2015
Religie pură
Aprilie 2015


Religie pură

Slujirea altruistă – uitând de noi înşine, răspunzând nevoilor altora şi dedicându-ne vieţile slujirii lor – a fost întotdeauna o trăsătură a ucenicilor lui Isus Hristos.

Imagine
composite of different families

Ilustraţii de Annie Henrie

În Matei, capitolul 11, Salvatorul ne învaţă o lecţie însemnată prin ceea ce nu a spus ca răspuns la o întrebare adresată de ucenici ai lui Ioan Botezătorul:

„Ioan a auzit din temniţă despre lucrările lui Hristos

şi a trimis să-L întrebe prin ucenicii săi: «Tu eşti Acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul?»

Drept răspuns, Isus le-a zis: «Duceţi-vă de spuneţi lui Ioan ce auziţi şi ce vedeţi:

Orbii îşi capătă vederea, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţiţi, surzii aud, morţii învie, şi săracilor li se propovăduieşte Evanghelia»” (Matei 11:2-5).

În loc să ofere o scurtă explicaţie doctrinară, prin care să descrie faptul că El într-adevăr era „Acela care are să vină”, Salvatorul a răspuns prin ceea ce făcea – prin exemplul Său de slujire.

La Conferinţa Generală din aprilie 2014, vârstnicul Richard G. Scott, din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli, ne-a reamintit: „Noi slujim Tatălui nostru din Cer, în modul cel mai eficient, influenţându-i pe alţii şi slujindu-le în mod drept. Cel mai măreţ exemplu care a existat pe pământ este Salvatorul nostru, Isus Hristos”1.

Slujirea altruistă – uitând de noi înşine, răspunzând nevoilor altora şi dedicându-ne vieţile slujirii lor – a fost întotdeauna o trăsătură a ucenicilor lui Isus Hristos. După cum ne-a învăţat regele Beniamin cu mai bine de 100 de ani înaintea naşterii Salvatorului: „Atunci când sunteţi în slujba aproapelui, sunteţi numai în slujba Dumnezeului vostru” (Mosia 2:17).

Iacov ne aminteşte că un aspect esenţial al „religiei curate” se găseşte în slujirea noastră faţă de alţii, când noi „cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor” (Iacov 1:27). „Religia curată” este mai mult decât declararea credinţei; este o dovadă a credinţei.

Iubiţi-vă semenii călători

În mijlocul lunii iulie a anului 1984, doar la câteva săptămâni după ce Carol şi cu mine ne căsătorisem în Templul Los Angeles, California, ne aflam în drum spre Utah, unde urma să-mi încep cariera, iar Carol urma să-şi termine facultatea. Fiecare conducea o maşină. În aceste două vehicule, transportam tot ce aveam.

Cam pe la jumătatea drumului, Carol s-a apropiat de maşina mea şi a început să gesticuleze spre mine. Acestea erau zilele dinaintea telefoanelor mobile, a telefoanelor inteligente, a mesajelor scrise sau a Twitter-ului. Văzând expresia de pe chipul ei prin geamul maşinii, îmi puteam da seama că nu se simţea bine. Mi-a dat de înţeles că putea continua să conducă, dar eu eram îngrijorat pentru mireasa mea.

În timp ce ne apropiam de orăşelul numit Beaver, din Utah, ea s-a apropiat din nou de maşina mea şi puteam să-mi dau seama că trebuia să se oprească. Se simţea rău şi nu putea continua. Aveam două maşini pline cu haine şi cadouri de nuntă dar, din nefericire, aveam puţini bani. O camera la hotel depăşea bugetul pe care îl aveam. Nu ştiam sigur ce să fac.

Niciunul dintre noi nu mai fusese vreodată în Beaver şi, neştiind nici ce căutam, am condus de jur-împrejur timp de câteva minute până când am văzut un parc. Ne-am oprit în parcare şi am găsit un copac care făcea ceva umbră, lângă care am aşezat o pătură pentru Carol să se odihnească.

