Să ne supunem inimile lui Dumnezeu

În cadrul conferinţei generale din aprilie, vârstnicul Dallin H. Oaks a vorbit despre nevoia de „a ne schimba vieţile”¹. Susţin că acea schimbare personală începe cu o schimbare în inimă – indiferent de experienţa noastră de viaţă sau de locul în care ne-am născut.

Provin din sudul Statelor Unite şi, în tinereţea mea, am învăţat din cuvintele unor vechi imnuri protestante despre inima unui adevărat ucenic – o inimă care a fost schimbată. Gândiţi-vă la aceste versuri, care-mi sunt atât de dragi:

Cum putem noi, oameni moderni, ocupaţi, competitivi, să devenim supuşi şi liniştiţi? Cum facem ca felul Domnului să fie felul nostru? Eu cred că începem prin a învăţa despre El şi a ne ruga pentru înţelegere. Pe măsură ce încrederea noastră în El creşte, ne deschidem inima, căutăm să facem voia Lui şi aşteptăm răspunsuri care ne vor ajuta să înţelegem.

Schimbarea în inima mea a început la vârsta de 12 ani, când am început să-L caut pe Dumnezeu. În afară de a spune rugăciunea Domnului,³ nu prea ştiam să mă rog. Îmi aduc aminte că am îngenuncheat, sperând că voi putea simţi dragostea Sa, şi am întrebat: „Unde eşti, Tată Ceresc? Ştiu că trebuie să fii acolo undeva, dar unde?”. De-a lungul întregii mele adolescenţe, am întrebat. Am avut unele experienţe mai scurte care mi-au demonstrat realitatea lui Isus Hristos, dar Tatăl Ceresc, în înţelepciunea Sa, m-a lăsat să caut şi să aştept 10 ani.

În anul 1970, când misionarii m-au învăţat despre planul salvării întocmit de Tatăl şi despre ispăşirea Salvatorului, aşteptarea mea a luat sfârşit. Am acceptat aceste adevăruri şi am fost botezată.

Bazându-ne pe această cunoaştere a milei şi puterii Domnului, soţul meu, copiii mei şi cu mine am ales acest motto al familiei: „În cele din urmă, totul va fi bine”. Totuşi, cum ne putem spune aceste cuvinte unul altuia când ne confruntăm cu probleme grave şi când nu găsim răspunsuri imediat?

Când fiica noastră Georgia, încântătoare şi demnă, în vârstă de 21 de ani, a fost internată în spital în stare gravă în urma unui accident de bicicletă, familia noastră a spus: „În cele din urmă, totul va fi bine”. Când am luat avionul din Brazilia, unde slujeam în misiune, spre Indianapolis, Indiana, SUA, pentru a fi cu ea, am crezut în mottoul familiei. Cu toate acestea, frumoasa noastră fiică a trecut în lumea spiritelor cu câteva ore înainte ca avionul în care eram să aterizeze. Îndureraţi şi cutremuraţi, cum puteam să ne uităm unul la altul şi să spunem în continuare: „În cele din urmă, totul va fi bine”?

După moartea Georgiei, am simţit o durere intensă, ne-a fost extrem de greu şi, chiar şi astăzi, avem momente de tristeţe profundă, dar ne bazăm pe înţelegerea faptului că nimeni nu moare cu adevărat. În pofida suferinţei noastre în momentul în care trupul fizic al Georgiei a încetat să funcţioneze, am avut credinţă că ea a continuat să trăiască ca spirit şi credem că vom trăi împreună cu ea pentru eternitate dacă ţinem legămintele pe care le-am făcut în templu. Credinţa în Mântuitorul nostru şi în Învierea Sa, credinţa în puterea preoţiei Sale şi credinţa în pecetluiri eterne ne fac să afirmăm mottoul nostru cu convingere.

Preşedintele Gordon B. Hinckley a spus: „Dacă faceţi tot ce puteţi, totul va fi bine. Încredeţi-vă în Dumnezeu… Domnul nu ne va părăsi”⁴.

Mottoul familiei noastre nu spune: „Totul va fi bine acum”. El vorbeşte despre speranţa noastră în rezultatul etern, nu neapărat în rezultatele prezente. Scripturile spun: „Căutaţi cu sârguinţă, rugaţi-vă întotdeauna şi fiţi credincioşi, şi toate lucrurile vor conlucra spre binele vostru”⁵. Nu înseamnă că toate lucrurile sunt bune, însă, pentru cei blânzi şi credincioşi – atât lucrurile pozitive, cât şi cele negative – conlucrează pentru un rezultat bun la momentul ales de Domnul. Ne încredem în El, uneori asemenea lui Iov în suferinţa lui, ştiind că Dumnezeu „face rana, şi tot El o leagă; El răneşte, şi mâna Lui tămăduieşte”⁶. O inimă blândă acceptă încercarea şi perioada de aşteptare până la vindecare şi reîntregire.

