Familii eterne

Sunt recunoscător să fiu cu dumneavoastră în această seară în sesiunea generală a preoţiei a Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă. Acesta este un moment măreţ din istoria Bisericii. Acum o sută optzeci şi doi de ani, în 1834, în Kirtland, Ohio, toţi deţinătorii preoţiei au fost chemaţi să se întâlnească într-o casă din bârne de 4,2 pe 4,2 metri. S-a consemnat că, în acea adunare, profetul Joseph Smith a spus: „Nu ştiţi mai mult despre destinul acestei Biserici şi al acestei împărăţii decât ştie un prunc care stă în braţele mamei sale. Nu îl înţelegeţi… Ceea ce vedeţi aici, în această seară, este doar un număr mic de deţinători ai preoţiei, dar această Biserică va umple America de Nord şi America de Sud – va umple pământul”¹.

Milioane de deţinători ai preoţiei din mai mult de 110 ţări s-au adunat pentru această sesiune. Probabil că profetul Joseph a anticipat aceste vremuri şi viitorul glorios care încă ne aşteaptă.

Mesajul meu din această seară este o încercare de a descrie acel viitor şi ce trebuie să întreprindem pentru a face parte din planul fericirii pe care l-a pregătit Tatăl Ceresc pentru noi. Înainte să ne naştem, am trăit în familie alături de Tatăl nostru Ceresc exaltat şi etern. El a rânduit un plan care face posibil ca noi să avansăm şi să progresăm pentru a deveni asemenea Lui. A făcut-o din dragoste pentru noi. Scopul planului a fost de a ne oferi privilegiul să trăim pentru totdeauna aşa cum trăieşte Tatăl nostru Ceresc. Acest plan al Evangheliei ne-a oferit o viaţă muritoare în care urma să fim încercaţi. Ni s-a făcut o promisiune, că, prin ispăşirea lui Isus Hristos, dacă ne supunem legilor şi rânduielilor preoţiei ale Evangheliei, vom avea viaţa veşnică, cel mai mare dintre toate darurile Sale.

Viaţa veşnică este acel fel de viaţă pe care o trăieşte Dumnezeu, Tatăl nostru Ceresc. Dumnezeu a spus că scopul Său este „[de a realiza] nemurirea şi viaţa veşnică a omului” (Moise 1:39). Aşadar, marele scop al fiecărui deţinător al preoţiei este de a-şi oferi sprijinul în lucrarea de a-i ajuta pe oameni să obţină viaţa veşnică.

Fiecare efort al preoţiei şi fiecare rânduială a preoţiei sunt menite să-i ajute pe copiii Tatălui Ceresc să fie schimbaţi prin ispăşirea lui Isus Hristos pentru a deveni membri ai unor familii desăvârşite. Ca atare, „lucrarea măreaţă a fiecărui om este să creadă în Evanghelie, să ţină poruncile, să creeze şi să desăvârşească o familie eternă”² şi să-i ajute pe alţii să facă la fel.

Deoarece acest lucru este adevărat, orice lucru pe care îl facem ar trebui să aibă în centrul său şi ca scop căsătoria celestială. Acest lucru înseamnă că trebuie să ne străduim să fim pecetluiţi în templul lui Dumnezeu cu o soţie pentru eternitate. De asemenea, trebuie să-i îndemnăm pe alţii să facă şi să ţină legăminte care unesc un soţ şi o soţie cu familia lor, în această viaţă şi în lumea care va veni.

De ce ar trebui ca acest lucru să conteze atât de mult pentru fiecare dintre noi – tânăr sau bătrân, diacon sau înalt preot, fiu sau tată? Deoarece obligaţia noastră ca deţinători ai preoţiei este ca familiile noastre şi ale celor de lângă noi să fie principala noastră preocupare. Fiecare decizie majoră ar trebui să se bazeze pe impactul pe care îl va avea aceasta asupra unei familii de a deveni demnă să trăiască alături de Tatăl Ceresc şi Isus Hristos. Nimic altceva în slujirea noastră din cadrul preoţiei nu este atât de important ca acest lucru.

