Sunt suficient de bun? Voi reuşi?

Dragi surori şi fraţi, suntem atât de binecuvântaţi să ne adunăm pentru a fi învăţaţi de slujitorii Domnului! Nu este minunat în cât de multe moduri ne îndrumă şi ne binecuvântează Tatăl nostru Ceresc iubitor? El vrea cu adevărat să ne întoarcem acasă.

Când eram un tânăr medic care absolvise facultatea de medicină, printr-o serie de binecuvântări de care am avut parte, am fost acceptat pentru a efectua un stagiu de specializare în pediatrie, în cadrul unui program foarte dinamic, competitiv. Când i-am întâlnit pe ceilalţi stagiari, m-am simţit ca şi când aş fi fost cel mai puţin inteligent şi cel mai puţin pregătit dintre toţi. Credeam că nu exista nici o şansă să fiu demn de restul grupului.

La începutul celei de-a treia luni, într-o seară, târziu, stăteam în camera de gardă, la spital, plângându-mi de milă şi aţipind, în timp ce încercam să completez biletul de internare pentru un băieţel care avea pneumonie. Niciodată în viaţa mea nu mă simţisem atât de descurajat. Nu aveam habar cum să tratez pneumonia la un copil de 10 ani. Am început să mă întreb ce căutam acolo.

Chiar în acel moment, unul dintre rezidenţii seniori şi-a pus mâna pe umărul meu. M-a întrebat ce făceam şi eu mi-am exprimat frustrările şi temerile. Răspunsul lui mi-a schimbat viaţa. Mi-a spus cât de mândri erau de mine el şi ceilalţi rezidenţi seniori şi că simţeau că aveam să fiu un medic excelent. Pe scurt, el a crezut în mine într-un moment în care eu nu credeam.

Ca în experienţa mea, membrii noştri se întreabă deseori: „Sunt eu suficient de bun ca persoană?” sau „Voi reuşi eu, cu adevărat, să ajung în împărăţia celestială?”. Desigur, nu există un astfel de lucru ca „a fi suficient de bun”. Niciunul dintre noi nu ar putea vreodată să „câştige” sau să „merite” salvarea sa, dar este firesc să ne întrebăm dacă suntem acceptabili înaintea Domnului, acesta fiind modul în care eu înţeleg aceste întrebări.

Uneori, când participăm la adunările Bisericii, ne simţim descurajaţi chiar şi de invitaţiile sincere de a ne îmbunătăţi. Ne spunem în sinea noastră: „Eu nu pot face toate aceste lucruri” sau „Nu voi fi niciodată la fel de bun ca toţi aceşti oameni”. Poate că simţim la fel cum m-am simţit eu în acea seară la spital.

Vă rog, iubiţii mei fraţi şi surori, trebuie să încetăm să ne comparăm cu alţii. Ne facem singuri rău concurând şi comparându-ne cu alţii. Apreciem în mod greşit valoarea noastră prin prisma lucrurilor pe care le avem sau nu le avem şi a părerilor altora. Dacă trebuie să comparăm, haideţi să ne comparăm cum eram în trecut şi cum suntem astăzi – şi chiar cum dorim să fim în viitor. Singura părere despre noi care contează este ceea ce crede Tatăl nostru Ceresc despre noi. Vă rog să-L întrebaţi cu sinceritate ce crede despre dumneavoastră. El ne va iubi şi ne va corecta, dar nu ne va descuraja niciodată; descurajarea sau critica este înşelătoria lui Satana.

