2015
„De Tine am nevoie’
Aprilie 2015


„De Tine am nevoie”

Autoarea articolului locuieşte în Utah, S.U.A.

Atunci când nu mai ştiam ce puteam să mai predăm, colegul meu a sugerat să cântăm acest imn.

Imagine
drawing of family with missionaries

Într-o frumoasă după-amiază de duminică, în timp ce slujeam în misiunea mea din Balsan, Coreea, eu şi colegul meu ne luam la revedere de la membri la sfârşitul adunărilor şi ne pregăteam să mergem să facem prozelitism când conducătorul muncii misionare din episcopie ne-a prezentat un băiat de doisprezece ani, pe nume Kong Sung-Gyun. El participase la adunările Bisericii în acea zi şi dorea să afle mai multe despre Evanghelie.

Bine-nţeles că eram încântaţi de posibilitatea de a-i propovădui, dar eram şi temător pentru că trebuia să predau cuiva atât de tânăr. Am decis să ne asigurăm că aveam permisiunea părinţilor săi, aşa că am sunat acasă la Kong Sung-Gyun şi am avut o scurtă conversaţie cu mama lui, Pak Mi-Jung. Am fost surprins să aflu că era fericită că fiul ei dorea să meargă la biserică şi că ar fi bucuroasă ca noi să venim şi să-i predăm.

Simpatizanţi neaşteptaţi

Seara următoare am ajuns la casa băiatului, pregătiţi să predăm. Am fost surprinşi să aflăm că doamna Pak Mi-Jung dorea să-i predăm şi fiicei sale, Kong Su-Jin. Deoarece eram pentru prima dată în casa dânsei, aceasta a dorit să participe la lecţii. Bine-nţeles că noi eram fericiţi să predăm tuturor celor care doreau să asculte.

După ce ne-au servit cu ceva de mâncat şi băut, ne-am aşezat împreună şi am început să discutăm. Înainte de a începe lecţia, Pak Mi-Jung a dorit să ne cunoască mai bine şi să ne povestească despre situaţia familiei sale. Ne-a povestit despre necazurile şi încercările prin care trecuseră în ultima vreme, inclusiv despre lupta recentă a fiului ei cu cancerul. El făcuse cu succes chimioterapie şi cancerul se retrăgea, dar doctorii îi avertizaseră că situaţia se putea înrăutăţi oricând. Această veste adusese multă tristeţe în familia lor. Familia lor făcea parte din clasa muncitoare şi soţul ei trebuia să lucreze din greu doar pentru a putea plăti cheltuielile cu întreţinerea şi mâncarea.

Am fost consternat şi întristat de încercările din vieţile lor. Viaţa nu fusese uşoară pentru ei, dar legătura dintre ei era mult mai strânsă şi mai evidentă decât în oricare altă familie pe care o cunoscusem în Coreea, ceea ce înseamnă foarte mult într-o societate orientată spre familie cum este cea coreeană. Am plecat din casa lor în acea seară după ce am cunoscut mai bine acea familie şi după ce le-am împărtăşit mesaje din Evanghelie.

Eu şi colegul meu am revenit de câteva ori în acea săptămână pentru a le preda, de fiecare dată simţind aceeaşi căldură şi generozitate ca la prima vizită. Când am ajuns să discutăm despre botez, ambii copii au fost extrem de nerăbdători să se alăture Bisericii. Totuşi, mama lor nu le-a împărtăşit entuziasmul. Chiar dacă era de acord cu tot ceea ce îi predasem şi spera ca aceste lucruri să fie adevărate, ea nu credea că putea să facă şi să păstreze legămintele pe care orice persoană care se alătura Bisericii trebuia să le facă. De asemenea, nu credea că este potrivit ca ea să fie botezată fără soţul ei, pe care nu-l întâlnisem încă. Cu toate acestea, ea era mai mult decât dispusă să se întâlnească, în continuare, cu noi şi dorea să se alăture copiilor ei care participau la adunările Bisericii.

Spre sfârşitul celei de-a doua săptămâni, pe măsură ce am continuat să predăm în căminul lor, l-am cunoscut şi pe soţul ei, Kong Kuk-Won – un om modest, amabil şi generos. El ni s-a alăturat la ultimele câteva discuţii şi a crezut imediat tot ceea ce am predat, inclusiv doctrine pe care unii le consideră greu de acceptat, precum zeciuiala şi Cuvântul de înţelepciune. În pofida faptului că se aflau într-o situaţie financiară grea, ei au început să plătească zeciuiala. Singura problemă pentru soţul ei era faptul că muncea duminica. El lucra la Aeroportul Internaţional din Seul în fiecare duminică, aşa că nu putea să participe la adunările Bisericii alături de familia sa. În pofida orarului de la locul de muncă, el şi soţia lui au stabilit să participe la botezul copiilor lor, care urma să aibă loc duminica următoare.

După botezul copiilor, am continuat să ne întâlnim adesea cu ei în casa lor. Am ţinut seri în familie, am împărtăşit pasaje din scripturi şi experienţe înălţătoare şi le-am făcut cunoştinţă cu membri din episcopie. Totuşi, în pofida unor experienţe continue legate de Evanghelie, părinţii nu se apropiau de momentul botezului lor.

