Lucruri mici şi simple

Dragii mei fraţi şi dragele mele surori, în urmă cu câteva săptămâni am fost la Centrul de pregătire a misionarilor din Mexico City pentru a împărtăşi un mesaj misionarilor. Soţia mea şi cu mine am ajuns, în mod intenţionat, cu câteva ore mai devreme. Când ne-am plimbat în grădinile frumoase şi pe străzile curate ale CPM, nu aveam cum să nu observăm fericirea care radia pe feţele a sute de vârstnici tineri şi surori tinere, fiecare dintre ei fiind concentrat să dobândească noi cunoştinţe lingvistice şi să înveţe să aprecieze mai mult scopul său ca misionar.

Când am făcut o pauză pentru a privi atent această privelişte remarcabilă, am reflectat asupra cuvintelor lui Alma referitoare la momentul când i-a poruncit fiului său, Helaman, să consemneze istoria poporului său ca parte a cronicilor care îi fuseseră încredinţate şi să păstreze toate aceste lucruri sacre pentru ca, într-o zi, ele să ajungă la fiecare naţiune, neam, limbă şi popor.

Apoi, Alma i-a spus:

„Acum, voi aţi putea să credeţi că aceasta este nebunie din partea mea; dar iată, vă zic vouă că prin lucruri mici şi simple lucruri mari sunt înfăptuite; şi mijloacele mici de multe ori îi fac de ruşine pe cei înţelepţi.

Şi Domnul Dumnezeu lucrează prin mijloace prin care să aducă la îndeplinire scopurile Sale cele mari şi veşnice; şi prin mijloace foarte mici îi face de ruşine Domnul pe cei înţelepţi şi înfăptuieşte salvarea multor suflete” (Alma 37:6–7).

Inocenţa şi tinereţea misionarilor noştri exemplifică ceea ce înseamnă calea Domnului – şi anume că cei care sunt umili îi pot „invita pe alţii să vină la Hristos, ajutându-i să primească Evanghelia restaurată prin credinţă în Isus Hristos şi ispăşirea Sa, pocăinţă, botez, primirea darului Duhului Sfânt şi îndurarea până la sfârşit” (Predicaţi Evanghelia Mea: un ghid pentru slujirea misionară [2004], p. 1).

În calitate de membri ai Bisericii, putem, prin intermediul propriilor lucrurilor mici şi simple, să „[îi convingem] pe mulţi de greşeala căilor lor” şi să-i aducem „pe ei la cunoaşterea Dumnezeului lor, pentru salvarea sufletelor lor” (Alma 37:8).

La un moment dat, am fost, alături de un preşedinte de ţăruş şi de un episcop, în vizită la un membru mai puţin activ. Noi l-am învăţat, într-un mod foarte simplu, despre binecuvântările zilei de sabat. Ne-am exprimat dragostea sinceră faţă de el. El a răspuns: „Tot ceea ce aveam nevoie era ca cineva să vină şi să-mi dea un abrazo, adică o îmbrăţişare”. M-am ridicat instantaneu şi l-am îmbrăţişat. A doua zi era duminică. Acel frate a venit la adunarea de împărtăşanie împreună cu toată familia sa.

În timpul unei vizite a învăţătoarelor vizitatoare, Martha, o membră a episcopiei noastre, i-a spus soţiei mele şi colegei sale să nu mai vină niciodată. Ea luase decizia de a nu mai veni la Biserică. Una dintre învăţătoarele vizitatoare a întrebat-o pe Martha dacă ar fi de acord să intoneze un imn împreună pentru ultima dată, iar ea a fost de acord. În timp ce cântau, ceva special s-a întâmplat. Puţin câte puţin, Spiritul a început să umple camera. Fiecare dintre ele l-au simţit. Inima Martei a început să se înmoaie. Cu ochii plini de lacrimi, ea le-a spus învăţătoarelor vizitatoare ce avea pe suflet. În acel moment, ea şi-a dat seama că ştia că Evanghelia este adevărată. Le-a mulţumit învăţătoarelor vizitatoare şi şi-a exprimat dorinţa ca ele să mai vină. Din acea zi înainte, ea le-a primit cu bucurie.

