Suflete care păstoresc

Într-o conversație recentă cu un prieten, acesta mi-a spus că, atunci când a fost tânăr, dintr-o dată, la scurt timp după botezul său în Biserică, nu-și mai găsea locul în episcopia sa. Misionarii care i-au predat lecțiile au fost transferați și se simțea singur. Fără prieteni în episcopie, a luat legătura cu vechii săi prieteni și, împreună cu ei, a participat la activități care l-au ținut deoparte de adunările Bisericii, într-atât încât a început să se depărteze de turmă. A descris cu lacrimi în ochi cât de recunoscător a fost când un membru din episcopie i-a întins o mână de ajutor și, într-o manieră plăcută și primitoare, l-a invitat să revină. Câteva luni mai târziu, a revenit în siguranța turmei, întărindu-i pe alții, dar și pe el însuși. Nu suntem recunoscători pentru păstorul din Brazilia care l-a căutat pe tânărul băiat Carlos A. Godoy, care acum stă în spatele meu ca membru al Președinției celor Șaptezeci?

Nu este remarcabil felul în care astfel de eforturi mici pot avea consecințe eterne? Acest adevăr este esența eforturilor de slujire din Biserică. Tatăl Ceresc poate transforma eforturile noastre simple de zi cu zi în ceva miraculos. Au trecut doar șase luni de zile de când președintele Russell M. Nelson a anunțat că „Domnul a făcut modificări importante în legătură cu modul în care ne îngrijim unii de alții”¹, explicând: „Vom implementa un mod mai nou și mai sfânt de a ne îngriji de ceilalți și de a le sluji. Vom numi aceste acțiuni, pur și simplu, «slujire»”².

De asemenea, președintele Nelson a explicat: „O caracteristică a Bisericii adevărate și vii a Domnului va fi mereu efortul organizat și îndrumat de a sluji fiecărui copil în parte al lui Dumnezeu și familiei sale. Deoarece este Biserica Sa, noi, în calitate de slujitori ai Săi, vom sluji fiecăruia în mod individual, la fel cum a făcut El. Vom sluji în numele Său, cu puterea și autoritatea Sa și cu dragostea Sa blândă”³.

După anunț, reacția dumneavoastră a fost extraordinară! Am primit rapoarte despre cum aceste schimbări au fost implementate cu foarte mare succes în aproape fiecare țăruș din lume, așa cum am fost îndrumați de profetul nostru în viață. De exemplu, frați și surori au fost desemnați familiilor, au fost organizate echipe – inclusiv tineri băieți și tinere fete – iar interviurile de slujire au loc.

Nu cred ca este o coincidență că, cu șase luni înainte de anunțul revelator de ieri, anume „un nou echilibru și o nouă conexiune între predarea Evangheliei acasă și la Biserică”⁴, a fost oferit anunțul revelator despre „slujire”. Începând cu luna ianuarie, când vom petrece cu o oră mai puțin în preaslăvirea noastră la biserică, tot ceea ce vom fi învățat din slujire ne va ajuta să umplem acel gol printr-o experiență mai bună și mai sfântă acasă, alături de familie și de cei dragi în ziua de sabat.

Având structurile organizatorice puse la punct, ne putem întreba cum știm că slujim în felul Domnului? Îl sprijinim pe Păstorul cel Bun în felul în care El intenționează?

Într-o discuție recentă, președintele Henry B. Eyring a vorbit despre modul de adaptare al sfinților la aceste schimbări notabile, dar și-a exprimat și speranța sinceră că membrii își dau seama că slujirea înseamnă mai mult „decât faptul de a fi drăguți”. Asta nu înseamnă că nu contează dacă suntem drăguți, dar cei care înțeleg adevăratul spirit al slujirii își dau seama că aceasta presupune mult mai mult decât faptul de a fi drăguți. Dacă este făcută în felul Domnului, slujirea poate avea o influență de durată, cu consecințe eterne, așa cum a avut pentru vârstnicul Godoy.

„Salvatorul a arătat prin exemplu ce înseamnă să slujim când El a slujit din dragoste față de Tatăl Său și față de fiecare persoană… El… i-a învățat, S-a rugat pentru cei din jurul Său, i-a alinat și i-a binecuvântat, invitându-i pe toți să-L urmeze. Când membrii Bisericii slujesc [într-un mod mai bun și sfânt], ei caută, rugându-se, să slujească așa cum ar sluji El – «[să vegheze întotdeauna asupra membrilor Bisericii și să fie cu ei și să-i întărească», «să viziteze casa fiecărui membru» și să-i ajute, pe fiecare în parte, să devină adevărați ucenici ai lui Isus Hristos”⁵.

