Nu te teme, crede numai

Acum două mii şase sute de ani, Babilonul era cea mai puternică naţiune de pe pământ. Un istoric antic a descris zidurile Babilonului care împrejmuiau oraşul ca având mai mult de 90 de metri înălţime şi 25 de metri grosime. El a scris că „nu există oraş mai impunător ca acesta”¹.

În acea perioadă, Babilonul era centrul mondial al educaţiei, al dreptului şi al filozofiei. Puterea sa militară era de neegalat. A nimicit puterea Egiptului. A invadat, a incendiat şi a prădat capitala asiriană, Ninive. A cucerit uşor Ierusalimul şi i-a luat robi în Babilon pe cei mai buni şi mai înţelepţi copii ai lui Israel pentru a-i sluji împăratului Nebucadneţar.

Unul dintre acei robi era un tânăr pe nume Daniel. Mulţi oameni de ştiinţă cred că, la acea vreme, Daniel avea între 12 şi 17 ani. Gândiţi-vă puţin la acest lucru, dragii mei tineri deţinători ai Preoţiei aaronice. Foarte probabil, Daniel era de vârsta voastră când a fost dus la curtea împăratului pentru a fi educat în limba, legea, religia şi ştiinţa lumescului Babilon.

Vă puteţi închipui cum v-aţi fi simţit să fi fost obligaţi să vă părăsiţi căminul, să mergeţi aproape 800 de kilometri până într-un oraş străin şi să fiţi îndoctrinaţi în religia duşmanilor voştri?

Daniel fusese crescut ca discipol al lui Iehova. El credea în şi-L preaslăvea pe Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov. El studiase cuvintele profeţilor şi ştia legăturile lui Dumnezeu cu oamenii.

Dar, la o vârstă foarte fragedă, devenise un student prizonier în Babilon. Probabil că presiunea exercitată asupra lui de a-şi abandona vechile crezuri şi a le adopta pe cele ale Babilonului a fost enormă. Dar a rămas fidel credinţei sale – în cuvânt şi în faptă.

Mulţi dintre voi ştiu cum este să aperi un adevăr nepopular. În limbajul de azi al Internetului, spunem că ne lăsăm „aprinşi” şi suntem ridiculizaţi de cei care nu sunt de acord cu noi. Dar Daniel nu risca doar să fie ridiculizat în public. În Babilon, cei care se opuneau autorităţilor religioase înţelegeau – la propriu şi la figurat – ce înseamnă a fi „aprins”. Întrebaţi-i pe Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, prietenii lui Daniel.²

Nu ştiu dacă a fost uşor pentru Daniel, în acel mediu, să fie credincios. Unii oameni sunt binecuvântaţi să aibă o inimă plină de credinţă – pentru ei, credinţa este ca un dar din cer. Dar îmi închipui că Daniel a fost asemenea multora dintre noi, care trebuie să depunem efort pentru mărturiile noastre. Sunt încrezător că Daniel a petrecut multe ore în genunchi, rugându-se, dând dovadă de credinţă când avea întrebări şi temeri şi aşteptând să primească înţelegere şi înţelepciune de la Domnul.

Iar Domnul l-a binecuvântat pe Daniel. Deşi credinţa sa a fost pusă la încercare şi ridiculizată, el a rămas fidel lucrurilor despre care ştia prin proprie experienţă că sunt adevărate.

Daniel a crezut. Daniel nu s-a îndoit.

Apoi, într-o noapte, regele Nebucadneţar a avut un vis care l-a tulburat. Şi-a adunat echipa de oameni de ştiinţă şi consilieri şi le-a cerut să-i descrie visul şi de asemenea, să dezvăluie înţelesul său.

Bineînţeles că nu au putut. „Nimeni nu poate face ceea ce ceri”, s-au plâns ei. Acest lucru l-a înfuriat şi mai tare pe Nebucadneţar şi a poruncit ca toţi înţelepţii, magicienii, astrologii şi consilierii să fie tăiaţi în bucăţi, inclusiv Daniel şi ceilalţi tineri studenţi veniţi din Israel.

Cei care cunosc cartea lui Daniel ştiu ce s-a întâmplat în continuare. Daniel i-a cerut lui Nebucadneţar încă puţin timp, iar el şi colegii săi s-au îndreptat către sursa lor de credinţă şi tărie morală. S-au rugat lui Dumnezeu şi au cerut ajutor divin în acel moment hotărâtor din vieţile lor. „După aceea, i s-a descoperit lui Daniel taina într-o vedenie.”³

Daniel, un tânăr băiat dintr-o naţiune învinsă – care fusese batjocorit şi persecutat pentru credinţa în religia sa ciudată – s-a dus înaintea regelui şi i-a dezvăluit visul şi înţelesul său.

Din acea zi, drept rezultat al credinţei sale în Dumnezeu, Daniel a devenit consilier de încredere al regelui, recunoscut în întreg Babilonul pentru înţelepciunea sa.

