Nu suntem împreună, dar rămânem una

În luna iunie a anului 1994, conduceam nerăbdător de la locul de muncă spre casă pentru a putea urmări la televizor echipa noastră națională de fotbal jucând la Cupa Mondială. La scurt timp după ce mi-am început călătoria, am văzut, din depărtare, pe trotuar un om înaintând cu repeziciune într-un scaun rulant decorat cu steagul nostru brazilian. Mi-am dat seama atunci că și el mergea acasă pentru a vedea meciul!

Când am ajuns unul lângă celălalt și privirile ni s-au întâlnit; pentru o fracțiune de secundă, m-am simțit foarte unit cu acel om! Mergeam în direcții diferite, nu ne cunoșteam și aveam, în mod evident, stări sociale și fizice diferite, însă pasiunea noastră comună pentru fotbal și dragostea față de țara noastră ne-au făcut în acel moment să simțim că suntem una! Nu l-am mai văzut pe acel om de atunci, însă astăzi, după zeci de ani, încă pot vedea acei ochi și pot simți acea legătură puternică față de acel om. În cele din urmă, am câștigat jocul și Cupa Mondială în acel an!

În Biserică, în pofida diferențelor dintre noi, Domnul Se așteaptă ca noi să fim una! El a spus în Doctrină și legăminte : „Fiți [una]; și dacă nu sunteți [una], nu sunteți ai Mei”¹.

Când intrăm cu toții într-o casă de întruniri pentru a preaslăvi ca grup, trebuie să lăsăm deoparte diferențele dintre noi, inclusiv rasa, statutul social, preferințele politice, realizările academice și profesionale și, în schimb, să ne concentrăm asupra obiectivelor noastre spirituale comune. Împreună, cântăm imnuri, cugetăm asupra acelorași legăminte în timpul împărtășaniei și spunem deodată cu glas tare „amin” după cuvântări, lecții și rugăciuni – aceasta însemnând că suntem cu toți de acord cu ceea ce s-a împărtășit.

Aceste lucruri pe care le facem împreună ajută la crearea unui sentiment puternic de unitate în cadrul congregației.

Însă, ceea ce ne determină, întărește sau distruge unitatea este felul în care acționăm când nu suntem împreună cu membri noștri ai Bisericii. După cum știm, este inevitabil și normal că, la un moment dat, vom vorbi unul despre altul.

În funcție de ceea ce alegem să spunem unul despre altul, cuvintele noastre fie vor face să avem „inimile legate în unitate”², așa cum a propovăduit Alma celor pe care i-a botezat la apele lui Mormon, fie vor eroda dragostea, încrederea și bunăvoința care ar trebui să existe printre noi.

Sunt comentarii care, subtil, distrug unitatea, de exemplu: „Da, el este un episcop bun; însă, ar fi trebuit să-l fi văzut când era tânăr!”.

O variantă mult mai constructivă a acestuia ar putea fi: „Episcopul este atât de bun și, de-a lungul anilor, a crescut atât de mult în maturitate și înțelepciune”.

Deseori, etichetăm oameni, cu caracter permanent, spunând ceva de genul: „Președinta noastră a Societății de Alinare este o cauză pierdută, ea este atât de încăpățânată!”. În schimb, am putea spune: „În ultimul timp, președinta Societății de Alinare este mai puțin flexibilă; poate că trece printr-o perioadă mai dificilă. Haideți s-o ajutăm și s-o susținem!”.

Dragi frați și surori, nu avem dreptul să descriem pe nimeni, inclusiv din cercul Bisericii noastre, ca fiind un produs final nereușit! De fapt, cuvintele noastre despre semenii noștri trebuie să reflecte credința noastră în Isus Hristos și ispășirea Sa și că, în El și prin El, ne putem întotdeauna schimba în mai bine!

Unii încep să critice conducători și membri ai Bisericii și se îndepărtează de aceștia din cauza unor lucruri atât de mărunte.

Așa a fost și cazul unui bărbat pe nume Simonds Ryder, care a devenit membru al Bisericii în anul 1831. După ce a citit o revelație despre el, a fost șocat să vadă că numele lui a fost scris, greșit, Rider, cu litera i în loc de litera y. Reacția lui față de această întâmplare l-a făcut să se îndoiească de profet și, în cele din urmă, a dus la persecutarea lui Joseph și la îndepărtarea de Biserică.³

Probabil că noi toți vom fi corectați de conducătorii noștri ecleziastici, ceea ce ne va arăta cât de uniți suntem cu ei.

Aveam doar 11 ani, dar îmi aduc aminte cum, în urmă cu 44 ani, casa de întruniri la care familia mea mergea la Biserică urma să aibă parte de lucrări importante de renovare. Înainte de începerea lucrărilor, a avut loc o adunare în cadrul căreia conducătorii locali și de zonă au discutat despre modul în care membrii aveau să se implice fizic în acea acțiune. Tatăl meu, care prezidase anterior mulți ani asupra acelei unități, și-a exprimat foarte puternica opinie că acea lucrare trebuia făcută de o firmă de specialitate, nu de amatori.

Nu numai că opinia lui a fost respinsă, dar am auzit și că a fost mustrat sever și în public cu acea ocazie. Vorbim despre un bărbat care era foarte devotat Bisericii și care era un soldat al celui de-al Doilea Război Mondial care a luptat în Europa, obișnuit să se împotrivească și să lupte pentru lucrurile în care credea! Unii s-au întrebat care avea să fie reacția lui după acel incident. Va rămâne neclintit în privința părerii lui și va continua să se împotrivească hotărârii luate deja?

Văzusem, în episcopia noastră, familii care deveniseră slabe în Evanghelie și încetaseră să vină la adunări pentru că nu puteau să fie una cu cei care conduceau. Eu văzusem, de asemenea, că mulți dintre prietenii mei de la Societatea Primară nu rămăseseră credincioși în tinerețea lor, deoarece părinții lor îi învinovățeau mereu pe cei din cadrul Bisericii.

Însă, tatăl meu a hotărât să rămână una cu sfinții. După mai multe zile, când membrii episcopiei se adunau să ajute la lucrările de construcție, el a „invitat” familia noastră să-l urmeze la casa de întruniri unde urma să ajutăm cum puteam.

Am fost furios. Am avut sentimentul să-l întreb: „Tată, de ce să ajutăm tocmai la lucrările de construcție dacă tu nu ai fost de acord ca membrii s-o facă?”. Dar, felul în care mă privea m-a descurajat să fac aceasta. Doream să fiu sănătos pentru rededicare. Și, din fericire, am hotărât să tac și să merg să ajut la lucrările de construcție!

Tatăl meu nu a apucat să vadă noua capelă, deoarece a decedat înainte de finalizarea acelei lucrări. Însă noi, ca familie, condusă acum de mama mea, am continuat să ne facem partea până când a fost terminată, iar acest lucru ne-a ținut uniți cu tatăl meu, cu membrii Bisericii, conducătorii noștri și, cel mai important, cu Domnul!

Cu doar câteva clipe înainte de experiențele Sale teribile din Ghetsimani, când Isus Se ruga Tatălui pentru apostolii Săi și pentru noi toți, sfinții, El a spus: „Ca toți să fie una, cum Tu, Tată, ești în Mine, și Eu în Tine”⁴.

Dragi frați și surori, depun mărturie că atunci când hotărâm să fim una cu membrii și conducătorii Bisericii – când suntem adunați împreună și mai ales când nu suntem împreună – noi ne vom simți, de asemenea, uniți, într-un mod mai deplin, cu Tatăl nostru Ceresc și cu Salvatorul. În numele lui Isus Hristos, amin.