Binecuvântările preaslăvirii

Una dintre experienţele cele mai remarcabile şi pline de dragoste consemnate în scriptura sfântă este relatarea despre vizita Salvatorului făcută oamenilor de pe meleagurile americane, după moartea şi învierea Sa. Oamenii avuseseră parte de o distrugere foarte mare care făcuse ca „faţa întregului pământ [să fie schimbată]”¹. Consemnarea despre acele evenimente relatează că, după catastrofă, toţi oamenii au plâns fără întrerupere² şi că, în mijlocul suferinţei lor profunde, ei tânjeau după vindecare, pace şi eliberare.

Când Salvatorul a coborât din cer, oamenii au căzut de două ori la picioarele Sale. Prima dată, a fost după ce, cu autoritate divină, El a spus:

„Iată, Eu sunt Isus Hristos, despre care profeţii au depus mărturie că trebuia să vină pe pământ.

Şi iată, Eu sunt lumina şi viaţa lumii”³.

Apoi, El i-a invitat pe cei prezenţi: „Ridicaţi-vă şi veniţi către Mine ca să puteţi să puneţi mâna în coasta Mea şi ca să puteţi să simţiţi urmele cuielor în mâinile Mele şi în picioarele Mele, pentru ca să ştiţi că Eu sunt Dumnezeul lui Israel şi Dumnezeul întregului pământ; şi că Eu am fost ucis pentru păcatele lumii…

Şi atunci când ei toţi s-au dus şi au depus mărturie pentru ei înşişi, au strigat cu un singur glas, zicând:

Osana! Binecuvântat fie numele Dumnezeului Celui Preaînalt!”⁴.

Şi, apoi, a doua oară, „ei au căzut la picioarele lui Isus”. Însă, de această dată având un scop, căci aflăm că ei „L-au [preaslăvit]”⁵.

La începutul acestui an, am avut însărcinarea de a vizita un ţăruş din partea de vest a Statelor Unite. Era o duminică obişnuită, o adunare obişnuită, cu membri ai Bisericii obişnuiţi. Am privit cum oamenii intrau în capelă şi se aşezau, cu pioşenie, pe scaunele libere. Conversaţii în şoaptă, de ultim moment, se auzeau din hol. Mame şi taţi încercau – uneori în zadar – să-şi liniştească propriii copii plini de energie. Nimic deosebit.

Dar, înainte ca adunarea să fi început, în minte mi-au venit cuvinte inspirate de Spirit.

Aceşti membri nu veniseră doar să îndeplinească vreo responsabilitate sau să asculte vorbitorii.

Veniseră având un scop mult mai profund şi mai important.

Ei veniseră să preaslăvească.

În timpul desfăşurării adunării, m-am uitat la diferiţi membri din congregaţie. Ei aveau chipuri aproape cereşti, o atitudine pioasă şi paşnică. Ceva în legătură cu ei mi-a încălzit inima. Experienţa de care aveau parte în acea duminică era una extraordinară.

Ei preaslăveau.

Simţeau divinitatea.

Am putut să văd acest lucru în înfăţişarea lor.

Şi m-am bucurat şi am preaslăvit alături de ei. Şi, făcând astfel, Spiritul a vorbit inimii mele. În acea zi, am învăţat ceva despre mine, despre Dumnezeu şi despre rolul preaslăvirii adevărate în viaţa noastră.

Sfinţii din zilele din urmă sunt excepţionali când vine vorba despre slujirea în chemările din cadrul Bisericii. Însă, uneori, se întâmplă să intrăm într-o rutină şi să facem lucrurile ca şi cum doar ne-am îndeplini o responsabilitate. Uneori, prezenţei noastre la adunări şi slujirii noastre în împărăţie le lipseşte elementul sfânt al preaslăvirii. Şi, fără acesta, ratăm întâlnirea spirituală incomparabilă cu infinitul – întâlnire pe care avem dreptul s-o avem, în calitate de copii ai unui Tată Ceresc iubitor.

Departe de a fi o întâmplare accidentală, fericită, preaslăvirea este esenţială vieţii noastre spirituale şi reprezintă elementul central al acesteia. Este ceva ce trebuie să ne dorim foarte mult, ceva ce trebuie să căutăm şi pentru care să ne străduim să avem parte.