Înțelegem că un adevărat păstor își iubește oile, le cunoaște pe fiecare după nume și „se interesează de fiecare în parte”.⁶

Un vechi prieten și-a petrecut viața ca fermier, având sarcina dificilă de a crește vite și oi în arizii Munți Stâncoși. Odată, mi-a împărtășit dificultățile și pericolele cu care se confruntă păstorii. El a descris că, la începutul primăverii, când zăpada de pe munte se topise aproape în întregime, a dus turma de aproximativ 2000 de oi la munte, pentru perioada verii. Acolo, a vegheat asupra oilor până toamna târziu, când au fost mutate de pe o pășune de vară pe o pășune de iarnă în deșert. A descris felul în care îngrijirea unei turme mari de oi era dificilă, solicitându-l de dimineața devreme până noaptea târziu – trezindu-se cu mult timp înainte de răsăritul soarelui și terminând la mult timp după lăsarea întunericului. Era imposibil să o facă de unul singur.

Alte persoane îl ajutau să se îngrijească de turmă, inclusiv un grup de fermieri cu experiență, sprijiniți de mâini mai tinere care beneficiau de pe urma înțelepciunii colegilor lor. De asemenea, se baza pe ajutorul a doi cai cu experiență, doi mânji, doi câini ciobănești și alți doi sau trei ciobănești tineri. În timpul verii, prietenul meu și echipa lui au avut de înfruntat vânturi puternice, furtuni, boli, răni, secetă și cam orice alte dificultăți pe care vi le puteți imagina. În unii ani, au trebuit să care apă întreaga vară ca oile să nu moară de sete. Apoi, în fiecare sfârșit de toamnă, când vremea de iarnă se apropia amenințător iar oile erau coborâte de pe munte și numărate, de obicei, mai mult de 200 se pierdeau.

Turma de 2000 de oi dusă pe munte primăvara devreme era redusă la mai puțin de 1800. Majoritatea oilor nu se pierdeau din cauza bolilor sau a morții naturale, ci din cauza animalelor de pradă, precum pumele sau coioții. De obicei, aceste animale de pradă găseau mieii care se rătăceau de siguranța turmei, depărtându-se de protecția păstorului lor. Gândiți-vă câteva clipe la ceea ce tocmai am descris, într-un context spiritual. Cine este păstorul? Cine este turma? Cine sunt cei care ajută păstorul?

Chiar Domnul Isus Hristos a spus: „Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele… Eu Îmi dau viața pentru oile Mele”⁷.

Profetul Nefi ne-a învățat, de asemenea, că Isus „Își va hrăni oile, iar ele vor găsi hrană în El”⁸. Am un sentiment de pace puternic când mă gândesc că „Domnul este păstorul meu”⁹ și că El ne cunoaște pe fiecare dintre noi și ne poartă de grijă. Când ne vom confrunta cu vânturile și furtunile vieții, cu boală, răni și secetă, Domnul – Păstorul nostru – ne va sluji. El ne va vindeca sufletele.

În același mod în care prietenul meu s-a îngrijit de oile sale cu ajutorul fermierilor tineri și bătrâni, al cailor și câinilor ciobănești, Domnul are nevoie de sprijin în lucrarea dificilă de a Se îngriji de oile din turma Sa.

În calitate de copii ai iubitorului Tată Ceresc și oi ale turmei Sale, ne bucurăm de binecuvântarea de a ni se sluji individual de către Isus Hristos. În același timp, avem responsabilitatea de a oferi sprijin altora din jurul nostru în calitate de păstori. Dăm ascultare cuvintelor Domnului: „Mă vei sluji pe Mine și vei merge înainte în numele Meu și vei aduna laolaltă oile Mele”¹⁰.

Cine este păstor? Fiecare bărbat, femeie și copil din împărăția lui Dumnezeu este păstor. Nu este nevoie de nicio chemare. Din clipa în care ieșim din apele botezului, primim această însărcinare în această lucrare. Întindem cu dragoste o mână de ajutor deoarece Salvatorul ne-a poruncit acest lucru. Alma a subliniat: „Deoarece, care păstor… având multe oi, nu le păzește pentru ca lupii să nu intre și să-i devoreze turma?… Nu-l alungă el pe acesta?”¹¹. Ori de câte ori aproapele nostru se află în suferință temporală sau spirituală, îi venim în ajutor. Purtăm greutățile unii altora, ca ele să fie ușoare. Plângem cu cei care plâng. Îi mângâiem pe aceia care au nevoie să fie mângâiați.¹² Plin de dragoste, Domnul Se așteaptă ca noi să facem acest lucru. Iar ziua în care vom fi făcuți răspunzători pentru grija de care am dat dovadă în slujirea turmei Sale va veni.¹³

Prietenul meu păstor a împărtășit un alt factor important în grija purtată oilor pe pășune. El a explicat că oile pierdute erau cele cu precădere vulnerabile la pericolul animalelor de pradă. De fapt, cam 15 procente din timpul total petrecut de el și echipa sa erau dedicate găsirii oilor pierdute. Cu cât găseau mai repede oaia pierdută, înainte ca aceasta să se depărteze prea mult de turnă, cu atât mai mică era probabilitatea ca oaia să fie rănită. Recuperarea oii rătăcite presupunea multă răbdare și disciplină.

