Dragoste şi preocupare faţă de toţi copiii Tatălui nostru

Cred că, dacă toţi oamenii ar şti şi ar înţelege cine sunt şi ar fi conştienţi de sursa divină din care provin şi de potenţialul infinit care face parte din moştenirea lor, ar avea sentimente de bunătate şi de prietenie unul faţă de altul, care le-ar schimba întregul mod de a trăi şi ar aduce pace pe pământ.

Noi credem în demnitatea şi originea divină a omului. Credinţa noastră este bazată pe faptul că Dumnezeu este Tatăl nostru, că noi suntem copiii Săi şi că toţi oamenii sunt fraţi şi surori în aceeaşi familie eternă.

Ca membri ai familiei Sale, noi am locuit împreună cu El înainte ca temeliile acestui pământ să fie aşezate şi El a rânduit şi stabilit planul salvării prin care noi am dobândit privilegiul de a înainta şi progresa pe măsură ce ne străduim să facem aceste lucruri.

Dumnezeul pe care Îl preaslăvim este o Fiinţă glorificată care are toată puterea şi desăvârşirea şi El a creat omul după chipul şi asemănarea Sa, cu acele trăsături şi atribute pe care le posedă El însuşi.

Astfel, încrederea noastră în demnitatea şi destinul omului este o parte esenţială atât a teologiei noastre, cât şi a modului nostru de viaţă. Este însăşi baza învăţăturii Domnului nostru care spune că „cea dintâi şi cea mai mare poruncă” este: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău”; şi că cea de a doua mare poruncă este: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (vezi Matei 22:37–39).

Pentru că Dumnezeu este Tatăl nostru, noi avem dorinţa firească de a a-L iubi şi a-I sluji şi de a fi membri demni ai familiei Sale. Simţim că avem obligaţia de a face ceea ce ar dori El să facem, să ţinem poruncile Sale şi să trăim potrivit standardelor Evangheliei Sale – care sunt, toate, părţi esenţiale ale preaslăvirii adevărate.

Şi, pentru că toţi oamenii sunt fraţii noştri, noi avem dorinţa de a-i iubi, binecuvânta şi înfrăţi – şi acceptăm şi acest lucru ca pe o parte esenţială a adevăratei preaslăviri.

Astfel, tot ce facem în Biserică are în vedere legea divină potrivit căreia noi trebuie să-L iubim şi să-L preaslăvim pe Dumnezeu şi să slujim semenilor noştri.

Nu este de mirare, deci, că, în calitate de Biserică şi de popor, suntem deosebit de preocupaţi de bunăstarea tuturor copiilor Tatălui nostru. Ne îngrijim de bunăstarea lor temporală şi spirituală, precum şi de a noastră. Ne rugăm pentru ei aşa cum facem pentru noi înşine şi încercăm să trăim astfel încât ei, văzând faptele noastre bune, să poată ajunge să-L slăvească pe Tatăl nostru care este în Cer [vezi Matei 5:16].³

Imagine

One oil on canvas painting of Peter healing the lame man. Done predominantly in shades of brown and gold. Shows a crippled beggar at right being lifted by Peter. Others look on. Scene is in front of a large building.

„Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele” [Ioan 14:15].

Aceste cuvinte au fost adresate de către Învăţător ucenicilor Săi cu numai câteva ore înainte de moartea Sa, în timp ce se afla împreună cu ei pentru a mânca paştele şi a le da ultimele îndrumări înainte ca El să sufere pentru păcatele lumii. Cu aceeaşi ocazie şi cu puţin timp înainte să rostească aceste cuvinte, El s-a referit la acelaşi subiect când a spus:

„Copilaşilor, mai sunt puţin cu voi. Mă veţi căuta, şi, cum am spus iudeilor că unde Mă duc Eu ei nu pot veni, tot aşa vă spun şi vouă acum. Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii” [Ioan 13:33–34]…

