Naşterea lui Isus Hristos: „o veste bună, care va fi o mare bucurie”

Nu există o altă istorisire la fel de frumoasă sau care să emoţioneze atât de profund sufletele celor umili precum o face această istorisire glorioasă despre naşterea Mântuitorului nostru. Nu există cuvinte rostite de om care să poată înfrumuseţa sau îmbunătăţi ori adăuga elocvenţei simplităţii ei profunde. Aceasta nu se învecheşte niciodată indiferent cât de des este spusă şi ea este mult prea rar relatată în căminele oamenilor. Să încercăm să ne imaginăm că ne-am afla alături de păstorii care îşi vegheau turmele în acea noapte memorabilă. Ei erau oameni simpli care nu pierduseră credinţa strămoşilor lor, ale căror inimi nu se împietriseră ca inimile conducătorilor iudeilor din zilele slujireii Domnului, pentru că, dacă s-ar fi întâmplat astfel, îngerii nu le-ar fi apărut aducând mesajul lor glorios. Să repetăm această istorisire minunată.

„În ţinutul acela erau nişte păstori, care stăteau afară în câmp, şi făceau de strajă noaptea împrejurul turmei lor.

Şi iată că un înger al Domnului s-a înfăţişat înainte lor, şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor. Ei s-au înfricoşat foarte tare.

Dar îngerul le-a zis: «Nu vă temeţi: căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul:

astăzi în cetatea lui David, vi S-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.

Iată semnul, după care-L veţi cunoaşte: veţi găsi un prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle».

Şi deodată, împreună cu îngerul s-a unit o mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu, şi zicând:

«Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte, şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui».

După ce au plecat îngerii de la ei, ca să se întoarcă în cer, păstorii au zis unii către alţii: «Haidem să mergem până la Betleem, şi să vedem ce ni s-a spus şi ce ne-a făcut cunoscut Domnul».

S-au dus în grabă, şi au găsit pe Maria, pe Iosif, şi pruncul culcat în iesle” [Luca 2:8–16].

Poate vreun suflet să citească aceste rânduri şi să nu fie înduioşat de spiritul umilinţei şi pătruns de adevărul simplu al acestei istorisiri?⁴

Presupun că toţi înţelegem faptul că Isus Hristos a fost Iehova care a condus poporul lui Israel în zilele lui Avraam şi Moise şi, de fapt, din zilele lui Adam. De asemenea, că Iehova sau Isus Hristos, ca personaj de spirit, i S-a arătat fratelui lui Iared şi că El a fost născut ca prunc în această lume şi a crescut în această lume până la vârsta maturităţii.⁵

Imagine

Jesus Christ at age twelve in the temple at Jerusalem during the Feast of the Passover. A group of learned Jewish doctors are gathered around Christ. The doctors are expressing astonishment at the wisdom and understanding of the young Christ. (Luke 2:41-50)

Salvatorul nostru a fost un Dumnezeu înainte de a se naşte în această lume şi El a adus cu Sine acel statut când a venit aici. Când S-a născut în lume, El a fost un Dumnezeu în aceeaşi măsură în care a fost înainte. Dar, în ceea ce priveşte această viaţă, se pare că El a trebuit să înceapă la fel ca toţi ceilalţi copii şi să-Şi dobândească propria cunoaştere rând după rând. Luca spune că El „creştea în înţelepciune, în statură, şi era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor”. [Luca 2:52]. Ioan consemnează că „El n-a primit plenitudinea de la început”, ci a progresat „din har în har, până când a primit plenitudinea” [D&L 93:13]…

Evident, înainte de a împlini 12 ani – vârstă la care i-a uimit pe învăţătorii şi înţelepţii din templu – El învăţase multe lucruri despre lucrările Tatălui Său [vezi Luca 2:46–49]. El ar fi putut dobândi această cunoaştere prin revelaţie, vizite ale îngerilor sau în alte moduri. Dar cunoaşterea pe care urma s-o aibă cu privire la această viaţă trebuia să vină rând după rând şi precept după precept. Fără îndoială, El comunica, din când în când, cu Tatăl Său Ceresc.

