Dumnezeu vă şterge toate lacrimile

Ca parte a planului Tatălui nostru Ceresc, El a permis ca întristarea să fie ţesută în experienţa noastră din viaţa muritoare.¹ Deşi pare că avem parte de mai multe încercări grele decât alţii, cu toţii suferim şi ne chinuim. Este rugăciunea mea ca Spiritul Sfânt să ne îndrume să înţelegem mai bine de ce se întâmplă acest lucru.

Atunci când vedem experienţele dificile ale vieţii prin prisma credinţei în Hristos, ne putem da seama că există un scop sfânt în suferinţele noastre. Credincioşii pot cunoaşte adevărul sfatului aparent contradictoriu al lui Petru. El a scris: „Chiar dacă aveţi de suferit pentru neprihănire, ferice de voi”². În timp ce ne „dedicăm inimile [noastre] înţelegerii”³, noi ne putem mări capacitatea de a îndura încercările noastre cu bine şi de a învăţa din – şi de a fi purificaţi de – ele. O asemenea înţelegere ne oferă un răspuns la vechea întrebare: „De se întâmplă lucruri rele oamenilor buni?”.

Fiecare dintre cei care mă ascultă astăzi a simţit, într-o anumită măsură, singurătate, disperare, durere, sau tristeţe. Fără „ochiul credinţei”⁴ şi o înţelegere a adevărului etern, descoperim de multe ori că tristeţea şi suferinţa pe care le simţim în viaţa muritoare pot ascunde sau eclipsa bucuria eternă care vine din faptul de a şti că marele plan al Tatălui nostru ceresc este cu adevărat planul etern al fericirii. Nu există altă cale pentru a primi plenitudinea bucuriei.⁵

Dumnezeu ne invită să răspundem cu credinţă durerilor noastre unice pentru a putea primi binecuvântările şi cunoaşterea care nu pot fi dobândite în alt mod. Noi suntem instruiţi să ţinem poruncile în orice condiţie şi orice circumstanţă pentru că „răsplata aceluia care este credincios în necazuri este mai mare în împărăţia cerului.”⁶ Şi, aşa cum citim în scripturi „dacă eşti trist, cheamă-l pe Domnul, Dumnezeul Tău, cu sinceritate, pentru ca sufletul tău să poată fi vesel.”⁷

Apostolul Pavel, el însuşi fiind obişnuit cu suferinţa, s-a folosit de experienţa sa pentru a propovădui cu profunzime şi frumuseţe perspectiva eternă pe care o dobândim atunci când îndurăm cu bine şi cu răbdare. El a spus: „Căci întristările noastre uşoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă”⁸. Cu alte cuvinte, noi putem şti că, în mijlocul greutăţilor noastre, Dumnezeu a oferit o răsplată eternă.

Abilitatea lui Pavel de a vorbi despre încercările, persecuţiile şi greutăţile din viaţa sa ca fiind „întristări uşoare” dezminte gravitatea suferinţelor sale, care, pentru el, au fost absorbite de perspectiva eternă a Evangheliei. Credinţa lui Pavel în Isus Hristos a făcut ca toate lucrurile să fie suportabile. El a fost bătut de cinci ori cu biciul, de trei ori cu nuiele, o dată a fost lovit cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu el, deseori era să se înece, să fie tâlhărit şi chiar neamul lui l-a pus în primejdie; a suferit de oboseală şi durere, foame şi sete, a fost ţinut prizonier în frig şi dezbrăcat.⁹

Mulţi dintre noi s-au rugat lui Dumnezeu pentru a îndepărta cauza suferinţei noastre, iar atunci când ajutorul pe care îl căutam nu a venit, am fost tentaţi să credem că El nu ascultă. Depun mărturie că, în acele momente, El ne ascultă rugăciunile, are un motiv pentru care permite ca suferinţele noastre să continue¹⁰ şi ne va ajuta să le suportăm.¹¹

Într-un fragment personal şi contemplativ, Pavel ne vorbeşte despre un anume „ghimpe” din carnea sa, care îi provoca o mare durere şi care l-a îngenunchiat de trei ori, rugându-L pe Domnul să i-l ia. Ca răspuns la rugăciunile lui Pavel, Domnul nu a înlăturat ghimpele, dar a vorbit despre pace şi l-a făcut să înţeleagă în inima sa, spunându-i: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită”. Cu această nouă înţelegere, Pavel a fost capabil să accepte şi să fie recunoscător pentru ghimpele ce i-a fost dat. El a spus: „Deci mă voi lăuda… cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine”¹².

În timp ce dobândim această perspectivă eternă, capacitatea noastră de a îndura se măreşte, învăţăm să îi ajutăm pe cei care au nevoie de ajutorul nostru¹³ şi învăţăm să apreciem şi să fim recunoscători pentru experienţele pe care Dumnezeu ni le oferă ca învăţăminte în această viaţă.

Atunci când trecem prin greutăţile vieţii, poate fi dificil să vedem încercările noastre ca semne ale faptului că suntem pe calea cea bună spre ucenicie. Dar, chiar dacă ne aflăm uneori în valea întunecată a deznădejdii sau pe drumul spre fericire, poate fi o binecuvântare să învăţăm din suferinţele altora şi să simţim compasiune pentru acestea.

