Să ne iubim unii pe alții cum ne-a iubit El

„Dragostea este un sentiment de devotament profund, preocupare și afecțiune. Cel mai mare exemplu al dragostei lui Dumnezeu pentru copiii Săi este manifestat prin ispășirea infinită a lui Isus Hristos.”² Ioan a consemnat: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veșnică”³. „Dragostea față de Dumnezeu și față de semenii noștri este o caracteristică a ucenicilor lui Isus Hristos”⁴.

Cu câțiva ani în urmă, când Jose, cel mai mare nepot al nostru, avea patru ani, se juca cu soția mea. În timp ce râdeau și se simțeau bine împreună, nepotul nostru a întrebat-o: „Bunico, mă iubești?”.

Ea i-a răspuns: „Da, Jose, te iubesc”.

Apoi, el i-a adresat o altă întrebare: „De unde știi că mă iubești?”.

Ea i-a explicat sentimentele pe care le avea și i-a spus, de asemenea, tot ceea ce făcuse și era dispusă să facă pentru el.

Mai târziu, soția mea i-a adresat lui Jose aceleași întrebări, inclusiv această întrebare care l-a făcut să se gândească profund: „De unde știi că mă iubești?”.

Oferind un răspuns inocent, dar sincer, el a spus: „Te iubesc pentru că simt acest lucru în inima mea”. Comportamentul drăgăstos al lui Jose față de bunica lui din acea zi și dintotdeauna demonstrează că dragostea este o combinație dintre fapte și sentimente profunde.

Regele Beniamin ne-a învățat: „Iată, vă spun aceste lucruri ca voi să puteți învăța înțelepciune; ca voi să puteți învăța că, atunci când sunteți în slujba aproapelui, sunteți numai în slujba Dumnezeului vostru”⁵.

În lumea de astăzi în care sunt atâtea suferințe cauzate de diferite motive, trimiterea unui mesaj text cu o imagine amuzantă sau postarea unei imagini frumoase cu cuvintele „Te iubesc” este bună și valoroasă. Dar ceea ce mulți dintre noi trebuie să facem este să punem deoparte dispozitivele mobile și, cu mâinile și picioarele noastre, să-i ajutăm pe cei aflați în mare nevoie. Dragostea fără slujire este precum credința fără fapte; este cu adevărat moartă.

Caritatea, dragostea pură a lui Hristos,⁶ nu numai că ne încurajează să acționăm și să oferim slujire, ci și să avem puterea de a ierta, indiferent de situație. Vreau să vă împărtășesc o experiență care a avut impact asupra mea și mi-a schimbat viața. Ted și Sharon, părinții lui Cooper, care sunt astăzi alături de noi, mi-au dat permisiunea să împărtășesc ceea ce s-a întâmplat cu familia lor acum mai bine de nouă ani. Voi relata experiența din perspectiva lui Ted, tatăl lui Cooper:

21 august 2008 a fost prima zi de școală, iar cei trei frați mai mari ai lui Cooper, Ivan, Garrett și Logan, erau toți în stația de autobuz așteptând să urce în autobuzul care-i ducea la școală. Cooper, care avea patru ani, era pe bicicletă; soția mea, Sharon, mergea pe jos.

Soția mea era peste drum și i-a făcut semn lui Cooper să treacă strada. În același timp, o mașină a făcut foarte lent o întoarcere la stânga și l-a lovit pe Cooper.

Am primit un telefon de la un vecin care mi-a spus că micuțul Cooper a fost lovit de o mașină. M-am dus de îndată la stația de autobuz ca să-l văd. Cooper era întins pe iarbă, străduindu-se să respire, dar nu avea răni vizibile.

Am îngenuncheat lângă Cooper și l-am încurajat spunându-i: „Va fi bine. Rezistă!”. În acel moment, conducătorul grupului înalților preoți, Nathan, a apărut împreună cu soția sa. Ea a sugerat să-i oferim lui Cooper o binecuvântare a preoției. Ne-am așezat mâinile asupra capului lui Cooper. Nu-mi amintesc ce am spus în binecuvântare, dar îmi amintesc în mod clar de prezența altor oameni în jurul nostru și în acel moment am știut că probabil Cooper va muri.