Între timp, colegul meu a fost transferat şi înlocuitorul său era un vârstnic care abia venise de la centrul de pregătire al misionarilor. El era plin de credinţă, energie şi entuziasm şi mi-a fost greu, în mod sincer, să pot ţine pasul cu el. După ce s-a întâlnit cu Kong Kuk-Won şi Pak Mi-Jung de câteva ori, colegul meu s-a apropiat de mine şi a întrebat dacă eu şi fostul meu coleg postisem împreună cu ei. Nu făcusem asta. De fapt, acest gând nici nu-mi venise în minte. Aşa că ne-am întâlnit cu familia şi le-am propus să postim. Am fost foarte surprins să aflu că ei posteau deja din când în când, din proprie iniţiativă, atât pentru sănătatea fiului lor, cât şi pentru o schimbare în orarul de lucru al soţului ei, care i-ar fi permis lui Kong Kuk-Won să participe la adunările Bisericii. După ce eu şi colegul meu am început să postim împreună cu ei, rugăciunile noastre au primit răspuns şi orarul de lucru al lui Kong Kuk-Won a fost modificat. Dar Pak Mi-Jung era de neînduplecat în privinţa deciziei sale de a nu accepta să fie botezată.

O idee inspirată

Colegul meu a avut o altă idee strălucită. El a scos cartea sa de imnuri, varianta de buzunar, şi a întrebat dacă puteam cânta împreună. Deşi mai cântasem împreună la întâlnirile precedente, nu o văzusem niciodată pe Pak Mi-Jung cântând şi am presupus că fie nu-i plăcea să cânte, fie nu se simţea în largul ei să cânte, deoarece imnurile erau noi pentru ea. Colegul meu a întrebat-o dacă are un imn preferat şi, spre surprinderea mea, ea a răspuns cu emoţie în glas că, încă de când era mică, imnul ei preferat a fost „De Tine am nevoie” (Imnuri, nr. 58). Am început să cântăm pe patru voci, tatăl cânta linia melodică, mama cânta alto, colegul meu tenor iar eu basul.

Spiritul s-a simţit puternic în cameră. În timp ce intonam strofa a treia, ea a fost copleşită de emoţie şi nu a mai putut cânta, însă noi am continuat:

De Tine am nevoie

La bine şi la rău.

Când Tu cu mine stai,

În viaţă nu e greu.

De Tine am nevoie,

Doamne-n orice clipă!

Mă binecuvântează,

Spre Tine mă-ndrept.

În momentul în care am terminat şi strofa a patra, ea era în lacrimi. Soţul ei a încercat să o aline şi, în cele din urmă, ea a reuşit să-şi revină. M-a privit drept în ochi şi a spus, „Trebuie să fiu botezată”.

Imagine
drawing of woman holding an Asian hymnbook

Ceremonia de botez pentru Kong Kuk-Won şi Pak Mi-Jung, care a avut loc în acea duminică după-masă, a fost una dintre cele mai spirituale din întreaga mea misiune. Copiii lor au participat la program şi numeroşi membri au venit pentru a-şi arăta sprijinul pentru cea mai nouă familie convertită din episcopia lor. Eu şi colegul meu am pregătit un număr muzical special: „De Tine am nevoie”.

În cele din urmă, mi-am terminat misiunea şi m-am întors acasă. După primul an de facultate, am revenit în Coreea pentru a face practică pe perioada verii şi mi-am propus ca, la fiecare sfârşit de săptămână, să vizitez numeroşii prieteni speciali şi familiile pe care le cunoscusem în timpul misiunii mele. După câteva săptămâni, am ajuns şi în Balsan şi m-am întâlnit cu această familie deosebită. Curând după ce am ajuns la casa lor, mi-am dat seama că cineva lipsea, fiul lor. Cu lacrimi în ochi, Pak Mi-Jung m-a anunţat că fiul lor pierduse lupta cu cancerul, care recidivase, şi murise la vârsta de 14 ani.

În timp ce încercam să fac faţă durerii pe care o simţeam şi să-mi exprim condoleanţele, Kong Kuk-Won m-a asigurat că totul va fi bine. Ei iubeau Evanghelia, frecventau adunările Bisericii cu regularitate şi priveau cu credinţă înainte, la ziua când familia lor va putea fi pecetluită pentru timp şi eternitate în Templul Seul, Coreea. În pofida durerii pe care o simţeau, membrii familiei ştiau că îl vor vedea din nou pe Kong Sung-Gyun şi vor fi împreună. Pak Mi-Jung mi-a spus că intonatul zilnic al imnurilor a ajutat-o să găsească puterea să facă faţă şi să simtă pacea pe care Spiritul o aduce.

În timp ce plecam de la casa lor în acea seară, am meditat iar la cuvintele imnului preferat al lui Pak Mi-Jung. Sunt recunoscător că Tatăl Ceresc a binecuvântat familia cu pace după moartea lui Kong Sung-Gyun şi sunt, în mod deosebit, recunoscător pentru rolul pe care Spiritul l-a avut în convertirea lui Pak Mi-Jung, lucru care a permis ca familia să poată primi binecuvântările eterne ale templului.