Când Îl preaslăvim pe Dumnezeu, ne apropiem de El cu dragoste pioasă, cu umilinţă şi adorare. Îl recunoaştem şi Îl acceptăm ca fiind Regele nostru Ceresc, Creatorul universului, Tatăl nostru Preaiubit şi veşnic iubitor.

Îl respectăm şi Îl onorăm.

Îi suntem supuşi.

Ne înălţăm inima în rugăciune puternică, Îi preţuim cuvântul, ne bucurăm în harul Său şi ne luăm angajamentul de a-L urma cu loialitate profundă.

Faptul de a-L preaslăvi pe Dumnezeu este un element atât de esenţial în viaţa unui ucenic al lui Isus Hristos, încât dacă eşuăm să-L primim în inima noastră, Îl vom căuta în zadar în consiliile, bisericile şi templele noastre.

Adevăraţii ucenici sunt inspiraţi să-L „[preaslăvească] pe Acela care a făcut cerul, şi pământul, şi marea, şi fântânile cu apă – chemând numele Domnului zi şi noapte”⁶.

Putem învăţa mult mai multe despre preaslăvirea adevărată examinând modul în care alţii – oameni care, probabil, nu difereau foarte mult de noi – au avut legătură cu ceea ce este divin, s-au comportat în prezenţa a ceea ce este divin şi au preaslăvit.

La începutul secolului al XIX-lea, lumea creştină abandonase, aproape în totalitate, ideea că Dumnezeu continuă să-i vorbească omului. Dar, în primăvara anului 1820, acest lucru s-a schimbat pentru totdeauna când un tânăr fermier umil s-a dus într-o dumbravă şi a îngenuncheat în rugăciune. Începând din acea zi, multe viziuni, revelaţii şi apariţii cereşti remarcabile au umplut pământul oferind locuitorilor săi cunoaştere preţioasă cu privire la natura şi scopul lui Dumnezeu şi la relaţia Sa cu omul.

Oliver Cowdery a descris acele zile ca fiind „de neuitat… Ce bucurie! Ce minune! Ce mirare!”⁷.

Cuvintele lui Oliver descriu primele elemente care însoţesc preaslăvirea adevărată a ceea ce este divin – un sentiment de respect deosebit şi de recunoştinţă profundă.

În fiecare zi, dar mai ales în ziua de sabat, avem ocazia extraordinară de a trăi minunea şi respectul faţă de divinitate şi de a-I aduce slavă lui Dumnezeu pentru bunătatea Sa binecuvântată şi mila Sa nemăsurată.

Aceasta ne va duce către speranţă. Acestea sunt primele elemente ale preaslăvirii.

În binecuvântata zi a Cincizecimii, Spiritul Sfânt a pătruns în inima şi în mintea ucenicilor lui Hristos oferindu-le lumină şi cunoaştere.

Până în acea zi, ei au fost uneori nesiguri de ceea ce trebuiau să facă. Ierusalimul devenise un loc periculos pentru cei care-L urmau pe Salvator şi, probabil, ei se întrebaseră ce avea să li se întâmple.

Însă, când Spiritul Sfânt le-a umplut inima, îndoiala şi şovăiala au dispărut. Prin experienţa extraordinară a preaslăvirii adevărate, sfinţii lui Dumnezeu au primit lumină şi cunoaştere cereşti, precum şi o mărturie mai puternică. Iar acest lucru a dus la credinţă.

Începând din acel moment, apostolii şi sfinţii au fost foarte hotărâţi să-şi îndeplinească obiectivele. Cu încredere, L-au propovăduit pe Hristos Isus întregii lumi.

Când preaslăvim în spirit, invităm lumina şi adevărul în sufletul nostru, ceea ce ne întăreşte credinţa. Acestea sunt, de asemenea, elemente ale preaslăvirii adevărate.

Din Cartea lui Mormon, învăţăm că, din momentul în care Alma cel Tânăr nu a mai trebuit să sufere consecinţele propriei răzvrătiri, el nu a mai fost niciodată acelaşi. Cu mult curaj, el „a călătorit în toată ţara… şi printre toate popoarele… străduindu-se cu zel să repare toate relele pe care le [făcuse] Bisericii”⁸.

Preaslăvirea lui constantă a Dumnezeului Celui Atotputernic l-a transformat într-un ucenic plin de energie.

