„Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine”

Exercitarea credinţei în Isus Hristos constă din bizuirea noastră pe meritele Sale, pe mila şi harul Său⁷. Începem să ajungem să-L cunoaştem pe Salvator când începem să ne folosim aptitudinile spirituale şi punem la încercare învăţăturile Sale, chiar până când vom putea face loc, în vieţile noastre, pentru o parte din cuvintele Sale⁸. Pe măsură ce credinţa noastră în Domnul creşte, ne încredem în El şi avem încredere în puterea Lui de a ne mântui, vindeca şi întări.

Adevărata credinţă se concentrează asupra Domnului şi conduce întotdeauna la fapte bune. „Credinţa [în Hristos este] primul principiu al religiei revelate… fundaţia tuturor lucrurilor drepte… principiul acţiunii tuturor fiinţelor inteligente”⁹. Deoarece acţionarea potrivit principiilor corecte proclamate de Mântuitor este esenţială pentru dobândirea şi exercitarea credinţei adevărate, „credinţa fără fapte este zadarnică”¹⁰. Noi trebuie să fim „împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători”¹¹.

Auzirea cuvântului lui Dumnezeu şi primirea darului spiritual de a avea credinţă în Salvator sunt strâns legate, deoarece „credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos”¹². Ne familiarizăm cu El şi cu glasul Său când studiem şi ne ospătăm din cuvântul Său din scripturi¹³, când ne rugăm Tatălui, în numele Său, cu intenţie adevărată¹⁴ şi când căutăm însoţirea constantă a Duhului Sfânt¹⁵. Învăţarea şi punerea în practică în vieţile noastre a doctrinei lui Hristos este o condiţie prealabilă pentru a primi darul de a avea credinţă în El¹⁶.

Exercitarea credinţei în Domnul este o pregătire necesară pentru a-L urma.

„Pe când trecea pe lângă Marea Galileii, Isus a văzut doi fraţi: pe Simon, zis Petru, şi pe fratele său Andrei, care aruncau o mreajă în mare; căci erau pescari.

El le-a zis: «Veniţi după Mine, şi vă voi face pescari de oameni».

Îndată, ei au lăsat mrejele şi au mers după El”¹⁷.

Petru şi Andrei sunt exemple puternice în ceea ce priveşte faptul de a-L asculta şi a-L urma pe Învăţător.

În mod asemănător, Salvatorul ne instruieşte pe dumneavoastră şi pe mine: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze”¹⁸. Ca cineva să-şi ia crucea lui înseamnă să nege tot ceea ce este necuvios şi orice poftă lumească şi să ţină poruncile Domnului¹⁹.

Salvatorul ne-a îndemnat să devenim aşa cum este El²⁰. Astfel, a-L urma pe Domnul include faptul de a-I urma exemplul. Continuăm să ajungem să-L cunoaştem pe Domnul când căutăm, prin puterea ispăşirii Sale, să devenim ca El.

În timpul slujirii Sale în viaţa muritoare, Isus ne-a arătat calea pe care trebuie să umblăm, cum trebuie să trăim şi a stabilit exemplul perfect. „O percepţie corectă a naturii, perfecţiunii şi calităţilor Sale”²¹ oferă un scop trainic şi o direcţie clară pe măsură ce Îl urmăm pe drumul uceniciei devotate.

De asemenea, urmându-L pe Salvator putem dobândi „o cunoaştere a faptului că ne trăim vieţile”²² în acord cu voia lui Dumnezeu. O astfel de cunoaştere nu este o taină imposibil de cunoscut şi nu se concentrează în primul rând asupra preocupărilor noastre temporale sau preocupărilor obişnuite ale vieţii muritoare. De fapt, cursul vieţii care este plăcut Lui este un progres constant şi susţinut pe calea legământului.

Visul lui Lehi din Cartea lui Mormon ne arată calea pe care trebuie s-o urmăm, provocările de care vom avea parte şi resursele spirituale care ne sunt puse la dispoziţie pentru a ne ajuta să-L urmăm pe Salvator şi să venim la El. Să înaintăm pe calea cea strâmtă şi îngustă este ceea ce doreşte El să facem. Faptul de a gusta din fructul pomului şi cel de a deveni profund „convertiţi [la] Domnul”²³ sunt binecuvântările pe care El doreşte foarte mult ca noi să le primim. De aceea, El ne cheamă: „[Veniţi, urmaţi-Mă]”²⁴.

Atât exercitarea credinţei în Isus Hristos, cât şi faptul de a-L urma sunt pregătiri necesare pentru a-I sluji.

„Căci, cum poate un om să cunoască stăpânul pe care nu l-a slujit şi care este un străin pentru el şi departe de gândurile şi intenţiile sale?”²⁵

Ajungem să-L cunoaştem mai bine pe Domnul când Îi slujim şi lucrăm în împărăţia Sa. Dacă facem astfel, El ne va binecuvânta din plin cu ajutor divin, cu daruri spirituale şi cu o capacitate mai mare. Nu suntem lăsaţi niciodată singuri când lucrăm în via Sa.

El a spus: „Pentru că Eu voi merge în faţa voastră. Voi fi la dreapta voastră şi la stânga voastră şi Spiritul Meu va fi în inima voastră şi îngerii mei în jurul vostru pentru a vă susţine”²⁶.

Ajungem să-L cunoaştem pe Salvator pe măsură ce facem tot posibilul pentru a merge acolo unde vrea El să mergem, ne străduim să rostim ceea ce vrea El să rostim şi devenim ceea ce doreşte El să devenim²⁷. Când recunoaştem cu supunere că depindem în totalitate de Salvator, El ne măreşte capacitatea de a sluji mai eficient ca oricând. Treptat, dorinţele noastre vor fi mai pe deplin în acord cu dorinţele Sale, iar scopurile Lui devin scopurile noastre, astfel încât nu vom „cere ceea ce este împotriva voinţei [Sale]”²⁸.