Recent, când mă aflam la o conferinţă de ţăruş în Filipine pentru a îndeplini o însărcinare, inima mea a fost frântă când am aflat despre experienţa tragică a fratelui Daniel Apilado. Fratele Apilado şi soţia sa au fost botezaţi în anul 1974. Ei au acceptat Evanghelia restaurată şi au fost pecetluiţi în templu. Apoi, dânşii au fost binecuvântaţi cu cinci copii minunaţi. În data de 7 iulie 1997, în timp ce fratele Apilado slujea ca preşedinte de ţăruş, un incendiu a izbucnit în casa lor mică. Fiul cel mare a fratelui Apilado, Michael, l-a salvat pe tatăl său trăgându-l afară din clădirea aflată în flăcări, apoi a alergat înapoi în casă pentru a-i salva pe ceilalţi. A fost ultima dată când fratele Apilado şi-a văzut fiul în viaţă. În acel incendiu au murit soţia fratelui Apilado, Dominga, şi cei cinci copii ai lor.

Faptul că, atunci când s-a întâmplat această tragedie, fratele Apilado trăia o viaţă plăcută lui Dumnezeu, nu a împiedicat ca tragedia să aibă loc, nici nu l-a făcut imun la durerea ce a urmat. Dar credinţa lui în faptul de a ţine poruncile şi de a-şi exercita credinţa în Hristos l-au asigurat de promisiunea că se va reuni cu soţia şi familia sa. Această speranţă a devenit o ancoră pentru sufletul său.¹⁴

În timpul vizitei mele, fratele Apilado, acum patriarhul ţăruşului, mi-a prezentat-o pe noua sa soţie, Simonette, şi pe cei doi fii ai lor, Rafael şi Daniel. Cu adevărat, Isus Hristos poate şi îi va „[vindeca] pe cei cu inima zdrobită”.¹⁵

Împărtăşind povestea fratelui Apilado, sunt îngrijorat de faptul că pierderea sa mare îi poate face pe mulţi să se gândească că, în comparaţie, propriile necazuri şi suferinţe sunt lipsite de importanţă. Vă rog să nu comparaţi, dar căutaţi să învăţaţi să puneţi în practică principiile eterne, pe măsură ce înduraţi cuptorul propriilor greutăţi.

Dacă aş putea să vă vorbesc în mod individual – vouă, celor „trudiţi şi împovăraţi”¹⁶ – pot să vă sugerez că greutăţile dumneavoastră personale, necazurile, suferinţele, durerile şi infirmităţile de toate felurile sunt cunoscute de Tatăl din Cer şi de Fiul Său. Fiţi curajoşi! Aveţi credinţă! Şi credeţi în promisiunile lui Dumnezeu!

Scopul şi misiunea lui Isus Hristos au inclus faptul ca El să ia „asupra Lui durerile şi bolile poporului Său”, să ia „asupra Lui infirmităţile lor” şi „să-i ajute pe oameni după infirmităţile lor”¹⁷.

Pentru a primi pe deplin aceste daruri pe care Salvatorul le are de oferit, noi trebuie să învăţăm că suferinţa în sine nu ne învaţă şi nu ne oferă nimic de valoare decât dacă ne vom implica, în mod deliberat, în procesul de a învăţa din suferinţele noastre exercitându-ne credinţa.

Vârstnicul Neal A. Maxwell a împărtăşit ceea ce a aflat despre suferinţele din care învăţăm spunând:

„Anumite forme de suferinţă, îndurate cu bine, pot înnobila …

O parte din a îndura constă în a fi suficient de supuşi în mijlocul suferinţelor noastre, pentru a învăţa din experienţele noastre relevante. Decât să trecem, pur şi simplu, prin aceste lucruri, ele trebuie să treacă prin noi … în moduri care [ne] sfinţesc”¹⁸.

Am observat în vieţile şi exemplele altora, că exercitarea unei credinţe puternice şi continue în Isus Hristos şi în promisiunile Sale oferă nădejde sigură a lucrurilor mai bune ce vor urma. Această nădejde sigură ne întăreşte, oferindu-ne tăria şi puterea de care avem nevoie pentru a îndura.¹⁹ Atunci când înţelegem legătura dintre suferinţa noastră şi încredinţarea cu privire la scopul nostru în viaţa muritoare şi, în mod special cu răsplata care ne aşteaptă în locurile cereşti, credinţa noastră în Hristos creşte şi primim linişte pentru sufletele noastre.

Apoi, noi putem vedea lumina de la capătul tunelului. Vârstnicul Jeffrey R. Holland ne-a învăţat: „Există cu adevărat lumină la capătul tunelului. Este Lumina lumii, Luceafărul strălucitor de dimineaţă, «lumină care este fără de sfârşit, care nu poate fi întunecată niciodată» [Mosia 16:9]. Este chiar Dumnezeul Dumnezeului însuşi”²⁰.

Putem avea tărie ştiind că toate experienţele grele din această viaţă sunt temporare; chiar şi cele mai întunecate nopţi se transformă în zori pentru credincioşi.

Când totul se va termina şi când vom fi îndurat toate lucrurile cu credinţă în Isus Hristos, noi avem promisiunea că „Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii [noştri]”²¹.

Depun mărturie că Dumnezeu Tatăl nostru şi Fiul Său, Isus Hristos, trăiesc şi că Ei îşi păstrează promisiunile. Depun mărturie că Salvatorul ne invită pe toţi să venim şi să luăm parte la ispăşirea Sa. În timp ce ne exercităm credinţa în El, El ne va ridica şi ne va purta prin încercările noastre iar, în cele din urmă, ne va salva în împărăţia celestială. Vă invit să veniţi la Hristos, să înduraţi cu bine în credinţă şi să vă perfecţionaţi în El şi să aveţi bucurie deplină în El. În numele lui Isus Hristos, amin.