum L-a numit apostolul Pavel⁵ – care avea să vină la jumătatea timpului pentru a ispăşi pentru încălcarea primului Adam. Acea ispăşire avea să obţină victoria completă asupra morţii fizice, asigurând învierea necondiţionată a fiecărui om care s-a născut sau se va naşte vreodată în această lume. Datorită milei, avea, de asemenea, să ofere iertare pentru păcatele personale ale fiecărui om în parte, începând cu Adam şi până la sfârşitul lumii, iertare condiţionată de pocăinţă şi de supunerea faţă de poruncile divine.

Fiind unul dintre martorii Săi rânduiţi, eu declar în această dimineaţă de Paşte că Isus din Nazaret a fost şi este Salvatorul lumii, „al doilea Adam”⁶, Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, Alfa şi Omega al vieţii eterne. „Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos”⁷, a declarat Pavel. Profetul-patriarh Lehi a spus: „Adam a căzut, ca oamenii să poată fi… Iar Mesia vine la timpul potrivit, pentru ca El să poată mântui pe copiii oamenilor de la cădere”⁸. Cel mai tipicar dintre toţi, profetul Iacov din Cartea lui Mormon a propovăduit, în cadrul unei predici de două zile despre ispăşirea lui Isus Hristos, că „învierea trebuie să vină… din cauza căderii”⁹.

Prin urmare, astăzi sărbătorim darul reprezentat de victoria asupra fiecărei căderi de care am avut parte, fiecărei tristeţi pe care am trăit-o, fiecărei descurajări pe care am avut-o, fiecărei temeri pe care am înfruntat-o – precum şi pe cel al învierii noastre din moarte şi al iertării de păcate. Acea victorie ne este pusă la dispoziţie datorită evenimentelor care au avut loc în Ierusalim, într-un sfârşit de săptămână exact ca acesta, în urmă cu aproximativ două milenii.

Începând cu chinul spiritual din Grădina Ghetsimani, continuând cu răstignirea de pe „Căpăţâna” şi încheind într-o frumoasă dimineaţă de duminică în interiorul unui mormânt donat, un bărbat neprihănit, pur şi sfânt, Însuşi Fiul lui Dumnezeu, a făcut ceea ce niciun alt om decedat nu a mai făcut sau nu ar putea face vreodată. Cu propria-I putere, El S-a ridicat din morţi pentru ca trupul Său să nu se mai despartă vreodată de spiritul Său. După bunu-I plac, El a îndepărtat fâşiile de pânză cu care fusese acoperit, punând cu grijă ştergarul care fusese pus pe capul Lui „într-un alt loc singur”¹⁰, după cum se afirmă în scripturi.

Acea succesiune a ispăşirii şi învierii din timpul primului Paşte constituie cel mai important moment, cel mai generos dar, cea mai îngrozitoare durere şi cea mai frumoasă manifestare a dragostei pure care va fi arătată vreodată în istoria acestei lumi. Isus Hristos, Singurul Fiu Născut al lui Dumnezeu, a suferit, a murit şi a înviat din morţi pentru ca El să poată, asemenea unui fulger într-o ploaie de vară, să ne prindă când cădem, să ne ţină cu puterea Lui şi, prin supunerea noastră faţă de poruncile Sale, să ne ridice la viaţa eternă.

Cu ocazia acestui Paşte, Le mulţumesc, Lui şi Tatălui care ni L-a trimis, că Isus este în continuare victorios asupra morţii, chiar dacă El stă pe picioare rănite. Cu ocazia acestui Paşte, Le mulţumesc, Lui şi Tatălui care ni L-a trimis, că El oferă în continuare har infinit, chiar dacă El îl oferă cu palme străpunse de cuie şi încheieturi pe care se văd cicatrice. Cu ocazia acestui Paşte, Le mulţumesc, Lui şi Tatălui care ni L-a trimis, că putem cânta gândindu-ne la grădina pătată de sânge, la crucea străpunsă de cuie şi la mormântul gol glorios:

În numele sacru al Domnului înviat, Isus Hristos, amin.