Permiteţi-mi să vă spun ce ar putea să însemne acest lucru pentru un diacon care ascultă în această seară ca membru al unei familii şi al unui cvorum.

Poate că în familia lui se practică sau nu rugăciunea în familie cu regularitate sau seara în familie în mod frecvent. Dacă tatăl său, înţelegând aceste obligaţii, îşi cheamă familia să se adune pentru rugăciune sau cititul din scripturi, diaconul se poate grăbi să participe zâmbind. Îşi poate încuraja fraţii şi surorile să participe şi îi laudă când o fac. Îi poate cere tatălui o binecuvântare când începe şcoala sau în alte momente în care are nevoie.

Poate că el nu are un astfel de tată credincios. Dar însăşi dorinţa lui de a avea acele experienţe va aduce puterile cerului în vieţile celor de lângă el datorită credinţei sale. Ei vor căuta acea viaţă de familie pe care diaconul şi-o doreşte cu toată inima.

Învăţătorul din cadrul Preoţiei aaronice poate vedea în însărcinarea sa de învăţător de acasă un prilej de a-L ajuta pe Domnul să schimbe vieţile membrilor unei familii. Domnul a sugerat acest lucru în Doctrină şi legăminte:

„Datoria învăţătorului este de a veghea, întotdeauna, asupra membrilor Bisericii şi de a fi cu ei şi de a-i întări;

Şi să vadă să nu fie nicio nedreptate în Biserică, nici supărări reciproce, nici minciuni, nici calomnii şi nici bârfă” (D&L 20:53–54).

În mod asemănător, preotului din Preoţia aaronică i s-a dat această însărcinare:

„Îndatorirea preotului este de a predica, de a propovădui, de a explica, de a îndemna şi a boteza şi de a administra împărtăşania.

Şi de a vizita casa fiecărui membru şi de a-i îndemna să se roage cu glas tare şi în secret şi de a participa la toate îndatoririle familiei” (D&L 20:46–47).

Poate vă întrebaţi, aşa cum am făcut-o şi eu când eram tânăr învăţător şi preot, cum aş putea oare să mă ridic la înălţimea acestor aşteptări. Nu eram niciodată sigur cum să îndemn într-un fel care ar ajuta o familie să progreseze spre viaţa veşnică, fără să jignesc sau să par a critica. Am învăţat că singurul îndemn care schimbă inimile vine de la Duhul Sfânt. Cel mai adesea, acest lucru are loc când depunem mărturie despre Salvator, care a fost şi este membrul de familie perfect. Pe măsură ce ne concentrăm pe dragostea noastră faţă de El, armonia şi pacea din căminele pe care le vizităm vor fi mai profunde. Duhul Sfânt va fi cu noi în slujirea oferită familiilor.

Prin felul în care se roagă, prin felul în care vorbeşte şi prin felul în care îndeamnă membrii familiei, tânărul deţinător al preoţiei poate aduce influenţa şi exemplul Salvatorului în minţile şi inimile lor.

Un înţelept deţinător al preoţiei mi-a arătat că a înţeles acest lucru. L-a rugat pe fiul meu tânăr să conducă vizita făcută în casa cuiva. A spus că familia se putea opune îndemnurilor sale, dar s-a gândit că învăţătura şi mărturia simplă a unui băiat le-ar penetra mai bine inimile întărite.

Ce poate face tânărul vârstnic pentru a ajuta la formarea de familii eterne? Poate că se află pe punctul de a pleca în misiune. Se poate ruga din toată inima că va putea găsi familii, le va putea predica şi boteza. Încă îmi amintesc de ziua în care un tânăr prezentabil, tânăra lui soţie şi cele două fetiţe frumoase ale lor se aflau cu mine şi colegul meu misionar. Duhul Sfânt a venit şi le-a depus mărturie că Evanghelia lui Isus Hristos a fost restaurată. Au crezut suficient încât chiar au întrebat dacă le putem da fetiţelor lor o binecuvântare, aşa cum văzuseră în una dintre adunările noastre de împărtăşanie. Aveau deja dorinţa de a-şi binecuvânta copiii, dar încă nu înţelegeau că adevăratele binecuvântări puteau fi obţinute numai în templele lui Dumnezeu după ce ar fi făcut legăminte.

