Nu sunteţi singuri în această lucrare

Preaiubiţii mei fraţi, suntem recunoscători că Domnul i-a chemat pe vârstnicul Ronald A. Rasband, pe vârstnicul Gary E. Stevenson şi pe vârstnicul Dale G. Renlund ca apostoli ai Domnului Isus Hristos. Îi susţinem cu inimile noastre, cu rugăciunile noastre şi cu credinţa noastră.

Le cunoaştem potenţialul imens. Cu toate acestea, vor avea nevoie să simtă în chemările dânşilor, la fel ca noi toţi, siguranţa că Domnul le este alături în lucrarea Sa. Cel mai nou diacon are nevoie de acea încredere, la fel ca şi cel mai experimentat înalt preot care primeşte o chemare nouă.

Acea încredere creşte pe măsură ce ajungi să vezi că El te-a chemat prin intermediul slujitorilor Săi. Încurajarea mea este menită să vă ajute să ştiţi că, atunci când vă faceţi partea, Domnul va adăuga puterea Sa la eforturile dumneavoastră.

Orice chemare primim în împărăţia Domnului necesită mai mult decât judecata noastră umană şi puterile noastre personale. Acele chemări necesită ajutor din partea Domnului, ajutor pe care-l vom primi. Chiar şi diaconul cel nou va învăţa că acest lucru este adevărat şi va continua să-l înveţe de-a lungul anilor.

Unul dintre nepoţii mei este aici, în această seară, şi participă la prima lui sesiune a preoţiei. A fost rânduit diacon acum şase zile. Este posibil ca el să se aştepte că prima lui îndeplinire a unei îndatoriri în cadrul preoţiei va fi să dea împărtăşania duminica viitoare. Mă rog ca el să înţeleagă acea experienţă aşa cum ea este în realitate.

El ar putea să creadă că lucrarea sa pentru Domnul este de a da împărtăşania oamenilor care participă la adunarea de împărtăşanie. Însă scopul Domnului nu este doar ca oamenii să ia din pâine şi apă. Scopul este acela ca ei să ţină acel legământ care-i va ajuta să meargă înainte pe calea către viaţa eternă. Şi, pentru ca acest lucru să se întâmple, Domnul trebuie să-i ofere o experienţă spirituală persoanei căreia diaconul îi oferă împărtăşania.

Am văzut aceasta întâmplându-se odată, într-un cămin de bătrâni, când un diacon s-a aplecat pentru a oferi tava cu împărtăşanie unei doamne cu părul alb. Dânsa s-a uitat la pâine ca la ceva de valoare. Nu voi uita niciodată zâmbetul pe care l-a avut când a luat din pâine şi, apoi, cum s-a întins pentru a-l mângâia pe diacon pe cap spunând destul de tare: „O, îţi mulţumesc!”.

Acel diacon nu făcea decât să-şi îndeplinească îndatorirea din cadrul preoţiei. Însă, Domnul a amplificat apoi fapta diaconului. A fost clar că acea soră şi-a amintit de Salvator când şi-a exprimat recunoştinţa sinceră pentru slujirea acelui diacon. Ea a fost reasigurată, când el i-a oferit împărtăşania, că urma să aibă Spiritul cu ea. Ea nu a fost singură în acea zi în acel cămin de bătrâni. Nici acel diacon nu a fost singur în slujirea lui umilă.

Poate că un tânăr învăţător din Preoţia aaronică nu simte, când merge să predea unei familii, că este coleg cu Domnul în lucrarea Sa. Îmi aduc aminte de mărturia simplă a unui tânăr coleg al unui învăţător de acasă care au venit la noi acasă. Spiritul ne-a confirmat cuvintele lui, mie şi membrilor familiei mele. Poate că el nu-şi aduce aminte de acea zi, însă eu da.

Domnul va spori, din nou, eforturile unui tânăr băiat când acesta este chemat să devină preot. De exemplu, primul botez pe care-l înfăptuieşte ar putea fi al unei persoane tinere pe care el nu o cunoaşte. Poate că-şi va face griji cu privire la faptul de a spune cuvintele care trebuie şi de a înfăptui corect rânduiala.

Însă, Domnul, al Cărui slujitor este, va amplifica ceea ce el face în chemarea lui. Persoana pe care o botează a ales să înainteze pe calea către viaţa eternă. Domnul va face partea Sa, care este mai mare. El a făcut-o pentru mine, odată, când băiatul pe care l-am botezat, cu lacrimi pe obraji, mi-a spus la ureche: „Sunt curat. Sunt curat”.

Când treci de la o slujire la alta în cadrul preoţiei, observi că Domnul este implicat în lucrare alături de tine. Am învăţat acest lucru ca urmare a unei întâlniri cu un preşedinte al Cvorumului Vârstnicilor în cadrul unei conferinţe de ţăruş din urmă cu mulţi ani. În cadrul conferinţei, au fost citite peste 40 de nume de bărbaţi care urmau să primească Preoţia lui Melhisedec.