„Isus a crescut cu fraţii Săi, şi S-a întărit, şi a aşteptat să vină vremea slujirii Lui. Şi El a slujit sub Tatăl Său, şi nu vorbea ca alţi oameni, nici nu putea să fie învăţat; căci El nu avea nevoie ca vreun om să-L înveţe. Şi, după mulţi ani, ceasul slujirii Sale s-a apropiat” [Traducerea Bibliei de Joseph Smith, Matei 3:24–26].

Declaraţia Domnului nostru că El nu putea face decât ceea ce vedea pe Tatăl făcând înseamnă, pur şi simplu, că Îi fusese revelat ce făcuse Tatăl Său [vezi Ioan 5:19–20]. Fără îndoială, Isus a venit în lume în aceeaşi stare în care era necesar să venim noi toţi – El a uitat tot şi a crescut din har în har. Faptul că a uitat sau i S-a luat cunoaşterea a fost necesar, aşa cum este pentru fiecare dintre noi, în vederea desăvârşirii existenţei temporale.

Salvatorul nu a avut plenitudinea la început dar, după ce Şi-a primit trupul înviat, toată puterea I-a fost dată atât în cer, cât şi pe pământ. Deşi El a fost un Dumnezeu, chiar Fiul lui Dumnezeu, cu putere şi autoritate de a crea acest pământ şi alte pământuri, totuşi unele lucruri au lipsit şi le-a primit numai după învierea Sa. Cu alte cuvinte, El nu a primit plenitudinea înainte de a dobândi un trup înviat.⁶

Isus a venit aici pentru a îndeplini o anumită misiune care I-a fost încredinţată dinainte de întemeierea acestei lumi. El este numit în scripturi „[Mielul] care a fost junghiat… de la întemeierea lumii” [Apocalipsa 13:8]. El S-a oferit să vină, la jumătatea timpului, pentru a-i mântui pe oameni de la căderea care avea să vină asupra lor prin încălcarea lui Adam…

Isus este singura persoană născută în această lume care nu a avut un tată pământean. Tatăl trupului Său este, de asemenea, Tatăl Spiritului Său şi Tatăl spiritelor tuturor oamenilor. De la Tatăl Său, El a dobândit viaţa veşnică; de la mama Sa, El a dobândit puterea de a muri, căci mama Sa a fost o femeie muritoare. De la ea, El a primit sângele Său şi, de la Tatăl Său, El a primit nemurirea. Având, astfel, puterea de a-Şi da viaţa şi de a o lua din nou, El a putut să plătească preţul pentru încălcarea lui Adam şi să mântuiască toate făpturile de la moarte.⁷

Adevăratul motiv al venirii lui Isus Hristos în lume… a fost, întâi, pentru a-i mântui pe toţi oamenii de la moartea fizică sau trupească şi, în al doilea rând, pentru a-i mântui pe toţi oamenii de la moartea spirituală sau alungarea din prezenţa Domnului, dacă se pocăiesc, dacă le sunt iertate păcatele şi dacă îndură până la sfârşit încercările la care sunt supuşi în această viaţă muritoare.⁸

Ne bucurăm de naşterea Fiului lui Dumnezeu printre oameni.

Suntem recunoscători pentru sacrificiul ispăşitor pe care El l-a făcut vărsându-Şi sângele.

Suntem recunoscători că El ne-a mântuit de la moarte şi a deschis uşa pentru ca noi să putem dobândi viaţa veşnică.

Ne rugăm pentru pace pe pământ, pentru răspândirea Evangheliei şi pentru triumful final al adevărului.