Băiatul care a crezut şi a trăit conform credinţei sale a devenit un om al lui Dumnezeu. Un profet. Un prinţ al dreptăţii.⁴

Pe toţi aceia dintre noi care deţin sfânta preoţie a lui Dumnezeu îi întreb: „Suntem noi ca Daniel?”.

Îi suntem loiali lui Dumnezeu?

Punem în practică ceea ce predicăm sau suntem creştini doar duminica?

Reflectă faptele noastre zilnice în mod clar ceea ce susţinem că credem?

Îi ajutăm pe cei săraci şi nevoiaşi, pe cei bolnavi şi suferinzi?⁵

Vorbim fără să ne implicăm sau ne implicăm cu entuziasm?

Dragi fraţi, ni s-a dat mult. Am fost învăţaţi adevărurile divine ale Evangheliei restaurate a lui Isus Hristos. Ni s-a încredinţat autoritatea preoţiei pentru a-i ajuta pe semenii noştri şi a clădi împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Trăim într-o perioadă de mare revărsare de putere spirituală. Avem plenitudinea adevărului. Avem cheile preoţiei pentru a pecetlui pe pământ, precum şi în cer. Mai mult ca niciodată, avem disponibile scripturi sacre şi învăţături ale profeţilor şi apostolilor în viaţă.

Dragi prieteni, vă rog să nu tratăm aceste lucruri cu uşurinţă. Odată cu aceste binecuvântări şi privilegii ne revin responsabilităţi şi obligaţii mari. Haideţi să le îndeplinim!

Vechiul oraş al Babilonului se află în ruine. Splendoarea lui a apus. Dar obiceiurile lumeşti şi rele ale Babilonului încă dăinuie. Acum este responsabilitatea noastră să fim credincioşi într-o lume lipsită de credinţă. Este îndatorirea noastră să punem în practică zilnic principiile Evangheliei restaurate a lui Isus Hristos şi să fim fideli poruncilor lui Dumnezeu. Va trebui să facem faţă presiunii colegilor, să nu ne lăsăm impresionaţi de trenduri populare sau profeţi falşi, să ignorăm batjocura celor necredincioşi, să rezistăm ispitelor celui rău şi să renunţăm la propria lenevie.

Gândiţi-vă la acest lucru. I-ar fi fost mult mai uşor lui Daniel ca, pur şi simplu, să urmeze obiceiurile Babilonului. Ar fi putut respinge codul de conduită restrictiv pe care îl dăduse Dumnezeu copiilor lui Israel. Ar fi putut să se ospăteze din mâncărurile bogate oferite de rege şi să se complacă în plăcerile lumeşti ale omului firesc. Ar fi evitat batjocura.

Ar fi fost popular.

S-ar fi descurcat.

Drumul său ar fi putut fi mai puţin complicat.

Aceasta, bineînţeles, până în ziua în care regele a cerut să i se interpreteze visul. Atunci, Daniel ar fi descoperit că el, la fel ca ceilalţi „înţelepţi din Babilon”, îşi pierduse legătura cu adevărata sursă de lumină şi înţelepciune.

Daniel a trecut testul. Al nostru este încă în desfăşurare.

Satana, duşmanul nostru, vrea să eşuăm. El împrăştie minciuni ca parte a efortului său de a ne distruge credinţa. Cu viclenie, el sugerează că cel care se îndoieşte, cel sceptic şi cel cinic sunt sofisticaţi şi inteligenţi, iar cei care au credinţă în Dumnezeu şi în miracolele Sale sunt naivi, orbi sau spălaţi pe creier. Satana va susţine că este la modă să te îndoieşti de darurile spirituale şi de învăţăturile profeţilor adevăraţi.

Aş vrea să pot ajuta pe fiecare să înţeleagă acest simplu fapt: noi credem în Dumnezeu datorită lucrurilor pe care le ştim cu mintea şi inima noastră, nu datorită lucrurilor pe care nu le ştim. Experienţele noastre spirituale sunt uneori prea sacre pentru a le explica în termeni lumeşti, dar asta nu înseamnă că nu sunt reale.

Tatăl Ceresc a pregătit pentru copiii Săi un ospăţ spiritual, oferind toate felurile de mâncăruri alese posibile – şi, totuşi, în loc să se bucure de aceste daruri spirituale, cinicii se mulţumesc să observe de la distanţă, sorbind din cupele lor de scepticism, îndoială şi lipsă de respect.

De ce s-ar mulţumi cineva să treacă prin viaţă doar cu lumina oferită de lumânarea propriei înţelegeri, când, îndreptându-se către Tatăl nostru Ceresc, poate avea parte de lumina puternică a soarelui oferită de cunoaşterea spirituală, care i-ar umple mintea cu înţelepciune şi sufletul cu bucurie?

Nu-i aşa că, atunci când dumneavoastră şi cu mine le vorbim altora despre credinţă, auzim adesea: „Mi-aş dori să pot crede aşa cum crezi tu?”.

