Te rog să-l salvezi pe tatăl meu

Tatăl meu a fost acela care a căutat adevărul şi i-a găsit pe misionari. Ei ne-au propovăduit Evanghelia şi, nu mult timp după aceea, noi—părinţii mei şi cinci fraţi şi surori—am fost botezaţi. Mărturiile noastre au devenit mai puternice. Am aflat atâtea lucruri, mai ales despre Salvator şi despre familii.

În anul 1992, în timp ce slujea ca episcop al episcopiei noastre din Filipine, tatăl meu a suferit un atac de cord. De la birou, a fost dus în grabă la spital. Când a primit vestea că el se afla la reanimare, familia mea a suferit un şoc mare. Teama ne-a cuprins inimile. Şansele de supravieţuire ale tatălui meu erau minime. Mama plângea şi ne-a rugat pe toţi să ne rugăm.

Am pierdut noţiunea timpului după aceea—atâtea amintiri îmi veneau în minte. Cu lacrimi curgându-mi pe faţă, am îngenuncheat în rugăciune. Inima îmi era grea şi pieptul gata să explodeze. Voiam să strig pentru a-mi uşura durerea şi să îndepărtez teama care mă ţinea în cleşte în acea zi. Dar n-am făcut decât să mă rog simplu: „Te rog să-l salvezi pe tatăl meu”. A fost o rugăciune sinceră, spusă pentru a fi auzită.

În acea noapte mi s-a permis să intru în secţia de reanimare. Tatăl meu intrase în comă şi mama, fraţii şi surorile mele şi cu mine trebuia să ne pregătim pentru ce era mai rău. A fost o experienţă dureroasă pentru familia noastră. Viitorul părea întunecat şi nesigur. În timp ce îmi luam rămas bun în tăcere de la el, mi-am adus aminte prima noastră seară în familie. Urmărisem un film al Bisericii Familiile sunt pentru totdeauna.

Înainte de a merge la culcare în acea seară, tatăl meu pământean s-a întors, în tăcere, la Tatăl lui Ceresc.

Moartea tatălui meu, când eu aveam 22 de ani, a însemnat începutul a sute de schimbări în viaţa mea. În absenţa sa, am învăţat că aveam puncte forte de care nu eram conştientă. Am făcut mai multe în viaţa mea decât aş fi putut să fac în altă situaţie, pentru că schimbarea şi creşterea mi-au fost impuse.

Când Tatăl Ceresc nu mi-a îndeplinit rugăciunea, nu m-am gândit nicio clipă că El nu mă auzise. Ştiu că El asculta. El ştia exact prin ce treceam. El ştia exact de ce avea nevoie familia noastră în acel moment şi acela a fost lucrul pe care El ni l-a dat—tărie să depăşim încercările vieţii, tărie să facem faţă realităţii. El ne-a învăţat cum să facem faţă încercărilor noastre cu credinţă.

Au trecut mai mult de 15 ani din acea zi dureroasă. Învăţ încă şi cresc încă în Evanghelie. Am acum propria mea familie şi sunt atât de fericită că suntem pecetluiţi în templu. Nu-mi iau nicio clipă ochii de la calea pe care tatăl meu ne-a învăţat să mergem.

Prin ispăşirea şi învierea lui Isus Hristos, ştiu că, într-o zi, familia noastră va fi împreună din nou. Am încă un drum lung de făcut, dar sunt fericită când mă gândesc că îl voi vedea pe tatăl meu la capătul acestei călătorii.