Pace, linişte

Într-o zi, în urmă cu câţiva ani, după ce am rezolvat anumite probleme la birou, am simţit un impuls puternic de a vizita o văduvă în vârstă la un azil în oraşul Salt Lake. Am mers cu maşina direct acolo.

Când am intrat în camera dânsei, nu era nimeni acolo. Am întrebat un îngrijitor unde putea fi şi am fost îndrumat spre un salon de relaxare. Acolo, am găsit-o pe această dragă văduvă stând de vorbă cu sora dânsei şi o altă prietenă. Am avut o conversaţie plăcută.

În timp ce vorbeam, un bărbat s-a apropiat de uşa salonului pentru a lua un suc de la automat. Acesta m-a privit şi a spus: „Nu-mi vine să cred, tu eşti Tom Monson”.

„Da”, am răspuns. „Iar tu pari a fi un membru al familiei Hemingway.”

El a confirmat faptul că era Stephen Hemingway, fiul lui Alfred Eugene Hemingway, care a slujit în calitate de consilier al meu pe vremea când eram episcop, cu mulţi ani în urmă, şi căruia îi spuneam Gene. Stephen mi-a spus că tatăl său era acolo, în aceeaşi instituţie, şi era aproape de moarte. Gene îmi strigase numele şi membrii familiei au vrut să mă contacteze dar nu au reuşit să găsească numărul meu de telefon.

Imediat m-am scuzat şi am mers cu Stephen sus, în salonul fostului meu consilier, unde se aflau adunaţi, de asemenea, ceilalţi copii ai acestuia, soţia sa decedase cu câţiva ani în urmă. Membrii familiei au considerat întâlnirea mea cu Stephen, în salonul de jos, ca pe un răspuns al Tatălui nostru Ceresc la marea lor dorinţă ca eu să îl văd pe tatăl lor înainte ca acesta să moară şi să răspund chemării sale. Eu am simţit acelaşi lucru, deoarece dacă Stephen nu ar fi intrat în acel salon în care eu mă aflam exact în acel moment, eu nu aş fi ştiut că Gene se afla în acea instituţie.

Noi i-am dat o binecuvântare. Un spirit de pace ne-a cuprins. Am avut o discuţie plăcută, după care am plecat.

În dimineaţa următoare, într-o conversaţie telefonică mi s-a dezvăluit faptul că Gene Hemingway a decedat – la doar 20 de minute după ce a primit binecuvântarea de la mine şi de la fiul său.

Am rostit în gând o rugăciune de mulţumire Tatălui Ceresc pentru influenţa sa îndrumătoare, care a determinat vizita mea la azil şi m-a condus la dragul meu prieten Alfred Eugene Hemingway.

Îmi place să cred că în gândurile lui Gene Hemingway în acea seară – în timp ce noi am simţit Spiritul, ne-am rugat şi am rostit o binecuvântare a preoţiei – au răsunat cuvintele menţionate în imnul „Doamne, furtuna vuieşte”:

Încă îmi place acel imn şi mărturisesc despre alinarea ce ne-o oferă:

Trecând prin lacrimi şi încercări, prin temeri şi necazuri, prin durerea şi singurătatea pierderii celor dragi, există siguranţa că viaţa este veşnică. Domnul şi Mântuitorul nostru este mărturia vie a faptului că aceste cuvinte sunt adevărate.² Cuvintele Sale din sfânta scriptură sunt suficiente: „Opriţi-vă, şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu” (Psalmii 46:10). Depun mărturie despre acest adevăr.