Preşedintele de ţăruş şi-a plecat capul spre mine şi mi-a şoptit: „Aceşti bărbaţi au fost toţi potenţiali vârstnici mai puţin activi”. Uimit, l-am întrebat pe acel preşedinte ce a făcut pentru a-i activa pe acei bărbaţi.

El a arătat către un tânăr care stătea în partea din spate a capelei. A spus: „Iată-l! Cei mai mulţi dintre aceşti bărbaţi au revenit datorită acelui preşedinte al Cvorumului Vârstnicilor”. Stătea pe ultimul rând, îmbrăcat obişnuit, cu picioarele întinse şi încrucişate în faţă, încălţate în bocancii lui tociţi.

L-am rugat pe preşedintele de ţăruş să mă prezinte după adunare. După ce am făcut cunoştinţă, i-am spus tânărului cât de surprins eram de ceea ce făcuse şi l-am întrebat cum a reuşit. El a ridicat din umeri. Era limpede că nu i-a trecut prin minte că el ar fi avut vreun merit.

Apoi, a spus încet: „Cunosc fiecare bărbat inactiv din acest oraş. Cei mai mulţi dintre ei au camionete. Şi eu am una. Îmi spăl camioneta acolo unde şi le spală şi ei. În timp, îmi devin prieteni.

Apoi, aştept până când, în viaţa lor, este ceva care nu este în regulă. Întotdeauna apare un astfel de lucru. Ei îmi vorbesc despre lucrul respectiv. Îi ascult şi nu îi judec. Apoi, când ei spun: «În viaţa mea este ceva care nu este în regulă. Trebuie să fie ceva mai bun», eu le spun ce le lipseşte şi unde îl pot găsi. Uneori, mă cred şi, atunci când o fac, îi iau cu mine”.

Puteţi observa de ce a fost atât de modest. A fost pentru că ştia că îşi făcuse mica parte şi că Domnul făcea restul. Domnul a fost Cel care a avut o influenţă în inimile acelor oameni aflaţi la ananghie. Domnul a fost Cel care le-a transmis sentimentul că trebuie să existe ceva mai bun pentru ei şi speranţa că pot găsi acel ceva.

Tânărul, care – asemenea dumneavoastră – era un slujitor al Domnului, doar a crezut că, dacă îşi făcea mica parte, Domnul avea să-i ajute pe acei bărbaţi de-a lungul căii către casă şi către fericirea pe care doar El le-o putea oferi. Acest bărbat ştia, de asemenea, că Domnul îl chemase să fie preşedintele Cvorumului Vârstnicilor pentru că el avea să-şi facă partea.

Vor fi momente în slujirea dumneavoastră în care nu veţi avea succesul remarcabil şi vizibil al acelui tânăr preşedinte al Cvorumului Vârstnicilor. Acela este momentul în care va trebui să aveţi încredere că Domnul, ştiind că vă veţi face partea în cadrul lucrării, v-a chemat prin slujitorii Săi autorizaţi. Credinţa în chemarea din partea slujitorilor Domnului a fost crucială în slujirea misionară a străbunicului meu, Henry Eyring.

El a fost botezat în data de 11 martie 1855, în St. Louis, Missouri. Erastus Snow l-a rânduit la oficiul de preot la scurt timp după aceea. Preşedintele Ţăruşului St. Louis, John H. Hart, l-a chemat să slujească în misiune printre indienii din tribul Cherokee, în data de 6 octombrie.¹ A fost rânduit vârstnic în data de 11 octombrie. El a plecat, în şaua unui cal, îndreptându-se spre Misiunea Cherokee, în data de 24 octombrie. Avea 20 de ani şi era convertit de doar şapte luni.

Dacă exista vreun deţinător al preoţiei care să aibă vreun motiv să se simtă nepregătit sau necorespunzător, acela era Henry Eyring. Singurul motiv pentru care a avut curajul să se ducă a fost acela că el ştia în inima lui că Dumnezeu îl chemase prin intermediul slujitorilor Săi autorizaţi. Aceasta a fost sursa curajului său. Aceasta trebuie să fie sursa curajului nostru de a persevera, oricare ar fi chemările noastre în cadrul preoţiei.

După ce vârstnicul Eyring a slujit trei ani dificili şi după decesul preşedintelui de misiune, Henry a fost numit şi susţinut preşedinte de misiune în cadrul unei adunări desfăşurate în data de 6 octombrie 1858. A fost surprins şi tot aşa de şocat precum un diacon nou. El a scris: „A fost ceva total neaşteptat să fiu chemat în acel oficiu plin de responsabilităţi, dar, pentru că a fost voia Fraţilor, am acceptat cu bucurie, conştientizându-mi, de asemenea, slăbiciunile şi lipsa de experienţă”².

Cel care era acum preşedintele Eyring a călătorit, în anul 1859, la triburile Cherokee, Creek şi Choctaw. Prin eforturile sale, Domnul „a adăugat”, aşa cum a consemnat Henry, „un număr de membri la Biserică”. El a organizat două ramuri, dar a scris că „doar puţini sprijină cauza”³.

