Slujirea inspirată

Dragii mei frați, sunt recunoscător pentru privilegiul de a vă vorbi în cadrul acestei conferințe generale istorice. L-am susținut pe președintele Russell M. Nelson ca cel de-al 17-lea președinte al Bisericii lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă. Având binecuvântarea de a lucra cu dânsul în fiecare zi, am simțit o confirmare din partea Spiritului că președintele Nelson este chemat de Dumnezeu să conducă Biserica adevărată a Domnului.

Am o mărturie, de asemenea, că Domnul l-a chemat pe vârstnicul Gerrit W. Gong și pe vârstnicul Ulisses Soares să slujească în calitate de membri ai Cvorumului celor Doisprezece . Îi iubesc și îi susțin. Prin slujirea pe care o vor oferi, dânșii vor binecuvânta vieți din întreaga lume și din mai multe generații.

Această conferință este istorică și din alt motiv. Președintele Nelson a anunțat un pas înainte inspirat în planul organizat pe care-l are Domnul pentru Biserica Sa. Acel plan include o nouă structură pentru cvorumurile preoției în episcopii și țăruși ca noi să ne îndeplinim mai bine responsabilitățile din cadrul preoției. Toate acele responsabilități se referă la grija noastră, a preoților, față de copiii Tatălui.

De-a lungul anilor, planul Domnului pentru ca sfinții Săi să aibă grijă unii de alții și să se iubească unii pe alții a luat multe forme. În perioada de început a Bisericii, în Nauvoo, profetul Joseph Smith a trebuit să se îngrijească în mod organizat de valul mare de convertiți săraci care soseau în oraș. Printre aceștia, au fost și patru dintre străbunicii mei – cuplurile Eyring, Bennion, Romney și Smith. Profetul a organizat îngrijirea acestor sfinți după regiunea geografică. În Illinois, acele diviziuni ale orașului se numeau „episcopii”.

Pe măsură ce sfinții au înaintat spre vest, ei au avut grijă unii de alții în cadrul „companiilor”. Unul dintre străbunicii mei pe linie paternă se întorcea din misiune în locul care se numește acum Oklahoma, când s-a întâlnit pe drum cu o companie. Era atât de slăbit și bolnav, încât el și colegul său misionar au călătorit stând pe spate într-o căruță mică.

Conducătorul companiei a trimis două tinere să ajute pe oricine s-ar afla în căruța aceea oropsită. Una dintre ele, o soră tânără care fusese convertită în Elveția, s-a uitat la unul dintre misionari și i s-a făcut milă de el. Acea companie de sfinți l-a salvat. S-a recuperat suficient încât să meargă restul drumului până în valea Salt Lake pe jos alături de tânăra lui salvatoare. S-au îndrăgostit și s-au căsătorit. El a devenit străbunicul meu, Henry Eyring, iar ea a devenit străbunica mea, Maria Bommeli Eyring.

După mulți ani, când oamenii au constatat cât de greu fusese să străbați un continent, ea a spus: „O, nu, nu a fost greu. În timp ce mergeam, vorbeam toată ziua despre miracolul pe care îl găsiserăm amândoi, adevărata Evanghelie a lui Isus Hristos. A fost cea mai fericită perioadă pe care mi-o amintesc”.

De atunci, Domnul a folosit o mulțime de moduri pentru a-i ajuta pe sfinții Lui să aibă grijă unii de alții. Acum, El ne-a binecuvântat cu cvorumuri puternice și unite la nivel de episcopie și țăruș – cvorumuri care lucrează în coordonare cu toate organizațiile din cadrul episcopiei.

A fost nevoie de cel puțin două lucruri pentru ca episcopiile, companiile și cvorumurile puternice să aibă succes în ceea ce privește intenția Domnului de a-i ajuta pe sfinții Săi să aibă grijă unii de alții așa cum are El grijă de ei. Ele au succes când sfinții simt dragostea lui Hristos unii pentru alții mai presus decât interesul personal. Scripturile o numesc „[caritate]… dragostea pură a lui Hristos” (Moroni 7:47). Ele reușesc când Duhul Sfânt îi îndrumă pe cei care au grijă de altcineva să afle ce știe Domnul că este cel mai bine pentru persoana pe care încearcă să o ajute.

