Atraşi către templu

Înainte de a fi chemat în calitate de membru al celui de-al Doilea Cvorum al Celor Şaptezeci, eu şi soţia mea am petrecut câţiva ani slujind în Templul Campinas şi Templul São Paulo, Brazilia. În ambele temple, am fost adesea uimit de faptul că oamenii care treceau pe lângă templu erau atât de atraşi de acesta încât se opreau, intrau şi adresau întrebări despre el.

Când intrau, noi îi informam că ei nu puteau merge mai departe fără o pregătire adecvată. Apoi, noi explicam scopul templului, împărtăşeam doctrine de bază ale Evangheliei şi îi invitam să se întâlnească cu misionarii. Pentru mulţi oameni buni, templul este un misionar important deoarece inspiră sentimente care pot instantaneu să pătrundă în inimă.

Eu şi soţia mea, Elizabeth, cunoaştem puterea unor asemenea sentimente, din experienţă proprie. Cu aproximativ 40 de ani în urmă, un bun prieten şi coleg, membru al Bisericii, a început să aducă în discuţie Evanghelia în conversaţii. De câteva ori, el a trimis misionarii să ne viziteze. Nouă ne-au plăcut misionarii şi am acceptat discuţiile cu ei, dar nu eram cu adevărat interesaţi de ceea ce ei predau.

Acest lucru s-a schimbat în octombrie 1978, când colegul meu a invitat nişte prieteni, inclusiv pe noi, la casa deschisă a templului São Paulo, Brazilia. El a închiriat câteva autobuze pe cheltuiala sa pentru ca prietenii săi să i se alăture la templu, la aproximativ 80 de kilometri depărtare.

Când Elizabeth a intrat în camera de botez, a simţit ceva ce nu mai trăise niciodată, ceva ce mai târziu a înţeles că era Duhul Sfânt. Acel sentiment era o mare bucurie simţită în inimă. În acel moment, ea a ştiut că Biserica era adevărată şi că era Biserica unde dorea să fie botezată.

Am avut un sentiment asemănător la finalul casei deschise, când am fost însoţiţi în camera de pecetluire şi ni s-a predat doctrina familiilor eterne. Acea doctrină mi-a atins inima. Aveam succes în profesia mea dar, de mult timp, simţeam un gol în sufletul meu. Nu am ştiut ce putea umple acel gol, dar am simţit că avea legătură cu familia. Acolo, în camera de pecetluire, lucrurile au început să aibă sens în mintea şi în inima mea.

În decurs de câteva zile, misionarii ne-au contactat din nou. De această dată, noi eram foarte interesaţi să ascultăm mesajul lor.

Misionarii ne-au încurajat să ne rugăm cu tărie pentru a afla adevărul. Eu am decis că acesta era unicul mod în care puteam să mă rog. Am ştiut că nu puteam să fac un angajament de a mă alătura Bisericii fără să am o mărturie adevărată. Ideea de a mă adresa Tatălui Ceresc pentru a-I cere o confirmare mă făcea să mă simt încordat dar, în acelaşi timp, eram sigur că El avea să îmi răspundă. Am împărtăşit cu El dorinţa profundă a inimii mele şi I-am cerut să îmi ofere un răspuns care avea să mă asigure că decizia de a mă alătura Bisericii reprezenta calea corectă.

În săptămâna ce a urmat, la Şcoala de duminica, prietenul nostru care ne-a invitat la casa deschisă a templului, stătea în spatele meu. S-a aplecat înainte şi a început să îmi vorbească. Cuvintele pe care mi le-a spus au răspuns exact la acele lucruri pentru care mă rugasem. Nu am avut nicio îndoială că Tatăl Ceresc îmi vorbea prin el. La acel moment, eram un om sever şi împietrit, dar inima mea s-a înmuiat şi am început să plâng. Când prietenul meu a încheiat, el ne-a invitat pe mine şi pe soţia mea să fim botezaţi. Noi am acceptat.

Pe data de 31 octombrie 1978, la mai puţin de o lună după experienţa noastră la Templul São Paulo, noi am fost botezaţi şi confirmaţi. În ziua următoare am participat la a doua sesiune de dedicare a templului São Paulo, Brazilia. Un an mai târziu, noi ne-am întors la templu cu cei doi fii ai noştri pentru a fi pecetluiţi ca o familie. Toate aceste trei ocazii au fost experienţe frumoase, memorabile. De-a lungul anilor, noi am continuat să perpetuăm acele sentimente cu vizite regulate la templu.

După douăzeci şi opt de ani de la botezul nostru, soţia mea şi cu mine am revenit în bazinul de botez al Templului São Paulo din Brazilia. Tocmai fusesem chemat în calitate de preşedinte al templului. Pentru noi, a fost o experienţă preţioasă să mergem pe holurile casei Domnului şi să simţim, din nou, spiritul calm care a fost catalizatorul convertirii noastre.

Templul continuă să ne aducă multă fericire soţiei mele şi mie. Când vedem un cuplu tânăr intrând în templu pentru a fi pecetluit ca familie eternă, simţim o speranţă foarte mare.

Mulţi oameni din întreaga lume sunt pregătiţi să audă mesajul Evangheliei. Ei simt o sete similară celei pe care am simţit-o eu în urmă cu mai bine de treizeci de ani. Templul şi rânduielile înfăptuite în el sunt suficient de puternice pentru a stinge acea sete şi pentru a le umple golurile.