Câteva minute mai târziu, o altă maşină a întrat în parcarea aproape goală şi a parcat lângă cele două maşini ale noastre. O femeie, cam de vârsta mamelor noastre, a coborât din maşină şi ne-a întrebat dacă totul era în ordine şi dacă ne putea ajuta. A menţionat că ne observase în timp ce trecea cu maşina pe lângă noi şi a simţit că trebuia să se oprească. Când i-am explicat situaţia noastră, ea ne-a invitat îndată să mergem după ea, acasă, unde ne puteam odihni atâta timp cât aveam nevoie.

La scurt timp, ne aflam într-o cameră răcoroasă de la subsolul casei ei, pe un pat comod. După ce ne-am făcut comozi, această soră minunată a menţionat că avea mai multe lucruri de făcut şi că vom fi lăsaţi singuri timp de câteva ore. Ne-a spus că, dacă ne era foame, eram bineveniţi să luăm orice puteam găsi în bucătărie şi că, dacă am pleca înainte ca ea să se întoarcă acasă, să închidem uşa din faţă.

După ce ne-am odihnit, ceea ce era foarte necesar, Carol s-a simţit mai bine şi ne-am putut continua călătoria fără a ne mai opri la bucătărie. Când am plecat, femeia cea amabilă încă nu se întorsese acasă. Spre ruşinea noastră, nu am notat adresa şi nu am reuşit să-i mulţumim cum trebuia bunei noastre samaritene, care s-a oprit pe drum şi şi-a deschis casa unor străin aflaţi la nevoie.

În timp ce meditez la această experienţă, îmi vin în minte, ca oricărei persoane, cuvintele preşedintelui Thomas S. Monson, care este un exemplu în a urma porunca Salvatorului de a „merge şi a face la fel” (vezi Luca 10:37): „Nu-L putem iubi cu adevărat pe Dumnezeu dacă nu-i iubim pe semenii noştri călători prin viaţa muritoare”2.

Oriunde întâlnim „semeni călători” – pe drum sau în căminele noastre, pe terenul de joacă sau la şcoală, la locul de muncă sau la Biserică – pe măsură ce căutăm, vedem şi acţionăm, vom deveni mai asemănători Salvatorului, binecuvântând şi slujind în drumul nostru.

Căutaţi

Imagine
drawing of woman praying

Ilustraţii de Annie Henrie

Vârstnicul Neal A. Maxwell (1926-2004), din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli, ne-a învăţat:

„Spre deosebire de preţiosul nostru Salvator, noi cu siguranţă nu putem ispăşi pentru păcatele omenirii! În plus, în mod sigur nu putem purta toate bolile, infirmităţile şi suferinţele din viaţa muritoare (vezi Alma 7:11-12).

Totuşi, la o scară mai mică, aşa cum Isus ne-a invitat, noi într-adevăr putem deveni «tot aşa cum [este El]» (3 Nefi 27:27)”3.

În timp ce căutăm să devenim tot aşa cum este El, având dorinţa sinceră de a-i binecuvânta pe „semenii noştri călători”, ni se vor oferi ocazii să uităm de noi înşine şi să-i înălţăm spiritual pe alţii. Deseori, aceste ocazii pot fi incomode, punându-ne la încercare dorinţa sinceră de a deveni mai asemănători Învăţătorului, a Cărui cea mai măreaţă slujire dintre toate, ispăşirea Sa infinită, a fost departe de a fi comodă. „Cu toate acestea”, afirmă El, „slavă Tatălui, am băut şi am terminat tot ce am pregătit pentru copiii oamenilor” (D&L 19:19).

Căutând cu sinceritate să fim mai asemănători Salvatorului, vom putea vedea ceea ce altfel nu am putea vedea. Buna noastră samariteană era suficient de aproape de Spirit ca să poată răspunde la îndemnul de a aborda un străin aflat la nevoie.