Martha a început să vină la Biserică împreună cu fiica ei cea mică. Ele au participat la adunările Bisericii, în mod regulat, timp de mulţi ani, Martha nepierzându-şi niciodată speranţa că soţul ei ar putea alege, în cele din urmă, să li se alăture. În cele din urmă, a sosit şi ziua când Domnul i-a atins inima şi el a început să meargă la Biserică împreună cu ele, aşa cum a făcut, după aceea, şi cealaltă fiică a lor. Această familie a început să simtă adevărata bucurie care rezultă din faptul de a avea binecuvântările Evangheliei în căminul lor. De atunci, Martha a slujit cu credinţă în calitate de preşedintă a Societăţii de Alinare din episcopia noastră şi soţul ei şi-a îndeplinit bine sarcina în mai multe chemări din cadrul ţăruşului. Toate aceste lucruri au început cu intonarea unui imn, un lucru mic şi simplu care i-a atins inima Marthei.

Naaman a fost căpetenia oştirii împăratului Siriei, un bărbat de onoare, un bărbat puternic şi curajos; dar el era lepros. (vezi 2 Împăraţi 5:1). Nereuşind să primească un leac pentru lepra sa de la împăratul lui Israel, Naaman s-a dus la casa profetului Elisei. Elisei i-a trimis un sol, care i-a spus:

„Du-te, şi scaldă-te de şapte ori în Iordan; şi carnea ţi se va face sănătoasă, şi vei fi curat.

Naaman s-a mâniat, şi a plecat, zicând: «Eu credeam că va ieşi la mine, se va înfăţişa el însuşi, va chema numele Domnului, Dumnezeului lui, îşi va duce mâna pe locul rănii, şi va vindeca lepra…

Dar slujitorii lui s-au apropiat să-i vorbească, şi au zis: «Părinte, dacă prorocul ţi-ar fi cerut un lucru greu, nu l-ai fi făcut? Cu atât mai mult trebuie să faci ce ţi-a spus: ʻScaldă-te, şi vei fi curat’».

S-a pogorât atunci şi s-a cufundat de şapte ori în Iordan, după cuvântul omului lui Dumnezeu; şi carnea lui s-a făcut iarăşi cum este carnea unui copilaş, şi s-a curăţit” (2 Împăraţi 5:10–11, 13–14).

Profetul nostru, preşedintele Thomas S. Monson, ne-a invitat pe toţi să mergem şi să ne salvăm fraţii şi surorile. Dânsul a spus: „Lumea are nevoie de ajutorul nostru. Sunt picioare care trebuie întărite, mâini care trebuie strânse, minţi care să fie încurajate, inimi care să fie inspirate şi suflete care să fie salvate. Binecuvântările eternităţii vă aşteaptă” („Pentru salvare”, Liahona, iulie 2001, p. 57).

Depun mărturie că mulţi dintre aceia care au nevoie de ajutorul nostru ne aşteaptă. Ei sunt gata ca fraţii lor curajoşi şi surorile lor curajoase să îşi întindă braţele către ei şi să-i salveze prin intermediul lucrurilor mici şi simple. Eu, personal, am petrecut multe ore vizitând membri mai puţin activi ai Bisericii ale căror inimi au fost deja înmuiate de Domnul, care acum sunt gata să primească mărturiile noastre şi sincerele noastre dovezi de iubire. Când ne întindem braţele către ei şi îi invităm, ei vor reveni în Biserică fără nicio ezitare.

Să ne întindem braţele către alţii cu credinţă şi dragoste. Să ne amintim de promisiunea Domnului:

„Şi dacă va fi ca voi să lucraţi toate zilele propovăduind pocăinţa către acest popor şi veţi aduce chiar numai un suflet la Mine, ce mare va fi bucuria voastră cu el în împărăţia Tatălui Meu!

Şi acum, dacă bucuria voastră va fi mare cu un singur suflet pe care l-aţi adus la Mine, în împărăţia Tatălui Meu, ce mare va fi bucuria voastră, dacă veţi aduce mai multe suflete la Mine!” (D&L 18:15–16).

Depun mărturie despre dragostea pe care Domnul o are pentru toţi copiii Săi. Eu ştiu că El trăieşte şi că El este Mântuitorul nostru. În numele lui Isus Hristos, amin.