Într-o astfel de afirmaţie se găseşte o altă înşelăciune a lui Satana, aceea că credinţa este disponibilă doar anumitor oameni. Credinţa nu vine dintr-o sursă magică. Ci faptul de a vrea să credem este primul pas necesar! Dumnezeu nu este părtinitor.⁶ El este Tatăl dumneavoastră. El vrea să vă vorbească. Totuşi, este nevoie de puţină curiozitate ştiinţifică – este nevoie de un experiment cu privire la cuvântul lui Dumnezeu – şi de exercitarea unei particule de credinţă.⁷ De asemenea, este nevoie de puţină umilinţă. Şi este nevoie de o inimă deschisă şi o minte deschisă. Este nevoie de căutare în adevăratul sens al cuvântului. Şi, probabil cel mai greu lucru dintre toate, este nevoie să fim răbdători şi să-L aşteptăm pe Domnul.

Dacă nu depunem niciun efort pentru a crede, suntem ca cineva care stinge lumina şi, apoi, se plânge că becul nu-i dă nicio lumină.

Am fost surprins şi mâhnit să aud recent că un deţinător al Preoţiei aaronice era mândru de faptul că se distanţase de Dumnezeu. El a spus: „Dacă Dumnezeu mi Se va arăta, atunci voi crede. Până atunci, voi găsi adevărul bizuindu-mă pe propria mea înţelegere şi propriul meu intelect pentru a-mi lumina calea”.

Nu cunosc inima acestui tânăr, dar nu m-am putut abţine să nu îmi pară foarte rău pentru el. Cât de uşor a respins darurile pe care i le oferea Domnul! Acest tânăr a stins lumina şi, apoi, a fost mulţumit de observaţia lui deşteaptă că nu este lumină.

Din nefericire, se pare că aceasta este o atitudine destul de comună în aceste zile. Credem că, dacă-L facem pe Dumnezeu singurul responsabil să ne dovedească adevărul tuturor lucrurilor, putem găsi justificări pentru a nu trata în mod serios poruncile Sale şi pentru a nu ne asuma responsabilitatea în relaţia noastră cu Tatăl nostru Ceresc.

Dragi fraţi, daţi-mi voie să fiu clar: Nu este nimic nobil sau impresionant în faptul de a fi cinic. Este uşor să fii sceptic – oricine poate fi aşa. Viaţa plină de credinţă este cea care solicită tărie morală, devotament şi curaj. Cei care rezistă în credinţă sunt mult mai impresionanţi decât cei care se lasă pradă îndoielii când apar întrebări misterioase sau nelămuriri.

Dar nu trebuie să ne surprindă că societatea nu preţuieşte credinţa. Lumea are o istorie lungă în a respinge ceea ce nu înţelege. Şi, cu precădere, are dificultăţi în a înţelege lucrurile pe care nu le poate vedea. Dar, doar pentru că nu putem vedea un lucru cu ochii noştri fizici, nu înseamnă că nu există. Într-adevăr: „Căci se petrec în cer şi pe pământ mai multe lucruri [decât au fost scrise]” în manualele noastre, în jurnalele ştiinţifice şi în filozofiile lumii.⁸ Universul este plin de minuni profunde şi uimitoare – lucruri care pot fi înţelese numai prin ochi spirituali.

Când alegem să credem, să dăm dovadă de credinţă întru pocăinţă şi să-L urmăm pe Salvatorul nostru, Isus Hristos, ochii noştri spirituali văd splendori pe care cu greu ni le putem imagina. Astfel, credinţa noastră va deveni şi mai puternică şi vom vedea şi mai mult.⁹

Dragi fraţi, depun mărturie că, şi în cele mai dificile momente, Salvatorul vă va spune ceea ce i-a spus unui tată neliniştit pe un drum aglomerat din Galilea: „Nu te teme, crede numai”¹⁰.

Putem alege să credem.

Căci în credinţă, descoperim lumina.

Vom descoperi adevărul.¹¹

Vom găsi pace.¹²

Datorită credinţei noastre, nu vom flămânzi şi nu vom înseta niciodată.¹³ Darurile oferite prin harul lui Dumnezeu ne vor ajuta să fim fideli credinţei noastre şi ne vor umple sufletul ca „un izvor de apă care va ţâşni în viaţa veşnică”¹⁴. Vom avea parte de bucurie adevărată şi de durată.¹⁵

Aşadar, dragii mei prieteni, dragii mei fraţi, deţinători ai preoţiei lui Dumnezeu:

Aveţi curajul de a crede.

Nu vă temeţi, credeţi numai.

Fiţi ca Daniel!

Mă rog ca fiecare dintre noi – tânăr şi bătrân – să aibă parte de tărie, curaj şi dorinţă de a crede reînnoite. În numele Învăţătorului nostru, Isus Hristos, amin.