Permiteţi-mi să fiu direct şi clar. Răspunsurile la întrebările: „Sunt suficient de bun?” şi „Voi reuşi?” sunt „Da! Veţi fi suficient de bun” şi „Da, veţi reuşi, atâta timp cât continuaţi să vă pocăiţi şi nu vă scuzaţi sau nu vă răzvrătiţi împotriva lui Dumnezeu”. Dumnezeu din Cer nu este un arbitru fără inimă, care caută orice pretext pentru a ne scoate din joc. El este Tatăl nostru perfect iubitor, care doreşte mai mult decât orice să-i vadă pe toţi copiii Săi întorşi acasă şi trăind pentru totdeauna în prezenţa Sa, ca familii. Cu adevărat, El a dat pe Singurul Său Fiu Născut pentru ca noi să nu pierim, ci să avem viaţă veşnică!¹ Vă rog să credeţi şi vă rog să găsiţi speranţă şi alinare în acest adevăr etern. Tatăl nostru Ceresc intenţionează ca noi să reuşim! Aceasta este lucrarea Sa şi slava Sa.²

Îmi place modul în care preşedintele Gordon B. Hinckley obişnuia să ne înveţe acest principiu. De câteva ori, l-am auzit spunând: „Fraţi şi surori, tot ce aşteaptă Domnul de la noi este să încercăm, dar trebuie să încercaţi cu adevărat!”³.

„A încerca cu adevărat” înseamnă a face tot ce putem, dându-ne seama unde trebuie să ne îmbunătăţim şi, apoi, încercând din nou. Făcând acest lucru în mod repetat, ne apropiem din ce în ce mai mult de Domnul, simţim Spiritul Său din ce în ce mai mult⁴ şi primim mai mult din harul sau ajutorul Său.⁵

Cred că, uneori, nu ne dăm seama cât de mult doreşte Domnul să ne ajute. Îmi plac cuvintele vârstnicului David A. Bednar, care a spus:

„Cei mai mulţi dintre noi înţeleg că ispăşirea este pentru păcătoşi. Nu sunt, însă, atât de sigur că ştim şi înţelegem că ispăşirea este, de asemenea, pentru sfinţi …

Ispăşirea ne oferă ajutor pentru a birui şi evita răul şi pentru a face bine şi a deveni buni …

«… Prin harul Domnului, oamenii… primesc putere şi ajutor să facă lucrări bune pe care altfel nu ar fi fost în stare să le facă… Acest har este o putere sporită…» [Bible Dictionary, „Grace”; subliniere adăugată] sau ajutorul ceresc de care fiecare dintre noi are neapărată nevoie pentru a putea deveni demn de împărăţia celestială”⁶.

Tot ce trebuie să facem ca să primim acest ajutor ceresc este să-l cerem şi, apoi, să acţionăm conform îndemnurilor drepte pe care le primim.

Vestea minunată este că, dacă ne-am pocăit cu sinceritate, păcatele noastre din trecut nu ne vor împiedica să fim exaltaţi. Moroni ne spune despre păcătoşii din zilele sale: „Dar ori de câte ori ei s-au pocăit şi au căutat iertare cu intenţii adevărate, au fost iertaţi”⁷.

Domnul Însuşi a spus despre păcătos:

„Dacă el îşi mărturiseşte păcatele în faţa ta şi a Mea şi se pocăieşte cu sinceritatea inimii sale, pe acela tu îl vei ierta şi Eu îl voi ierta, de asemenea.

Da, şi după cât de des se pocăieşte poporul Meu, tot aşa îi voi ierta Eu greşelile faţă de Mine”⁸.

Dacă noi ne vom pocăi cu sinceritate, Dumnezeu ne va ierta cu adevărat, chiar dacă am comis acelaşi păcat iarăşi şi iarăşi. După cum a spus vârstnicul Jeffrey R. Holland: „Oricâte ocazii credeţi că aţi pierdut, oricâte greşeli simţiţi că aţi făcut… , vă depun mărturie că nu v-aţi îndepărtat atât de mult încât dragostea divină să nu vă poată ajunge. Nu puteţi să vă scufundaţi mai adânc decât poate străluci lumina infinită a ispăşirii lui Hristos”⁹.

