Voi aduce lumina Evangheliei în căminul meu

Răspunzând la invitaţia surorii Linda K. Burton, invitaţie adresată în cadrul conferinţei generale din aprilie¹, multe dintre dumneavoastră s-au implicat în acte de caritate binevoitoare şi generoase, pentru a satisface nevoile refugiaţilor din zona în care locuiţi. De la gesturile simple, de ajuta persoane individuale, până la programele comunitare, toate acestea sunt acte de iubire. Când v-aţi împărtăşit din timpul, talentele şi resursele de care dispuneţi, inimile dumneavoastră – şi ale refugiaţilor – s-au simţit uşurate. Rezultatele inevitabile ale carităţii adevărate sunt dezvoltarea speranţei şi credinţei şi chiar a unei dragoste mai puternice între persoana care dăruieşte şi cea care primeşte.

Profetul Moroni ne spune că o caracteristică esenţială a celor care vor trăi în prezenţa Tatălui Ceresc în împărăţia celestială este caritatea. El scrie: „Şi dacă voi nu aveţi caritate, atunci în nici un caz nu puteţi să fiţi salvaţi în împărăţia lui Dumnezeu”².

Desigur, Isus Hristos este exemplul desăvârşit de caritate. Angajamentul Său din viaţa premuritoare de a fi Salvatorul nostru, faptele Sale din timpul vieţii Sale muritoare, darul Său suprem al ispăşirii şi eforturile Sale continue de a ne aduce înapoi în prezenţa Tatălui nostru Ceresc sunt expresia supremă a carităţii. El acţionează concentrându-se asupra unui singur lucru: dragostea pentru Tatăl Său, exprimată prin dragostea Sa pentru fiecare dintre noi. Când a fost întrebat care este cea mai mare poruncă, Isus a răspuns:

„Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.

Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă.

Iar a doua, asemenea ei, este: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”³.

Unul dintre cele mai semnificative moduri prin care noi putem dezvolta şi demonstra dragoste faţă de aproapele nostru este acela de a fi generoase în gândurile şi vorbele noastre. Acum câţiva ani, o prietenă pe care o iubesc a observat: „Cea mai înaltă formă de caritate poate fi aceea de a ne abţine să judecăm”⁴. Acest lucru este adevărat şi astăzi.

Recent, în timp ce urmărea un film împreună cu fraţii şi surorile sale, Alyssa, o fetiţă în vârstă de trei ani, a remarcat, cu o expresie nedumerită pe faţa ei: „Mamă, puiul acela este ciudat!”.

Mama ei s-a uitat la ecran şi a răspuns zâmbind: „Scumpa mea, acela este un păun”.

Uneori, asemenea unui copil neştiutor de trei ani, noi îi privim pe alţii având o înţelegere incompletă sau incorectă. Poate că ne concentrăm asupra diferenţelor sau asupra defectelor pe care le observăm la cei din jurul nostru, în timp ce Tatăl Ceresc vede potenţialul magnific şi glorios al copiilor Săi, creaţi după chipul Său etern.

Cineva l-a auzit odată pe preşedintele James E. Faust spunând: „Cu cât îmbătrânesc, cu atât îi judec pe alţii mai puţin”⁵. Aceasta îmi aminteşte de declaraţia apostolului Pavel:

„Cînd eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gîndeam ca un copil; cînd m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc.

Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin”⁶.

Când vedem mai clar imperfecţiunile noastre, suntem mai puţin înclinaţi să-i privim pe ceilalţi „ca într-o oglindă, în chip întunecos”. Dorim să folosim lumina Evangheliei pentru a-i privi pe ceilalţi aşa cum îi priveşte Salvatorul – cu compasiune, speranţă şi caritate. Va veni ziua în care vom înţelege pe deplin inimile celorlalţi şi vom fi recunoscători să ni se ofere îndurare – tot aşa cum noi avem gânduri şi cuvinte caritabile faţă de alţii în timpul acestei vieţi.

Acum câţiva ani, am mers cu o canoe, împreună cu un grup de tinere fete. Lacurile de un albastru întunecat, înconjurate de dealuri verzi, cu păduri dese, şi de vârfuri stâncoase erau uimitor de frumoase. În timp ce ne deplasam lin pe suprafaţa lacului, ne cufundam vâslele în apa limpede şi aceasta strălucea în lumina plină de căldură a soarelui.

Totuşi, la scurt timp, nori negri au acoperit cerul şi un vânt puternic a început să bată. Pentru a străbate chiar şi o distanţă scurtă, trebuia să ne adâncim vâslele în apă şi apoi să le tragem cu putere, vâslind fără întrerupere. După câteva ore de efort fizic obositor, ne-am întors spre o altă zonă a marelui lac şi am descoperit, spre uimirea noastră, că vântul bătea în direcţia în care doream să mergem.