După un an, Henry s-a confruntat cu realitatea dificilă că acei conducători politici ai oamenilor cărora el le slujea nu mai permiteau misionarilor sfinţi din zilele din urmă să-şi facă lucrarea. În timp ce cugeta la ce trebuia să facă, şi-a adus aminte de instrucţiunea primită de la fostul său preşedinte de misiune de a-şi prelungi misiunea până în anul 1859.⁴

În luna octombrie a acelui an, Henry i-a scris preşedintelui Brigham Young pentru a-i cere îndrumare, însă nu a primit un răspuns. Henry a consemnat: „Neprimind nicio veste de la Preşedinţia Bisericii, am apelat la Domnul în rugăciune, rugându-L să-mi dezvăluie dacă dorea să mai rămân sau dacă dorea să mă duc în Sion”.

El a continuat: „Am avut următorul vis drept răspuns la rugăciunea mea. Am visat că am sosit în oraşul [Salt Lake] şi că m-am dus imediat la biroul [preşedintelui Brigham] Young, găsindu-l acolo. I-am spus: «[Preşedinte] Young, mi-am părăsit misiunea, am venit după bunul meu plac, dar dacă am greşit, sunt dornic să mă întorc şi să-mi termin misiunea». [În vis, profetul] a răspuns: «Ai stat suficient, este în regulă»”.

Henry a scris în jurnalul său: „Pentru că mai avusesem vise care se împliniseră întocmai, am avut credinţa că şi acesta avea să se împlinească şi, astfel, am început imediat să mă pregătesc pentru călătorie”.

El a sosit în oraşul Salt Lake în data de 29 august 1860, după ce călătorise pe jos cea mai mare parte a drumului. După două zile, s-a dus la biroul preşedintelui Brigham Young.⁵

Henry a descris experienţa avută astfel: „L-am vizitat pe [preşedintele] Young, care [m-a] primit cu multă amabilitate. I-am spus: «[Preşedinte] Young, am venit fără să mi se fi cerut, dar dacă am greşit, sunt dornic să mă întorc şi să-mi termin misiunea». [Brigham Young] a răspuns: «Este în regulă, te aşteptam”.

Henry şi-a descris bucuria, spunând: „Astfel, visul meu s-a împlinit întocmai”⁶.

Bucuria lui a rezultat dintr-o confirmare a faptului că Domnul lucrase cu el şi veghease asupra lui. El a învăţat ceea ce este valabil pentru noi toţi – faptul că slujitorii Domnului sunt inspiraţi să cunoască voia Domnului. Iar Henry Eyring a confirmat ceea ce ştiu şi eu: profetul, în calitate de preşedinte al preoţiei, este inspirat de Dumnezeu să vegheze asupra slujitorilor Domnului, să aibă grijă de ei şi să-i cheme.

Oricare ar fi chemarea dumneavoastră în cadrul preoţiei, poate că au fost momente în care aţi simţit că Tatăl Ceresc nu era conştient de dumneavoastră. Vă puteţi ruga pentru a cunoaşte voia Lui şi, având dorinţa sinceră de a face orice vă cere El, veţi primi un răspuns.

Tatăl Ceresc vă va permite să simţiţi că El vă cunoaşte, că El apreciază slujirea dumneavoastră şi că dumneavoastră deveniţi demni de cuvintele pe care doriţi atât de mult să le auziţi din partea Domnului: „Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău”⁷.

Mă rog ca fiecare deţinător al preoţiei să-şi întindă braţele cu credinţă în vederea salvării fiecărui suflet de care este responsabil. Dumnezeu va adăuga puterea Sa la eforturile slujitorilor Săi. Inimile oamenilor vor fi influenţate să facă alegerile care îi vor conduce de-a lungul căii Evangheliei, către fericire şi departe de tristeţe.

Mă rog, de asemenea, ca fiecare deţinător al preoţiei să simtă, în chemarea lui în cadrul preoţiei, grija atentă şi plină de dragoste pe care i-o poartă Tatăl Ceresc, Salvatorul şi profetul lui Dumnezeu.

Vă depun mărturia mea specială că suntem în slujba Domnului Isus Hristos cel înviat. Depun mărturie că El ne-a chemat, pe dumneavoastră şi pe mine, în slujirea Sa cunoscându-ne capacităţile şi ajutorul de care vom avea nevoie. El ne va binecuvânta eforturile mai mult decât ne-am imagina vreodată, dacă oferim tot ce putem în slujirea noastră. Depun mărturie că profetul lui Dumnezeu, care este preşedintele tuturor deţinătorilor preoţiei de pe pământ, este inspirat de Dumnezeu.

Sunt recunoscător pentru exemplele deţinătorilor preoţiei credincioşi de pretutindeni. Tatăl Ceresc şi Salvatorul sunt recunoscători că vă faceţi partea. Ei vă cunosc, veghează asupra dumneavoastră şi vă iubesc. În numele lui Isus Hristos, amin.