Cooper a fost dus cu elicopterul la spital, dar într-adevăr a murit. Am simțit că Tatăl Ceresc mi-a spus că responsabilitățile mele față de Cooper pe pământ s-au încheiat și Cooper era acum în grija Lui.

Am putut să petrecem puțin timp cu el la spital. Personalul de acolo l-a pregătit pentru a putea să-l îmbrățișăm și să ne luăm rămas bun de la el și ne-a permis să petrecem cât mai mult timp cu el, îmbrățișându-l așa cum ne-am dorit.

În drum spre casă, soția mea îndurerată și cu mine, ne-am uitat unul la altul și am început să vorbim despre băiatul care conducea mașina. Nu-l cunoșteam, chiar dacă locuia doar la o stradă de noi și se afla în aceeași episcopie cu noi.

A doua zi a fost foarte dificilă pentru noi, deoarece cu toții eram copleșiți de durere. Am căzut în genunchi și m-am rugat oferind cea mai sinceră rugăciune pe care am înălțat-o vreodată. L-am rugat pe Tatăl Ceresc în numele Salvatorului meu să mă elibereze de durerea copleșitoare. El a făcut acest lucru.

Mai târziu, în acea zi, unul dintre consilierii din președinția țărușului nostru a organizat o întâlnire între noi, tânărul – șoferul mașinii – și părinții lui, la domiciliul consilierului. Sharon și cu mine am așteptat ca băiatul și părinții lui să sosească. Când ușa s-a deschis, i-am întâlnit pentru prima dată. Episcopul meu mi-a șoptit la ureche: „Du-te la el”. Sharon și cu mine l-am îmbrățișat. Am plâns împreună un timp care a părut destul de lung. I-am spus că știm că ceea ce se întâmplase fusese doar un accident.

A fost minunat pentru că Sharon și cu mine am simțit astfel și că încă mai simțim. Prin harul lui Dumnezeu, am reușit să alegem calea cea dreaptă, calea evidentă și singura cale, aceea de a-l iubi pe acest tânăr bun.

De-a lungul anilor, ne-am apropiat foarte mult de el și de familia lui. El ne-a împărtășit cele mai prețioase momente din viața lui. L-am însoțit și la templu când s-a pregătit pentru a pleca în misiune⁷.

Dragi frați și surori, fără îndoială, Ted știe că Tatăl nostru Ceresc ne iubește. El știe că faptul de a putea ierta și a-ți ușura sufletul de o povată în felul acesta este la fel de plăcut ca experiența de a fi iertat. Acest sentiment plin de pace îl avem când pășim pe urmele Exemplului Suprem. În Cartea lui Mormon, Alma a declarat despre Salvator: „Și El va merge înainte, răbdând dureri și suferințe și ispite de toate felurile; și aceasta pentru ca să fie împlinit cuvântul, acela care spune că El va lua asupra Lui durerile și bolile poporului Său”⁸.

Dragi frați și surori, ce povestire minunată despre dragoste adevărată și iertare! Noi, de asemenea, putem avea parte de bucurie și fericire când îi slujim și îi iertăm pe alții. Georgy, un alt nepot de-al nostru, spune adesea: „Ce fel de familie suntem?”. Iar el răspunde: „Suntem o familie fericită!”.

Președintele Thomas S. Monson ne-a sfătuit spunând: „Să ne examinăm viața și să hotărâm să urmăm exemplul Salvatorului fiind buni, iubitori și caritabili”⁹.

Știu că Tatăl nostru Ceresc și Fiul Său, Isus Hristos, ne iubesc și sunt dispuși să ne ajute să acționăm când ne iubim unii pe alții cum ne-au iubit Ei. Și știu că, dacă îi ajutăm și îi iertăm pe alții, având o dragoste adevărată, noi putem fi vindecați și putem primi tăria de a trece peste încercările noastre. Și declar toate acestea în numele lui Isus Hristos, amin.