Repede, am folosit acest atu în avantajul nostru. Am întins o mică prelată, am legat două dintre colţurile ei de mânerele vâslelor şi celelalte colţuri de picioarele soţului meu, pe care el le-a întins peste marginile canoei. Vântul a suflat în pânza improvizată şi am navigat repede!

Când tinerele fete din celelalte canoe au văzut cum ne mişcam pe apă cu uşurinţă, au improvizat şi ele repede pânze. Ne-am simţit uşurate şi am râs cu bucurie, recunoscătoare pentru clipa de răgaz care ne scutea de vâslitul dificil din acea zi.

La fel ca acel vânt minunat pot fi complimentul sincer al unui prieten, întâmpinarea primitoare din partea unui părinte, gestul aprobator al unui frate sau al unei surori, zâmbetul binevoitor al unui coleg de muncă sau de clasă, toate acestea asigurând „vânt proaspăt în pânzele noastre” în timp ce ne confruntăm cu încercările vieţii. Preşedintele Thomas S. Monson a exprimat acest principiu astfel: „Nu putem controla lumea din jurul nostru, dar putem controla modul în care să interacţionăm cu lumea. Pentru a avea parte de fericire, pace şi mulţumire depline, fie ca noi să alegem o atitudine pozitivă”⁷.

Cuvintele au o putere surprinzătoare, de a edifica, precum şi de a distruge. Cu toţii ne amintim, probabil, cuvinte negative care ne-au întristat şi alte cuvinte, rostite cu dragoste, care au făcut ca spiritele noastre să se înalţe. Alegând să spunem numai ce este pozitiv celorlalţi şi despre ceilalţi îi înălţăm şi îi întărim pe cei din jurul nostru şi îi ajutăm să urmeze calea Salvatorului.

Imagine

Broderie cu cruciuliţe: „Voi aduce lumina Evangheliei în căminul meu”

Când eram fetiţă şi participam la Societatea Primară, am lucrat cu sârguinţă pentru a coase cu aţă pe o pânză cuvintele: „Voi aduce lumina Evangheliei în căminul meu”. În după amiaza unei zile de lucru, în timp ce noi, fetele, coseam pe pânză, învăţătoarea noastră ne-a spus povestea unei fete care locuia pe versantul unei văi. În fiecare după-amiază, târziu, pe cealaltă parte a văii, vedea o casă care avea ferestre strălucitoare, aurii. Casa ei era mică şi cam sărăcăcioasă şi fata visa să locuiască în acea casă frumoasă cu ferestre aurii.

Într-o zi, fata a primit permisiunea să meargă cu bicicleta de cealaltă parte a văii. A condus bicicleta cu nerăbdare, până când a ajuns la casa cu ferestre aurii, pe care o admirase atât de mult timp. Dar, când a coborât de pe bicicletă, a văzut că acea casă era abandonată şi ruinată, cu buruieni înalte în curte şi ferestre care erau obişnuite şi murdare. Cu tristeţe, fata şi-a întors faţa spre casa ei. Spre surpriza ei, pe dealul de pe cealaltă parte a văii, a văzut o casă cu ferestre strălucitoare şi aurii şi, curând, şi-a dat seama că era casa ei!⁸

Uneori, la fel ca această tânără fată, noi ne uităm la ceea ce au sau sunt alte persoane şi simţim că suntem inferioare lor. Ne concentrăm asupra acelor versiuni ale vieţilor oamenilor pe care aceştia le expun pe Pinterest sau Instagram sau devenim prea preocupate de competiţia de la şcoală sau de la locul de muncă. Totuşi, când ne oprim puţin să „[numărăm] binecuvântările [noastre]”⁹, putem vedea dintr-o perspectivă reală şi recunoaştem bunătatea lui Dumnezeu faţă de toţi copiii Săi.

Indiferent dacă avem 8 ani sau 108, putem aduce lumina Evangheliei în locuinţa noastră, fie ea un apartament într-o clădire înaltă din Manhattan, o casă construită pe piloni în Malaiezia sau o iurtă în Mongolia. Putem alege să căutăm ceea ce este bun în ceilalţi şi în circumstanţele care ne înconjoară. Femei tinere şi femei în vârstă de pretutindeni pot manifesta caritate atunci când aleg să folosească cuvinte care dezvoltă încredere şi credinţă în ceilalţi.