Noi nu suntem numai prieteni; suntem fraţi şi surori, copiii lui Dumnezeu, care s-au separat, aşa cum am spus, de lume pentru a face legăminte, a respecta legile Sale şi a se supune tuturor lucrurilor care ne sunt date prin inspiraţie. Ni se porunceşte să ne iubim unul pe altul. „O poruncă nouă” a spus Domnul şi, totuşi, ca multe alte porunci, este la fel de veche precum eternitatea. Nu a existat niciodată o vreme în care această poruncă să nu fi existat şi să nu fi fost esenţială pentru salvare şi, totuşi, este întotdeauna nouă. Nu se învecheşte niciodată, pentru că este adevărată.⁴

Cred că este îndatorirea noastră solemnă să ne iubim unul pe altul, să avem încredere unul în celălalt, să avem credinţă unul în celălalt, adică este de datoria noastră să ne trecem cu vederea unul altuia greşelile şi eşecurile şi să nu le mărim în ochii noştri, nici în ochii lumii. Nu trebuie să existe nici critică, nici clevetiri, nici calomnii rostite de unul împotriva altuia în Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă. Trebuie să fim loiali unul altuia şi fideli fiecărui principiu al religiei noastre şi să nu ne invidiem unul pe altul. Nu trebuie să fim geloşi unul pe altul, nici mânioşi unul pe altul şi, în inimile noastre, nu trebuie să apară sentimentul că nu ne vom ierta unul altuia greşelile. Inimile copiilor lui Dumnezeu nu trebuie să fie neiertătoare faţă de niciun om, oricine ar fi el…

În noi nu trebuie să existe resentimente unul faţă de celălalt, ci să avem sentimente de iertare şi dragoste de frate şi dragoste de soră unii faţă de ceilalţi. Fiecare dintre noi să-şi aducă aminte eşecurile personale şi slăbiciunile şi să se străduiască să le corecteze. Nu am ajuns încă la starea de desăvârşire, este greu să ne aşteptăm s-o atingem în această viaţă şi, totuşi, cu ajutorul Duhului Sfânt, este posibil ca noi să fim uniţi, văzând cu ochii noştri şi biruindu-ne păcatele şi imperfecţiunile. Dacă vom face aceasta, respectând toate poruncile Domnului, vom fi o putere care face bine în lume; vom copleşi şi birui tot răul, toată opoziţia faţă de adevăr şi vom face să fie neprihănire pe faţa pământului. Pentru că Evanghelia va fi răspândită şi oamenii din lume vor simţi influenţa care va fi exercitată de oamenii din Sion şi ei vor fi mai înclinaţi să se pocăiască de păcatele lor şi să primească adevărul.⁵

Salvatorul nostru a venit în lume pentru a ne învăţa să ne iubim unul pe altul şi, pentru că acea lecţie măreaţă a fost dată prin intermediul suferinţei Sale mari şi a morţii Sale pentru ca noi să putem trăi, nu ar trebui noi să ne exprimăm dragostea pentru semenii noştri slujindu-le?…

Trebuie să slujim altora. Trebuie să întindem o mână de ajutor celor în suferinţă, celor care nu au auzit adevărul şi care se află în întuneric spiritual, celor nevoiaşi, celor oprimaţi. Nu reuşiţi să faceţi aceste lucruri? Să ne gândim la cuvintele poeziei lui Will L. Thompson… Poezia începe astfel:

Imagine

A young adult woman helping an older woman in an electric cart do grocery shopping.

Misiunea noastră este aceeaşi faţă de întreaga lume pentru ca toţi copiii Tatălui nostru să aibă pace, speranţă, fericire şi salvare temporală şi eternă… Cu toată puterea mea de convingere, îi îndemn pe aceşti oameni să continue să-i ajute pe toţi copiii Tatălui nostru de pretutindeni şi să le binecuvânteze vieţile.⁷

Când eram mic, aveam o iapă pe nume Junie. Era unul dintre cele mai inteligente animale pe care le-am văzut vreodată. Părea aproape umană în capacitatea ei de a face diverse lucruri. Nu puteam s-o ţin încuiată în grajd pentru că îşi dezlega mereu frâul de pe uşa boxei ei. Obişnuiam să-i agăţ frâul de jumătatea de sus a uşii boxei, deasupra stâlpului de susţinere, dar ea îl ridica, pur şi simplu, cu nasul şi dinţii. Apoi, ieşea în curte.