Aceasta nu înseamnă, în nici un caz, că păcatul este acceptabil. Păcatul are, întotdeauna, consecinţe. Întotdeauna, păcatul face rău atât celui păcătos, cât şi celor afectaţi de păcatele lui şi îi îndurerează. Şi pocăinţa sinceră nu este, niciodată, uşoară.¹⁰ Mai mult decât atât, vă rog să înţelegeţi că, deşi Dumnezeu îndepărtează vina şi petele păcatelor noastre, s-ar putea ca El să nu îndepărteze imediat toate consecinţele păcatelor noastre. Uneori, acestea rămân cu noi pentru tot restul vieţii noastre. Şi cel mai rău fel de păcat este cel premeditat, când o persoană spune: „Pot să păcătuiesc acum şi să mă pocăiesc mai târziu”. Cred că acest lucru reprezintă o batjocorire gravă a sacrificiului şi suferinţelor lui Isus Hristos.

Domnul Însuşi a declarat: „Pentru că Eu, Domnul, nu pot să tolerez păcatul nici în cel mai mic grad”¹¹.

Şi Alma a proclamat: „Iată, îţi spun ţie, ticăloşia niciodată nu a fost fericire”¹².

Unul dintre motivele pentru care afirmaţia lui Alma este extrem de adevărată este acela că, păcătuind în mod repetat, ne îndepărtăm de Spirit, ne descurajăm şi, apoi, încetăm să ne pocăim. Dar, repet, datorită ispăşirii Salvatorului, ne putem pocăi şi putem fi pe deplin iertaţi, de îndată ce pocăinţa noastră este sinceră.

Ce nu putem face este să ne scuzăm în loc să ne pocăim. Nu va merge să ne justificăm păcatele spunând: „Dumnezeu ştie că este prea greu pentru mine, deci mă acceptă aşa cum sunt”. „Să încercăm cu adevărat” înseamnă să încercăm pe măsură ce atingem pe deplin standardul Domnului, care este definit în mod clar în întrebările care ni se adresează pentru a obţine o recomandare pentru templu.

Celălalt lucru care ne va împiedica, cu siguranţă, să intrăm în cer şi ne va lipsi de ajutorul de care avem nevoie acum este răzvrătirea. Din cartea lui Moise, învăţăm că Satana a fost alungat din cer din pricina răzvrătirii.¹³ Ne răzvrătim de câte ori spunem în inima noastră: „Nu am nevoie de Dumnezeu şi nu trebuie să mă pocăiesc”.

În calitatea mea de pediatru la terapie intensivă, ştiu că, dacă cineva respinge, în mod nepotrivit, tratamentul care îi poate salva viaţa, acest lucru poate duce, în mod inutil, la moartea fizică. În mod asemănător, când ne răzvrătim împotriva lui Dumnezeu, noi respingem singurul nostru ajutor şi singura noastră speranţă, care este Isus Hristos, a Cărui respingere duce la moartea spirituală. Niciunul dintre noi nu poate face acest lucru prin propria lui putere. Niciunul dintre noi nu va fi vreodată „suficient de bun”, decât prin meritele şi mila lui Isus Hristos¹⁴, dar, de asemenea, pentru că Dumnezeu ne respectă libertatea de a alege, nu putem fi salvaţi fără să ne străduim. Acesta este modul în care funcţionează echilibrul dintre har şi fapte. Putem avea speranţă în Hristos, deoarece El doreşte să ne ajute şi să ne schimbe. De fapt, El vă ajută deja. Faceţi o pauză, reflectaţi şi recunoaşteţi ajutorul Său în viaţa dumneavoastră.

Vă depun mărturie că, dacă veţi încerca cu adevărat şi nu vă veţi scuza sau nu vă veţi răzvrăti, dacă vă veţi pocăi deseori şi veţi invoca harul sau ajutorul lui Hristos, cu siguranţă veţi fi „suficient de buni”, adică acceptabili înaintea Domnului, veţi reuşi să ajungeţi în împărăţia celestială fiind perfecţi în Hristos şi veţi primi binecuvântările, slava şi bucuria pe care Dumnezeu le doreşte pentru fiecare dintre preţioşii Săi copii – inclusiv anume pentru dumneavoastră şi pentru mine. Depun mărturie că Dumnezeu trăieşte şi că doreşte ca noi să ne întoarcem acasă. Depun mărturie că Isus trăieşte. În numele sfânt al lui Isus Hristos, amin.