Vedeţi

Imagine
drawing of three children with lantern

Ilustraţii de Annie Henrie

A vedea cu ochii spirituali lucrurile înseamnă a vedea lucrurile aşa cum sunt ele cu adevărat şi a recunoaşte nevoi pe care altfel nu le-am observa. În pilda despre oi şi capre, niciunul dintre cei „binecuvântaţi” şi niciunul dintre cei „blestemaţi” nu L-au recunoscut pe Salvator în persoana celor care erau flămânzi, le era sete, erau goi sau în închisoare. Ei au răspuns la răsplata primită prin întrebarea: „Când te-am văzut noi?” (vezi Matei 25:34-44).

Doar aceia care au văzut cu ochii spirituali, recunoscând nevoia, au acţionat şi i-au binecuvântat pe cei care sufereau. Buna noastră samariteană a recunoscut nevoia în timp ce privea cu ochii spirituali.

Acţionaţi

Imagine
drawing of older woman and young man

Ilustraţii de Annie Henrie

Putem vedea nevoi în jurul nostru, dar ne putem simţi nepotriviţi să răspundem la acestea, presupunând că ceea ce avem de oferit nu este suficient. În timp ce căutăm să devenim tot aşa cum este El şi pe măsură ce privim cu ochii noştri spirituali nevoile semenilor noştri călători, trebuie să avem încredere că Domnul poate lucra prin noi şi, atunci, trebuie să acţionăm.

În timp ce intrau în templu, Petru şi Ioan s-au întâlnit cu un om „olog din naştere” care le-a cerut milă (vezi Faptele apostolilor 3:1-3). Răspunsul lui Petru este un exemplu şi o invitaţie pentru noi toţi:

„«Argint şi aur, n-am; dar ce am, îţi dau: În numele lui Isus Hristos din Nazaret, scoală-te şi umblă!»

L-a apucat de mâna dreaptă şi l-a ridicat în sus” (Faptele apostolilor 3:6-7).

Putem acţiona dând din timpul şi talentele noastre, oferind o vorbă bună sau sprijinul nostru fizic. În timp ce căutăm şi vedem, vom fi puşi în situaţii şi ne vom afla în circumstanţe în care putem acţiona şi binecuvânta. Buna noastră samariteană a acţionat. Ea ne-a dus în casa ei şi ne-a dat ceea ce avea. În esenţă, ea a spus: „Ce am, îţi dau”. Era exact lucrul de care aveam nevoie.

Preşedintele Monson ne învaţă exact aceste principii:

„Fiecare dintre noi, în timpul călătoriei prin viaţa muritoare, se va afla pe propriul drum spre Ierihon. Care va fi experienţa dumneavoastră? Care va fi a mea? Îmi voi închide ochii la cel căzut între tâlhari şi care are nevoie de ajutorul meu? Dar dumneavoastră?

Voi fi acela care îl va vedea pe cel rănit şi va auzi ruga lui, dar va evita să-i ofere ajutor? Dar dumneavoastră?

Sau voi fi cel care vede, cel care aude, cel care se opreşte şi cel care ajută? Dar dumneavoastră?

Isus ne-a oferit îndemnul: «Du-te de fă şi tu la fel». Atunci când ne supunem acestei declaraţii, se deschide în perspectiva noastră eternă o panoramă de bucurie rar egalată şi niciodată întrecută”4.

În timp ce devenim mai asemănători Salvatorului căutând, văzând şi acţionând, vom dobândi o mărturie despre adevărul cuvintelor spuse de regele Beniamin: „Atunci când sunteţi în slujba aproapelui, sunteţi numai în slujba Dumnezeului vostru” (Mosia 2:17).

Note.

  1. Richard G. Scott, „Eu v-am dat o pildă”, Liahona, mai 2014, p. 35.

  2. Thomas S. Monson, „Dragostea – esenţa Evangheliei”, Liahona, mai 2014, p. 91.

  3. Neal A. Maxwell, „Apply the Atoning Blood of Christ”, Ensign, nov. 1997, p. 22.

  4. Thomas S. Monson, „Your Jericho Road”, Ensign, mai 1977, p. 71.