Săptămânile trecute, de mai multe ori, membrii Bisericii au reacționat în prezența mea ca și cum ar fi anticipat cumva ceea ce intenționa Domnul să facă, după cum a fost anunțat astăzi aici. Permiteți-mi să vă ofer doar două exemple. Primul, o cuvântare simplă rostită la adunarea de împărtășanie de un învățător de la Preoția Aaronică, în vârstă de 14 ani, care înțelege ce pot face deținătorii preoției în slujirea pe care o oferă pentru Domnul. Al doilea, un deținător al Preoției lui Melhisedec care, având dragostea lui Hristos, a fost inspirat să slujească unei familii.

În primul rând, permiteți-mi să vă citez cuvintele unui tânăr de la o adunare de împărtășanie. Eu mă aflam în încăpere. Încercați să vă amintiți cum erați dumneavoastră la 14 ani și ascultați-l spunând mai mult decât v-ați aștepta ca un băiat atât de tânăr să știe să spună:

„Mi-a plăcut foarte mult să fac parte din cvorumul învățătorilor din episcopia noastră de când am împlinit 14 ani, anul trecut. Un învățător are toate responsabilitățile unui diacon plus câteva responsabilități noi.

Cum unii dintre noi suntem învățători, alții vor fi într-o zi, și toți membrii Bisericii sunt binecuvântați prin intermediul preoției, este important ca noi toți să știm mai multe despre îndatoririle unui învățător.

În primul rând, în Doctrină și legăminte 20:53 ni se spune: «Datoria învățătorului este de a veghea, întotdeauna, asupra membrilor Bisericii și de a fi cu ei și de a-i întări».

Apoi, în Doctrină și legăminte 20:54-55 ni se spune:

«și să vadă să nu fie nicio nedreptate în Biserică, nici supărări reciproce, nici minciuni, nici calomnii și nici bârfă;

și să vadă ca membrii Bisericii să se întâlnească adeseori și, de asemenea, să vadă ca toți membrii să-și îndeplinească îndatoririle lor»”.

Tânărul a continuat:

„Domnul ne spune că este responsabilitatea noastră nu doar să ne îngrijim de Biserică, ci și de oamenii din Biserică în felul în care s-ar îngriji Hristos, deoarece aceasta este Biserica Sa. Dacă încercăm să ținem poruncile, să fim buni unii cu alții, să fim cinstiți, să fim prieteni buni și să ne bucurăm de compania celuilalt, atunci vom putea avea Spiritul cu noi și vom putea ști ceea ce Tatăl Ceresc vrea să facem. Dacă nu facem aceste lucruri, nu ne putem îndeplini chemarea”.

El a continuat spunând:

„Când un învățător alege să fie un exemplu, fiind un bun învățător de acasă, întâmpinând membrii la Biserică, pregătind împărtășania, ajutând acasă și fiind un împăciuitor, el alege să-și cinstească preoția și să-și îndeplinească chemarea.

Să fii un bun învățător nu înseamnă numai să fii responsabil când ești la Biserică sau la activități ale Bisericii. Apostolul Pavel ne-a învățat: «Fii o pildă pentru credincioși: în vorbire, în purtare, în dragoste, în credință, în curăție» (1 Timotei 4:12)”.

Apoi, tânărul a spus:

„Oriunde am fi și orice am face, noi putem fi exemple bune de neprihănire în toate timpurile și în toate locurile.

Tatăl meu și cu mine suntem învățătorii de acasă ai familiei Brown.¹ De fiecare dată când mergem la ei, mă simt foarte bine discutând cu ei și cunoscându-i mai bine. Un lucru care îmi place foarte mult la familia Brown este că, de fiecare dată când mergem la ei, sunt dispuși să ne asculte și au mereu povestiri frumoase pe care le împărtășesc.