Preaslăvirea adevărată ne transformă în ucenici sinceri şi serioşi ai Preaiubitului nostru Învăţător şi Salvator, Isus Hristos. Ne schimbăm şi devenim mai asemănători Lui.

Devenim mai înţelegători şi mai grijulii. Mai iertători. Mai iubitori.

Noi înţelegem că este imposibil să spunem că-L iubim pe Dumnezeu şi, în acelaşi timp, să-i urâm, să-i alungăm din gândurile noastre sau să nu ne pese de cei din jurul nostru.⁹

Preaslăvirea adevărată duce la hotărârea neclintită de a merge pe calea uceniciei. Şi, acest lucru duce inevitabil la caritate. Şi acestea sunt elemente necesare ale preaslăvirii.

Când mă gândesc la ceea ce începuse ca o dimineaţă de duminică obişnuită, în acea casă de întruniri obişnuită, în acel ţăruş obişnuit, sunt impresionat, chiar şi în ziua de astăzi, de acea experienţă spirituală extraordinară care-mi va binecuvânta mereu viaţa.

Am învăţat că, inclusiv când suntem manageri excepţionali ai timpului nostru, ai chemărilor şi însărcinărilor care ni se oferă – chiar şi dacă bifăm toate căsuţele din lista noastră de persoană, familie sau conducător „perfect” – dacă eşuăm să-L preaslăvim pe Eliberatorul nostru plin de milă, pe Regele nostru Ceresc şi Dumnezeul nostru plin de slavă, pierdem cea mai mare parte a bucuriei şi a păcii Evangheliei.

Când Îl preaslăvim pe Dumnezeu, Îl recunoaştem şi Îl primim cu aceeaşi pioşenie ca cea a acelor oameni din vechime de pe meleagurile americane. Ne apropiem de El cu sentimente incomprehensibile de minunare şi respect. Ne minunăm, cu recunoştinţă, de bunătatea lui Dumnezeu. Şi, astfel, dobândim speranţă.

Cugetăm la cuvântul lui Dumnezeu, iar acest lucru ne umple sufletul cu lumină şi adevăr. Înţelegem privelişti spirituale care pot fi văzute doar prin lumina Duhului Sfânt.¹⁰ Şi, astfel, dobândim credinţă.

Când preaslăvim, sufletul nostru este purificat şi ne luăm angajamentul de a păşi pe urmele Preaiubitului nostru Salvator, Isus Hristos. Şi, ca urmare a acestei hotărâri, dobândim caritate.

Când preaslăvim, inima ne este îndreptată în laudă către Dumnezeul nostru binecuvântat, dimineaţa, la amiază şi noaptea.

Îl venerăm şi Îl cinstim continuu – în casele noastre de întruniri, în căminele noastre, în temple şi în tot ceea ce facem.

Când preaslăvim, ne deschidem inima pentru a avea parte de puterea vindecătoare a ispăşirii lui Isus Hristos.

Viaţa noastră devine simbolul şi exprimarea preaslăvirii noastre.

Dragii mei fraţi şi dragile mele surori, experienţele spirituale nu au prea mult de-a face cu ceea ce se întâmplă în jurul nostru, însă au întru totul de-a face cu ceea ce se întâmplă în inima noastră. Depun mărturie că preaslăvirea adevărată va transforma adunările obişnuite ale Bisericii în ospeţe spirituale extraordinare. Ne va înnobila viaţa, ne va lărgi înţelegerea şi ne va întări mărturia. Căci, dacă ne îndreptăm inima către Dumnezeu, asemenea psalmistului din vechime, „[intrăm] cu laude pe porţile Lui, [intrăm] cu cântări în curţile Lui! [Îl lăudăm şi-I binecuvântăm] Numele.

Căci Domnul este bun; bunătatea Lui ţine în veci, şi credincioşia Lui din neam în neam”¹¹.

Prin intermediul preaslăvirii sincere şi oneste, noi înflorim şi ne maturizăm în speranţă, credinţă şi caritate. Şi, prin acel proces, adunăm, în sufletul nostru, lumina cerească ce ne umple viaţa cu înţeles divin, pace trainică şi bucurie nepieritoare.

Aceasta este binecuvântarea preaslăvirii în viaţa noastră. Despre aceasta, depun mărturie în numele sacru al lui Isus Hristos, amin.