Acum câțiva ani, am citit un articol într-un ziar local și am fost atât de fascinat de el, încât l-am păstrat. Titlul de pe prima pagină era: „Câine hotărât nu abandonează oile pierdute”¹⁴. Acel articol descria cum un număr mic de oi, aparținând unei ferme aflate nu departe de proprietatea prietenului meu, rămăsese în urmă pe pășunea de vară. Două sau trei luni mai târziu, acele oi s-au rătăcit și au fost prinse de iarnă în munți. Când oile au rămas în urmă, câinele ciobănesc a rămas cu ele, căci era datoria lui să le poarte de grijă și să le protejeze. Nu a încetat să aibă grijă de ele! A rămas acolo – învârtindu-se în jurul oilor pierdute luni întregi în vremea rece de iarnă, servind drept scut împotriva coioților, a pumelor sau a altor animale de pradă care le puteau face rău oilor. A rămas acolo până când a putut să conducă oile înapoi la siguranța oferită de păstor și turmă. Imaginea de pe pagina principală a acestui articol ne ajută să vedem calități bune în ochii și înfățișarea acestui câine ciobănesc.

În Noul Testament, găsim o pildă și o lecție a Salvatorului care ne oferă o perspectivă și mai largă cu privire la responsabilitatea noastră ca păstori – frați și surori care slujesc – de oi pierdute:

„Care om dintre voi, dacă are o sută de oi, și pierde pe una din ele, nu lasă pe celelalte nouăzeci și nouă pe islaz, și se duce după cea pierdută, până când o găsește?

După ce a găsit-o, o pune cu bucurie pe umeri;

și, când se întoarce acasă, cheamă pe prietenii și vecinii săi și le zice: «Bucurați-vă împreună cu mine, căci mi-am găsit oaia care era pierdută»”¹⁵.

Când rezumăm lecția predată în pildă, găsim aceste sfaturi valoroase:

1. trebuie să ne identificăm oile rătăcite;

2. le căutăm până le găsim;

3. când le găsim, este posibil să fie nevoie să le punem pe umerii noștri pentru a le aduce acasă;

4. la întoarcerea lor, le înconjurăm cu prieteni.

Frați și surori, probabil că cele mai mari încercări și răsplăți le vom avea în timp ce le slujim oilor pierdute. În Cartea lui Mormon, membrii Bisericii „au vegheat asupra poporului lor și l-au hrănit cu lucruri care țin de dreptate”¹⁶. Le putem urma exemplele și ne putem aminti că „slujirea este condusă de Spirit, este flexibilă și este personalizată în funcție de nevoile fiecărui membru”. De asemenea, este vital să căutăm „să [ajutăm] persoanele și familiile să se pregătească pentru următoarea lor rânduială, să țină legămintele… și să… se bizuie pe forțele proprii”¹⁷.

Fiecare suflet este prețios pentru Tatăl Ceresc. Invitația Sa personală de a sluji are o valoare și importanță inestimabile pentru El, căci este lucrarea și slava Sa. Este literalmente o lucrare eternă. Fiecare dintre copiii Săi are un potențial inestimabil în ochii Lui. El vă iubește cu o dragoste peste puterea dumneavoastră de a înțelege. Asemenea credinciosului câine ciobănesc, Domnul va rămâne pe munte pentru a vă proteja de vânt, furtună, zăpadă și de mult mai multe lucruri.

La ultima conferință generală, președintele Russell M. Nelson ne-a învățat: „Mesajul nostru către lume [și, dacă îmi permiteți să adaug, către «turma care slujește»] este simplu și sincer: îi invităm pe toți copiii lui Dumnezeu aflați de ambele părți ale vălului să vină la Salvatorul lor, să primească binecuvântările templului sfânt, să aibă parte de bucurie de durată și să devină demni pentru viața eternă”¹⁸.

Mă rog ca noi să ne ridicăm privirea spre această viziune profetică, pentru a păstori suflete spre templu și, în cele din urmă, către Salvatorul nostru, Isus Hristos. El nu Se așteaptă să înfăptuim miracole. Ci doar ne roagă să ne aducem frații și surorile la El, căci El are puterea de a mântui suflete. Făcând acest lucru, noi putem și vom vedea îndeplinirea promisiunii: „Și când Se va arăta Păstorul cel mare, veți căpăta cununa, care nu se poate vesteji, a slavei”¹⁹. Mărturisesc despre aceasta – și despre Isus Hristos, ca Salvator și Mântuitor al nostru – în numele lui Isus Hristos, amin.