Când îi cunoaștem mai bine pe oamenii din episcopie datorită învățământului de acasă, este mai ușor să îndeplinim a doua îndatorire a învățătorului, aceea de a-i întâmpina pe membri la Biserică. Când îi ajutăm pe oameni să se simtă bineveniți și incluși la Biserică, acest lucru îi ajută pe toți membrii episcopiei să se simtă iubiți și pregătiți să ia din împărtășanie.

După ce îi întâmpină pe membrii care vin la Biserică, învățătorii ajută în fiecare duminică la pregătirea împărtășaniei. Îmi place foarte mult să distribui și să pregătesc împărtășania în această episcopie deoarece toți membrii sunt atât de reverențioși. Simt întotdeauna Spiritul când pregătesc și distribui împărtășania. Este o adevărată binecuvântare pentru mine că pot face acest lucru în fiecare duminică.

Unele acte de slujire, precum distribuirea împărășaniei, sunt acte pe care oamenii le observă și pentru care ne mulțumesc, dar altele, precum pregătirea împărtășaniei, trec, de obicei, neobservate. Nu este important dacă oamenii ne văd slujind; ceea ce este important este că Domnul știe că noi I-am slujit.

În calitate de învățători, noi trebuie să încercăm întotdeauna să întărim Biserica, să-i întărim pe prietenii noștri și pe membrii familiei noastre îndeplinindu-ne responsabilitățile din cadrul preoției. Nu este întotdeauna ușor, dar Domnul nu ne dă porunci «fără să pregătească o cale pentru [noi], ca [noi] să [îndeplinim] lucrurile pe care El le-a poruncit»(1 Nefi 3:7)”.

În timp ce tânărul își încheia cuvântarea, am continuat să fiu uimit de maturitatea și înțelepciunea lui. El a rezumat spunând: „Știu că, dacă alegem să Îl urmăm pe [Isus Hristos], vom fi mai buni”.

O altă povestire despre slujire în cadrul preoției a fost rostită în urmă cu o lună într-o adunare de împărtășanie dintr-o episcopie. Din nou, eu mă aflam în încăpere. În acest caz, deținătorul mai în vârstă al Preoţiei lui Melhisedec nu știa, în timp ce vorbea, că descria exact ceea ce Domnul dorește să se întâmple cu cvorumurile întărite ale preoției. Iată o porțiune din relatarea sa:

Împreună cu un coleg învățător de acasă, au primit sarcina de a sluji unui număr de șapte familii. Aproape niciuna dintre ele nu dorea să fie vizitată. Când învățătorii de acasă au mers la apartamentele lor, nu au vrut să le deschidă. Când au telefonat, nu au răspuns. Când au lăsat un mesaj, nu i-au sunat înapoi. Acest coleg senior a hotărât în final să slujească prin intermediul scrisorilor. A început chiar să folosească plicuri galbene strălucitoare sperând să primească un răspuns.

Una dintre cele șapte familii era compusă dintr-o soră necăsătorită mai puțin activă care emigrase din Europa. Avea doi copii mici.

După multe încercări de a o contacta, el a primit un mesaj pe telefon. Ea l-a informat tăios că era prea ocupată să se întâlnească cu învățătorii de acasă. Avea două locuri de muncă și era înrolată, de asemenea, în armată. La primul ei loc de muncă era ofițer de poliție, iar țelul ei era să devină detectiv și, apoi, să se întoarcă în țara ei natală pentru a continua să lucreze acolo.

Învățătorul de acasă nu a reușit niciodată să o viziteze acasă. Îi scria mesaje pe telefon din când în când. În fiecare lună, îi trimitea o scrisoare, plus felicitări cu ocazia sărbătorilor pentru fiecare copil.

Nu a primit niciun răspuns. Dar știa cine erau învățătorii ei de acasă, cum să ia legătura cu ei și că ei aveau să persiste în slujirea lor din cadrul preoției.

Apoi, într-o zi, el a primit un mesaj urgent de la ea. Avea nevoie disperată de ajutor. Nu știa cine era episcopul, dar știa cine erau învățătorii ei de acasă.