Încă mă doare să mă gândesc la acel cuplu şi la acele fetiţe, care, probabil, acum sunt în vârstă, fără promisiunea de a avea o familie eternă. Părinţii lor au avut cel puţin o idee vagă despre binecuvântările care le puteau fi disponibile. Speranţa mea este să li se ofere totuşi, cumva, undeva, prilejul de a deveni demni pentru a fi o familie eternă.

Alţi vârstnici care vor merge în misiune vor avea fericita experienţă pe care a avut-o fiul meu, Matthew. El şi colegul său au găsit o văduvă cu 11 copii care trăiau în condiţii precare. Voia pentru ei ceea ce vreţi şi dumneavoastră – să aibă o familie eternă. Pentru fiul meu, în acel moment, acel lucru părea imposibil sau cel puţin improbabil.

La mulţi ani după ce fiul meu a botezat văduva, am vizitat acel oraş şi ea m-a invitat să-i cunosc familia la biserică. A trebuit să aştept puţin căci cei mai mulţi dintre copiii ei, împreună cu nepoţii ei numeroşi, au venit din mai multe capele din regiune. Un fiu slujea cu credinţă în episcopat şi mulţi dintre copiii ei erau binecuvântaţi de legăminte făcute în templu şi ea este pecetluită într-o familie eternă. În timp ce-mi luam rămas bun de la această soră dragă, m-a prins de mijloc (era foarte scundă, aşa că abia putea ajunge să mă cuprindă de mijloc) şi mi-a spus: „Te rog să-i spui lui Mateo să se întoarcă în Chile înainte să mor”. Datorită acelor vârstnici credincioşi, ea putea anticipa cel mai măreţ dintre toate darurile lui Dumnezeu.

Sunt lucruri pe care, după ce se întoarce din misiunea sa, un vârstnic trebuie să le facă pentru a fi fidel angajamentului său de a căuta viaţa veşnică pentru el şi pentru cei pe care-i iubeşte. Nu există un angajament mai important în timp sau eternitate decât căsătoria. Aţi auzit un sfat înţelep, ca, la scurt timp după misiune, în planurile voastre, să faceţi din căsătorie o prioritate. Slujitorul credincios din cadrul preoţiei se va îngriji de acest lucru în mod înţelept.

Gândindu-se la căsătorie, el va înţelege că alege părinţii copiilor săi şi moştenirea de care vor avea parte. El va face alegerea căutând în mod activ şi rugându-se cu chibzuinţă. Se va asigura că persoana cu care se căsătoreşte îi împărtăşeşte idealurile cu privire la familie, convingerea despre scopul Domnului legat de căsătorie şi că ea este o persoană căreia ar fi dispus să-i încredinţeze fericirea copiilor.

Preşedintele N. Eldon Tanner a oferit un sfat înţelept: „Părinţii pe care trebuie să-i cinstiţi mai mult decât pe oricare alţii sunt părinţii viitorilor voştri copii. Acei copii sunt îndreptăţiţi să aibă cei mai buni părinţi pe care-i puteţi oferi – părinţi curaţi”³. Puritatea va fi protecţia voastră şi protecţia copiilor voştri. Le datoraţi acea binecuvântare.

Unii dintre cei care ascultă în seara aceasta sunt soţi şi taţi. Ce puteţi face? Speranţa mea este că dorinţa dumneavoastră de a face schimbările necesare pentru a trăi într-o bună zi împreună cu familia dumneavoastră în împărăţia celestială a crescut. Ca tată care deţine preoţia, cu soţia dumneavoastră alături, puteţi atinge inima fiecărui membru al familiei pentru a-l îndemna să aştepte cu nerăbdare acea zi. Veţi participa la adunările de împărtăşanie cu familia dumneavoastră, veţi ţine seri în familie în care Duhul Sfânt va fi invitat, vă veţi ruga cu soţia şi familia dumneavoastră şi vă veţi pregăti să vă duceţi familia la templu. Veţi merge cu ei pe cărarea către un cămin de familie etern.