În curte, se afla un robinet folosit pentru a asigura apa necesară animalelor noastre. Junie deschidea robinetul cu dinţii şi lăsa apa să curgă. Tata îmi reproşa că nu puteam să ţin calul în grajd. Ea nu a fugit niciodată; doar deschidea robinetul şi, apoi, se plimba prin curte, pe pajişte sau prin grădină. În mijlocul nopţii, auzeam apa curgând şi, apoi, trebuia să mă scol, să închid robinetul şi s-o închid, din nou, pe Junie în boxa ei.

Tata a sugerat că iapa era mai isteaţă decât mine. Într-o zi, el a hotărât s-o încuie chiar el în grajd, astfel încât să nu mai poată ieşi. A luat frâul care era agăţat de obicei deasupra stâlpului de susţinere şi l-a răsucit în jurul stâlpului şi pe sub un drug şi, apoi, a spus: „Domnişoară, să vedem cum mai ieşi acum!”. Tata şi cu mine am ieşit din grajd şi am început să mergem spre casă; înainte ca noi să ajungem acolo, Junie se afla alături de noi. Apoi, s-a dus la robinet şi a dat, din nou, drumul la apă.

Am spus atunci că, probabil, era cam la fel de isteaţă ca oricare dintre noi. Nu puteam s-o împiedicăm pe Junie să iasă din boxa ei. Aceasta nu însemna că era rea, pentru că nu era. Tata nu dorea s-o vândă sau s-o schimbe cu un alt cal, pentru că avea multe alte calităţi care compensau acest mic neajuns.

Iapa era de încredere şi te puteai bizui pe ea când trebuia să tragă trăsurica noastră în aceeaşi măsură în care se pricepea să iasă din boxă. Şi acest lucru era important pentru că mama era moaşă autorizată. Când era chemată să asiste naşterea unui copil în vale, de obicei la mijlocul nopţii, trebuia să mă scol, să duc un felinar în grajd şi s-o înham pe Junie la trăsură.

Aveam numai vreo 10 sau 11 ani atunci; iar iapa trebuia să fie blândă, dar destul de puternică pentru a ne duce, pe mine şi mama, peste tot în vale, indiferent de starea vremii. Un lucru pe care nu am putut să-l înţeleg niciodată a fost, totuşi, de ce majoritatea bebeluşilor trebuiau să se nască în timpul nopţii şi mulţi dintre ei în timpul iernii.

Deseori, o aşteptam pe mama în trăsură şi atunci era plăcut s-o am alături pe blânda şi bătrâna Junie. Experienţa cu această iapă a fost foarte bună pentru mine pentru că a trebuit să învăţ, încă de tânăr, să o iubesc şi s-o apreciez aşa cum era. Era un cal minunat cu numai vreo două obiceiuri rele. Oamenii sunt de multe ori la fel. Nimeni nu este perfect; totuşi, fiecare dintre noi încearcă să devină perfect, chiar aşa cum este Tatăl din Cer. Trebuie să-i apreciem pe oameni şi să-i iubim aşa cum sunt.

Poate trebuie să vă aduceţi aminte de aceasta când vă evaluaţi părinţii sau învăţătorii ori conducătorii din cadrul episcopiei şi ţăruşului ori prietenii – ori fraţii şi surorile. Am păstrat mereu în memorie această lecţie – să văd în oameni binele, chiar dacă încercăm să-i ajutăm să biruiască unul sau două obiceiuri rele…

Am învăţat devreme în viaţă să-i iubesc şi să nu-i judec pe alţii, încercând mereu să-mi îndrept propriile greşeli.⁸

„Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.

Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă.

Iar a doua, asemenea ei, este: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.

În aceste două porunci se cuprinde toată legea şi prorocii” (Matei 22:37–40).

Cu alte cuvinte, tot ce a fost revelat cu privire la salvarea omului, de la începuturi până în timpul nostru, este încadrat şi cuprins în aceste două mari legi. Dacă Îl iubim pe Domnul cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul şi pe semenii noştri ca pe noi înşine, nu este nimic mai mult de dorit. Atunci vom respecta toată legea sacră. Dacă dorim să respectăm aceste două mari porunci – şi trebuie să facem astfel în cele din urmă dacă vrem să fim demni să trăim în prezenţa lui Dumnezeu – atunci ticăloşia, invidia, ambiţia nesăbuită, lăcomia, vărsarea de sânge şi toate păcatele de tot felul vor fi alungate de pe pământ. Atunci va veni ziua păcii şi fericirii veşnice. Ce zi glorioasă va fi aceea! Am fost binecuvântaţi cu suficientă raţiune ca să ştim că o astfel de stare este cea mai de dorit şi va stabili printre oameni cunoaşterea că Dumnezeu este Tatăl şi că oamenii sunt fraţi şi surori…

Putem noi să spunem că Îl iubim pe Domnul cu tot sufletul? Putem noi să spunem că ne preocupă bunăstarea semenilor noştri în măsura în care ne preocupă bunăstarea noastră?⁹

Să-L iubim pe Domnul, pentru că aceasta este temelia tuturor lucrurilor. Aceasta este prima poruncă iar, a doua poruncă, să ne iubim semenii ca pe noi înşine, este asemenea ei şi, când am făcut acest lucru, noi am împlinit legea, pentru nu va fi nimic care să rămână nefăcut.¹⁰

• Gândiţi-vă la acele „lucruri mici, făcute cu grijă” pe care preşedintele Joseph Fielding Smith le-a făcut pentru alţii (vezi secţiunea „Din viaţa lui Joseph Fielding Smith”). Ce putem face pentru a fi exemple similare de bunătate în vieţile noastre?

• Cum ne pot ajuta doctrinele prezentate în secţiunea 1 să fim buni şi iubitori faţă de cei din jurul nostru?

• Ce anume vă impresionează din sfatul preşedintelui Smith menţionat în secţiunea 2? De ce credeţi că vom fi „o putere care face bine în lume” pe măsură ce urmăm acest sfat?

• Ce a făcut Isus Hristos pentru a „ne învăţa să ne iubim unul pe altul”? (Vezi secţiunea 3.) În ce moduri putem urma exemplulSău?

• Recapitulaţi istorisirea despre iapa Junie (vezi secţiunea 4). De ce credeţi că este important „să-i apreciem pe oameni şi să-i iubim aşa cum sunt”? Ce putem face pentru a vedea binele în alţii, chiar dacă încercăm să-i ajutăm să biruiască obiceiurile rele?

• Ce înseamnă pentru dumneavoastră să ţineţi poruncile despre care se vorbeşte în Matei 22:37–40? (Pentru câteva exemple, vezi secţiunea 5.) De ce spunem că „[respectăm] toată legea sacră” atunci când ţinem aceste porunci?

Faptele apostolilor 17:28–29; Romani 8:16–17; 1 Ioan 4:18–21; Mosia 2:17; 18:8–10; Moroni 7:45–48

Aveţi în vedere să-i invitaţi pe participanţi să citească subtitlurile din capitol şi selectaţi o secţiune care are un sens deosebit pentru ei sau familia lor. Invitaţi-i să studieze învăţăturile preşedintelui Smith din această secţiune, inclusiv întrebările referitoare la acestea de la sfârşitul capitolului. Rugaţi-i apoi pe membrii clasei să împărtăşească ce au învăţat.