În câteva zile, trebuia să plece din stat pentru o lună de instruire militară. Nu putea să-și ia copiii cu ea. Mama ei, care urma să aibă grijă de copiii ei, tocmai luase avionul spre Europa pentru a avea grijă de soțul ei, care se îmbolnăvise.

Această soră necăsătorită mai puțin activă a avut destui bani să cumpere un bilet de avion către Europa pentru copilul ei mai mic, dar nu și pentru fiul ei, Eric, în vârstă de 12 ani.² L-a întrebat pe învățătorul ei de acasă dacă putea să găsească o familie bună de membri care să îl ia pe Eric pentru următoarele 30 de zile!

Învățătorul de acasă i-a scris înapoi că se va strădui să găsească. Apoi, i-a contactat pe conducătorii săi ai preoției. Episcopul, care era Înaltul Preot care prezida, i-a dat aprobarea să ceară ajutorul membrilor consiliului episcopiei, inclusiv președintei Societății de Alinare.

Președinta Societății de Alinare a găsit repede patru familii bune de membri ai Bisericii cu copii de vârsta lui Eric care au acceptat să îl ia pe Eric în căminele lor câte o săptămână fiecare. În luna care a urmat, aceste familii i-au dat lui Eric să mănânce, i-au găsit un loc în apartamentele lor deja aglomerate sau în casele lor mici, l-au dus cu ele în vacanțele lor de vară deja planificate, l-au dus la Biserică, l-au inclus în serile lor în familie și așa mai departe.

Familiile care aveau băieți de vârsta lui Eric l-au implicat în adunările și activitățile cvorumurilor lor. În această perioadă de 30 de zile, pentru prima oară în viața sa, Eric a mers la Biserică în fiecare duminică.

După ce mama lui s-a întors acasă, Eric a continuat să meargă la Biserică, de obicei cu una dintre acele patru familii care s-au oferit să ajute sau cu alte persoane cu care se împrietenise, inclusiv învățătoarele vizitatoare ale mamei lui. După un timp, a fost rânduit diacon și a început să distribuie cu regularitate împărtășania.

Acum, să privim către viitorul lui Eric. Nu vom fi surprinși dacă va deveni conducător în Biserică în țara de origine a mamei lui după ce se va întoarce cu familia acolo – datorită unor sfinți care au lucrat împreună, uniți, sub îndrumarea unui episcop, pentru a sluji dintr-un sentiment de caritate și sub îndrumarea Duhului Sfânt.

Știm că, pentru a fi salvați în împărăția lui Dumnezeu, este esențial să avem caritate. Moroni a scris: „Și dacă voi nu aveți caritate, atunci în niciun caz nu puteți să fiți salvați în împărăția lui Dumnezeu” (Moroni 10:21; vezi, de asemenea, Eter 12:34).

Știm, de asemenea, că, după ce am făcut tot posibilul, caritatea ne este oferită în dar. Noi trebuie „[să ne rugăm] la Tatăl cu toată puterea inimii, pentru ca [noi] să [fim] plini de dragostea Lui pe care El a dăruit-o tuturor acelora care Îl urmează cu adevărat pe Fiul Său, Isus Hristos (Moroni 7:48).

Eu cred că cel mai bun mod de a primi Spiritul Sfânt este să ne concentrăm asupra slujirii altora. De aceea, avem responsabilitatea din cadrul preoției de a sluji pentru Salvator. Când suntem angajați în slujirea altora, ne gândim mai puțin la noi înșine și Duhul Sfânt poate veni mai prompt la noi și ne poate ajuta în încercarea noastră de o viață de a primi darul carității.

Depun mărturia mea că Domnul a început deja să avanseze planul Său de a ne ajuta să devenim și mai inspirați și mai caritabili în slujirea pe care o oferim în cadrul preoției. Sunt recunoscător pentru dragostea Sa, pe care ne-o oferă cu atâta generozitate. Eu mărturisesc astfel în numele sacru al lui Isus Hristos, amin.