Vă veţi trata soţia şi copiii în felul în care v-a tratat Tatăl Ceresc. Veţi urma exemplul şi îndrumarea Salvatorului de a vă conduce familia în felul Său.

„Nicio putere sau nicio influenţă nu poate şi nici nu trebuie să fie menţinută în virtutea preoţiei, decât prin convingere, prin răbdare îndelungată, prin bunătate şi blândeţe şi prin dragoste sinceră;

Prin blândeţe şi pură cunoaştere care vor lărgi considerabil sufletul, fără ipocrizie şi fără înşelăciune;

Mustrând cu severitate la timpul necesar, când sunt inspiraţi de Duhul Sfânt; şi, după aceea, arătându-i aceluia pe care l-ai mustrat o dragoste sporită pentru ca el să nu te considere ca duşmanul său.” (D&L 121:41–43)

Domnul le-a spus taţilor care deţin preoţia ce fel de soţi trebuie să fie. El spune: „Iubeşte-ţi nevasta cu toată inima ta şi lipeşte-te de ea şi de nimeni [altcineva]” (D&L 42:22). Când Domnul vorbeşte atât soţului, cât şi soţiei, El porunceşte: „Să nu… comiţi adulter… şi nici să nu faci nimic asemănător” (D&L 59:6).

Pentru tineri, Domnul a stabilit standardul. „Copii, ascultaţi de părinţii voştri în toate lucrurile, căci lucrul acesta place Domnului” (Coloseni 3:20) şi „cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” (Exodul 20:12).

Când Domnul Se adresează fiecărui membru al familiei, sfatul Său este de a se iubi şi sprijini reciproc.

El ne roagă să ne „străduim să desăvârşim viaţa fiecărui… membru” al familiei, să „întărim pe cel slab; să salvăm pe cel iubit care s-a rătăcit şi să ne bucurăm de tăria sa spirituală reînnoită”⁴.

De asemenea, Domnul ne cere să facem tot ce putem pentru a ne ajuta rudele decedate să fie cu noi în căminul nostru etern.

Conducătorul grupului de înalţi preoţi care a muncit cu sârguinţă să ajute oamenii să-şi găsească strămoşi şi să ducă nume la templu îi salvează pe cei dinaintea noastră. În lumea care va veni, li se vor oferi mulţumiri acelor înalţi preoţi şi celor care înfăptuiesc rânduielile, deoarece nu şi-au uitat familia care aştepta în lumea spiritelor.

Profeţii au spus: „Cea mai importantă lucrare a Domnului pe care o veţi face vreodată va fi lucrarea pe care o faceţi în propriul cămin. Învăţământul de acasă, lucrarea episcopatului şi alte responsabilităţi din Biserică sunt, cu toate, importante, dar cea mai importantă lucrare este cea din propriul cămin”⁵.

Slujirea de cea mai mare valoare din căminul nostru şi din cadrul preoţiei se va regăsi în faptele mici care ne ajută pe noi şi pe cei care-i iubim să progreseze spre viaţa veşnică. Poate că acele fapte par neînsemnate în această viaţă, dar vor aduce binecuvântări nepieritoare în eternitate.

Pe măsură ce suntem credincioşi în slujirea noastră de a-i ajuta pe copiii tatălui Ceresc să se întoarcă acasă la El, vom deveni demni de întâmpinarea pe care cu toţii ne-o dorim atât de mult când ne vom încheia slujirea de pe pământ. Acestea sunt cuvintele: „Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău” (Matei 25:21).

Printre acele „multe lucruri” se află promisiunea de a avea o posteritate fără de sfârşit. Rugăciunea mea este ca noi toţi să fim demni şi să-i ajutăm pe alţii să fie demni de acea binecuvântare divină în casa Tatălui nostru şi a Fiului Său Preaiubit, Isus Hristos. În numele sacru al lui Isus Hristos, amin.