Îi rugăm pe copiii Tatălui nostru de pretutindeni să ni se alăture în realizarea acestor lucruri care ne vor aduce toată pacea în această lume şi glorie eternă în lumea care va veni [vezi D&L 59:23].⁹

Când [dimineaţa Crăciunului] va veni, unii îşi vor pleca, în implorare umilă, capetele în faţa Tatălui luminilor pentru binecuvântările pe care le-au primit datorită suferinţelor Preaiubitului Său Fiu şi vor citi istorisirea minunată cu recunoscătoare cuvinte de laudă. Din nefericire, alţii, care cunosc puţine lucruri sau nimic despre datoria pe care o au faţă de Fiul lui Dumnezeu, vor sărbători, nu slăvind şi rugându-se umil, ci îmbătându-se şi rostind blasfemii, fără a se gândi vreun pic la importanţa naşterii Bărbatului galilean…

Cum poate citi cineva această istorisire impresionantă despre naşterea lui Isus Hristos fără a dori să renunţe la păcatele sale? În această perioadă a anului, este bine ca fiecare şi toţi – regele în palatul său, dacă există regi în palate acum, ţăranul în casa lui umilă, bogatul şi săracul deopotrivă – să îngenuncheze şi să-L cinstească pe Cel care a fost fără de păcat, care Şi-a trăit viaţa în jertfă şi tristeţe spre folosul semenilor Săi, al Cărui sânge a fost vărsat ca jertfă pentru păcat…

Dar în ce priveşte această istorisire minunată? I-am permis noi să pătrundă în vieţile noastre şi să le influenţeze? Am acceptat-o fără rezerve în adevăratul ei sens? Credem noi că acest prunc a fost, cu adevărat, Singurul Fiu Născut în trup al lui Dumnezeu? Avem noi credinţă neclintită în misiunea Sa şi suntem noi dornici să-L urmăm supuşi? Dacă lumea ar fi crezut aceasta şi dacă ar fi urmat, cu intenţie sinceră, învăţăturile Sale, atunci nu ar fi fost distrusă de conflicte şi ticăloşie de-a lungul istoriei… Prea mulţi dintre cei care Îl urmau pe Fiul lui Dumnezeu declarau că Îl iubesc dar nu dovedeau prin fapte şi prea puţini Îl preaslăveau cu adevărat, bazându-se pe integritatea învăţăturilor Sale.

În acea noapte glorioasă, îngerul le-a declarat păstorilor că a adus o veste bună, care era o mare bucurie pentru tot norodul [vezi Luca 2:8–10], dar, în general, oamenii de pe toată faţa pământului au refuzat să primească binecuvântările acelei veşti. Ei nu au fost dornici să renunţe la păcatele lor, să se umilească şi să pună în aplicare în vieţile lor învăţăturile Învăţătorului…

Îi implor din nou pe toţi oamenii de pretutindeni: Întoarceţi-vă de la căile voastre rele la adevărata preaslăvire a Fiului lui Dumnezeu, pentru ca sufletele voastre să fie salvate în împărăţia Sa.¹⁰

• Ce faceţi în căminele dumneavoastră pentru a vă aduce aminte de Salvator în perioada Crăciunului? Ce putem învăţa din tradiţiile de Crăciun ale preşedintelui Smith? (Vezi secţiunea „Din viaţa lui Joseph Fielding Smith”.)

• De ce credeţi că istorisirea despre naşterea lui Isus Hristos „nu se învecheşte niciodată”? (Vezi secţiunea 1.)

• Recapitulaţi cuvintele preşedintelui Smith despre venirea lui Isus Hristos în lume ca prunc şi îndurarea greutăţilor vieţii muritoare (vezi secţiunea 2). Ce gânduri şi sentimente aveţi atunci când vă gândiţi la dorinţa Salvatorului de a face aceasta?

• Meditaţi asupra legăturii dintre naşterea Salvatorului şi ispăşirea Salvatorului (vezi secţiunea 3). Cum pot părinţii să-şi ajute copiii să dobândească această înţelegere? Cum ne poate influenţa această înţelegere tradiţiile de Crăciun?

• Ce putem face pentru a permite istorisirii despre naşterea Salvatorului „să pătrundă în vieţile noastre şi să le influenţeze”? (Vezi secţiunea 4.)

Isaia 53; Luca 1:26–35; 2; 1 Nefi 11:8–23

Discuţiile în grupuri mici dau „unui număr mare de oameni ocazia de a participa activ la o lecţie. Persoanele care ezită de regulă să participe pot să împărtăşească în grupuri mici idei pe care nu le-ar împărtăşi în faţa întregului grup” (Predarea, nu este chemare mai mare [1999], p. 161).