Dacă dorim să-I slujim trebuie să o facem cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul şi cu toată tăria noastră²⁹. Prin urmare, slujind altora cu altruism învingem tendinţele omului firesc de egoism şi egocentrism. Ajungem să-i iubim pe cei cărora le slujim. Şi, pentru că slujind altora Îi slujim lui Dumnezeu, ajungem să-i iubim mai mult pe El şi pe fraţii şi surorile noastre. O astfel de dragoste este o manifestare a darului spiritual numit caritate, care este dragostea pură a lui Hristos³⁰.

„Rugaţi-vă la Tatăl cu toată puterea inimii, pentru ca voi să fiţi plini de dragostea Lui pe care El a dăruit-o tuturor acelora care Îl urmează cu adevărat pe Fiul Său, Isus Hristos; pentru ca voi să deveniţi fiii lui Dumnezeu; pentru ca atunci când El va veni, noi să fim la fel ca El, căci noi Îl vom vedea pe El aşa cum El este; pentru ca noi să putem să avem această nădejde; pentru ca noi să fim purificaţi tot aşa cum El este pur”³¹.

Ajungem să-L cunoaştem pe Domnul pe măsură ce devenim plini de dragostea Sa.

Este posibil să ne exercităm credinţa în El, să-L urmăm, să-I slujim, dar să nu Îl credem?

Cunosc membri ai Bisericii care acceptă ca fiind adevărate doctrina şi principiile cuprinse în scripturi şi care sunt proclamate de la acest pupitru. Şi totuşi, le este greu să creadă că acele adevăruri ale Evangheliei sunt valabile, în mod deosebit, pentru viaţa lor şi pentru circumstanţele în care se află. Ei par să aibă credinţă în Salvator, dar nu cred că binecuvântările pe care El le-a promis le sunt disponibile sau că ele pot acţiona în vieţile lor. De asemenea, am întâlnit fraţi şi surori care-şi îndeplinesc cu supunere chemările, dar pentru care Evanghelia restaurată nu a devenit încă o realitate vie care să producă o transformare în vieţile lor. Ajungem să-L cunoaştem pe Domnul nu doar crezând că El există, ci crezând în ceea ce a spus El şi în promisiunile Sale.

În Noul Testament, un tată L-a rugat pe Salvator să-i vindece copilul. Isus i-a răspuns:

„«Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede!».

Îndată, tatăl copilului a strigat cu lacrimi: «Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!»”³².

M-am gândit de multe ori la rugămintea acestui tată: „Ajută necredinţei mele!”. Mă întreb dacă intenţia rugăminţii omului nu a fost, în primul rând, să-l ajute să creadă în Isus, ca Mântuitor al nostru, şi în puterea Lui vindecătoare. Poate că el Îl recunoscuse deja pe Hristos ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Dar, poate că, a avut nevoie de ajutor să creadă că puterea de vindecare a Învăţătorului poate, într-adevăr, să fie atât de concretă şi personală, încât să-i binecuvânteze propriul fiu iubit. Este posibil ca el să fi crezut în Hristos, în mod general, dar să nu-L fi crezut pe Hristos în mod concret şi personal.

Depunem adesea mărturie despre ceea ce ştim că este adevărat, dar, probabil, întrebarea cea mai importantă pentru fiecare dintre noi este dacă noi credem ceea ce ştim.

Rânduielile sacre înfăptuite prin autoritatea corespunzătoare a preoţiei sunt esenţiale pentru a-L crede pe Salvator, pentru a ajunge să-L cunoaştem şi, în cele din urmă, pentru a crede ceea ce ştim.

„Şi [Preoţia lui Melhisedec] administrează Evanghelia şi deţine cheia tainelor împărăţiei, chiar cheia cunoaşterii lui Dumnezeu.

De aceea, puterea divinităţii se manifestă în rânduielile ei”³³.

Noi credem în Domnul şi ajungem să-L cunoaştem când cheia cunoaşterii lui Dumnezeu, administrată prin intermediul Preoţiei lui Melhisedec, descuie uşa şi face posibil ca fiecare dintre noi să primească puterea divinităţii în viaţa sa. Noi credem în Salvator şi ajungem să-L cunoaştem când Îl urmăm primind şi cinstind, cu credinţă, rânduielile sfinte şi având, din ce în ce mai mult, imaginea Sa în înfăţişarea noastră.³⁴ Noi Îl credem pe Hristos şi ajungem să-L cunoaştem când simţim personal transformarea, vindecarea, întărirea şi puterea care sfinţeşte a ispăşirii Sale. Noi Îl credem pe Învăţător şi ajungem să-L cunoaştem când puterea „cuvântului Lui care [prinde rădăcini] în noi”³⁵ şi este scrisă în minţile şi inimile noastre³⁶ şi când vom „abandona toate păcatele [noastre] pentru ca [să-L cunoaştem]”³⁷.

A crede în El înseamnă a avea încrederea că binecuvântările Sale generoase sunt disponibile şi valabile pentru viaţa noastră personală şi pentru familiile noastre. Faptul de a crede cu tot sufletul nostru³⁸ rezultă pe măsură ce înaintăm pe calea legământului, renunţăm la voinţa noastră în favoarea voinţei Sale şi acceptăm priorităţile şi timpul ales de El pentru noi. Faptul de a crede în El – acceptând că puterea şi promisiunile Sale sunt adevărate – înlesneşte perspectiva, pacea şi bucuria în viaţa noastră.