Vârstnicul Jeffrey R. Holland a spus o povestire despre un tânăr care, în timpul anilor de şcoală, era tachinat de colegii săi. Câţiva ani mai târziu, a plecat, s-a înrolat în armată, a făcut o facultate şi a devenit activ în Biserică. Această perioadă din viaţa sa a fost plină de experienţe minunate, încununate de succes.

După câţiva ani, s-a întors în oraşul său natal. Cu toate acestea, oamenii au refuzat să-i recunoască maturizarea şi îmbunătăţirea. Pentru ei, el era încă aceeaşi persoană care fusese înainte şi l-au tratat în acelaşi mod. În cele din urmă, acest bărbat bun a pierdut aproape tot progresul pe care îl realizase, fără să fie capabil să-şi folosească talentele minunat dezvoltate pentru a binecuvânta pe cei care l-au ridiculizat şi l-au respins încă o dată.¹⁰ Ce pierdere, atât pentru el, cât şi pentru comunitate!

Apostolul Petru ne-a învăţat: „Mai presus de toate, să aveţi o dragoste ferbinte unii pentru alţii, căci dragostea acoperă o sumedenie de păcate”¹¹. Caritatea ferventă, însemnând caritatea complet sinceră, este demonstrată iertând greşelile şi poticnirile celorlalţi, nu având resentimente sau amintindu-ne nouă şi celorlalţi de imperfecţiunile din trecut.

Obligaţia noastră şi privilegiul nostru este să acceptăm cu sinceritate îmbunătăţirea oricui, pe măsură ce ne străduim să devenim mai asemănătoare Salvatorului nostru, Isus Hristos. Ce emoţionant este să vedem lumina din ochii cuiva care a ajuns să înţeleagă ispăşirea lui Isus Hristos şi face schimbări adevărate în viaţa sa! Misionarii care au trăit experienţa bucuriei de a vedea un convertit intrând în apele botezului şi apoi intrând pe uşile templului sunt martori ai binecuvântării de a face posibil ca alţii să se schimbe şi de a-i încuraja să facă acest lucru. Membrii care îi primesc cu bucurie pe convertiţii care nu sunt la fel ca oamenii care se alătură de obicei împărăţiei, găsesc o satisfacţie minunată în a-i ajuta pe aceştia să simtă dragostea Domnului. Marea frumuseţe a Evangheliei lui Isus Hristos constă în realitatea progresului etern – nu numai că ni se permite să ne schimbăm în mai bine, ci suntem încurajaţi şi chiar ni se porunceşte să ne străduim continuu să ne perfecţionăm şi, în cele din urmă, să devenim desăvârşiţi.

Preşedintele Thomas S. Monson ne-a sfătuit: „Într-o sută de feluri mici, fiecare dintre dumneavoastră poartă mantia carităţii… În loc să ne judecăm şi să ne criticăm unii pe alţii, să avem dragostea pură a lui Hristos pentru semenii noştri care călătoresc prin această viaţă. Fie ca noi să înţelegem că fiecare face tot ce poate mai bine pentru a face faţă dificultăţilor cu care se confruntă şi fie ca noi să facem tot ce putem pentru a oferi ajutor”¹².

O persoană care are caritate este răbdătoare, bună şi mulţumită. O persoană care are caritate face din alţii prima ei prioritate, este umilă, exercită autocontrol, caută ce este bun în ceilalţi şi se bucură când cineva face bine.¹³

Ca surori (şi fraţi) în Sion, ne vom lua noi angajamentul să „[lucrăm] împreună… făcând tot ce-i nobil şi de omenie, să mângâiem, să consolăm, s-alinăm [în numele Salvatorului]”?¹⁴ Putem noi, cu dragoste şi multă speranţă, să căutăm şi să îmbrăţisăm însuşirile frumoase din alţi oameni, făcând loc progresului şi încurajându-l? Putem să ne bucurăm de realizările celorlalţi în timp ce continuăm să lucrăm pentru a ne îmbunătăţi?

Da, putem să aducem lumina Evangheliei în căminele, şcolile şi locurile noastre de muncă, dacă noi căutăm şi împărtăşim lucruri pozitive despre ceilalţi şi nu ne concentrăm asupra imperfecţiunilor. Inima mi se umple de recunoştinţă când mă gândesc la pocăinţa pe care Salvatorul nostru, Isus Hristos, a făcut-o posibilă pentru noi toţi care, inevitabil, am păcătuit în această lume imperfectă şi, uneori, dificilă!

Depun mărturia mea că, pe măsură ce urmăm exemplul Său perfect, noi putem primi darul carităţii, care ne va aduce bucurie mare în această viaţă şi binecuvântarea promisă a vieţii eterne alături de Tatăl nostru din Cer. În numele lui Isus Hristos, amin.