Când ne deschidem inimile şi minţile pentru a permite Spiritului să intre, învăţăm calea lui Dumnezeu şi simţim care este voia Sa. În timpul împărtăşaniei, pe care o numesc inima Sabatului, am observat că, după ce mă rog pentru iertarea păcatelor, pentru mine este edificator să-L întreb pe Tatăl Ceresc: „Mai este ceva?”. Când suntem supuşi şi liniştiţi, mintea noastră poate fi îndrumată spre încă ceva ce trebuie să schimbăm – ceva ce ne limitează capacitatea de a primi îndrumare spirituală sau chiar vindecare şi sprijin.

De exemplu, poate am un resentiment mai vechi faţă de cineva. Când întreb dacă mai este ceva de mărturisit, acel „secret” îmi vine foarte clar în minte. În esenţă, Duhul Sfânt îmi şopteşte: „M-ai întrebat cu sinceritate dacă mai există ceva şi iată. Resentimentul tău îţi diminuează progresul şi dăunează capacităţii tale de a dezvolta relaţii sănătoase. Poţi renunţa la el”. O, nu este uşor – ne putem simţi justificaţi în ranchiuna noastră – însă supunerea faţă de Domnul este singura cale spre fericirea care durează.

De-a lungul timpului, noi primim tăria Sa şi îndrumarea Sa pline de bunăvoinţă, care ne conduc, poate, să frecventăm templul sau să studiem mai profund ispăşirea Salvatorului sau să vorbim cu un prieten, episcop, consilier profesional sau chiar cu un medic. Vindecarea inimii noastre începe atunci când ne supunem lui Dumnezeu şi-L preaslăvim.

Adevărata preaslăvire începe când inimile noastre sunt curate înaintea Tatălui şi Fiului. Cum este inima noastră astăzi? În mod paradoxal, pentru a avea o inimă vindecată şi credincioasă, trebuie ca, întâi, să o lăsăm să se frângă înaintea Domnului. „Voi va trebui să-Mi oferiţi ca jertfă o inimă frântă şi un spirit smerit”⁷, declară Domnul. Rezultatul sacrificării inimii sau voinţei noastre Domnului este faptul că primim îndrumarea spirituală de care avem nevoie.

Având o cunoaştere crescândă a harului şi milei Domnului, ne vom da seama că inima noastră încăpăţânată începe să se rupă şi să se frângă cu recunoştinţă. Apoi, ne întindem braţele spre El, având dorinţa de a lua asupra noastră jugul Singurului Fiu născut al lui Dumnezeu. Făcând aceste lucruri cu inima frântă, noi primim mai multă speranţă şi îndrumare prin Duhul Sfânt.

M-am luptat să alung dorinţa omenească de a face lucrurile în felul meu, realizând, în cele din urmă, că felul meu este atât de incomplet, limitat şi inferior felului lui Isus Hristos. „Calea Sa este drumul care duce la fericire în această viaţă şi la viaţa eternă în lumea viitoare”⁸. Îl putem iubi pe Isus Hristos şi calea Sa mai mult decât ne iubim pe noi înşine şi propriul plan?

Unii pot crede că au eşuat de prea multe ori şi se simt prea slabi pentru a schimba deprinderi păcătoase sau dorinţe lumeşti ale inimii. Totuşi, deoarece facem parte din Israel şi am făcut legăminte cu Tatăl Ceresc, noi nu suntem la nesfârşit singuri în încercarea de a ne schimba. Dacă chemăm numele lui Dumnezeu cu sinceritate, El ne acceptă aşa cum suntem şi face din noi şi pentru noi mai mult decât ne-am imaginat vreodată. Renumitul teolog Robert L. Millet scrie despre o dorinţă sănătoasă de a ne îmbunătăţi, alături de asigurarea spirituală că în şi prin Isus Hristos vom reuşi.⁹ Având o astfel de înţelegere, Îi putem spune sincer Tatălui Ceresc:

Când Îi oferim lui Isus Hristos inima noastră frântă, El acceptă ofranda noastră. El ne ia înapoi. Indiferent care sunt pierderile, rănile şi respingerile pe care le-am suferit, harul Său şi vindecarea Sa sunt mai puternice. Când luăm jugul asupra noastră alături de Salvator, putem spune cu încredere: „În cele din urmă, totul va fi bine”. În numele lui Isus Hristos, amin.